Posts Tagged ‘CTP’

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (78)

Saturday, March 23rd, 2019

Etapa noastră neorealistă pare să se fi consumat. Cu o mică întârziere de vreo 40 de ani – dar mai bine mai târziu decât niciodată. Lumea a început să strâmbe din nas la vederea ciorbei din filmele româneşti. Ce urmează? Dracu ştie. Deocamdată, Jude se ia în gură cu patrioţii profesionişti, iar Adina Pintilie, cu ruşânea ruşânoşilor noştri dup-acilea.

21.03.2019:

https://yorick.ro/de-ce-nu-vine-publicul-la-filmele-romanesti-sau-artificialul-ca-scop-in-sine/?fbclid=IwAR1PCMkGKlW7zytQlyd4xUDDIqiHtnLWqubNYR9t5YC_FY3I-YEYuKlKZvU

Senzaţional în acest comentariu de la Yorick.ro este un singur lucru: că el reproduce, cu toată seriozitatea, spusele şi mai ales, atitudinea personajului din filmul lui Radu Jude premiat acum două zile. Pentru cei care n-au văzut “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”: personajul interpretat cu surprinzătoare vervă comică de regizorul Alexandru Dabija este un funcţionar de la Primărie (a Capitalei, căci acţiunea se petrece în Bucureşti), care încearcă s-o convingă cu binişorul pe o tânără regizoare că el, respectiv autoritatea finanţatoare pe care o reprezintă, n-ar avea nimic împotriva unei evocări a Holocaustului, dar ar fi mai bine dacă ea ar fi realizată în alt mod, mai discret, într-o carte, într-o revistă, de pildă – şi nu sub formă de reenactment, de spectacol de stradă, cu public, într-o piaţă ultracentrală din Bucureşti… Adică, o facem noi, că aşa trebuie, dar ar fi mai bine să nu ştie electoratul de ea…

Constatăm, cu ocazia asta, că atitudinea crunt ironizată de Alexandru Dabija, câştigătorul unui premiu de interpretare la recenta ediţie a premiilor Gopo, este reprodusă întocmai la Yorick.ro, de către dna Monica Andronescu. Dar fără ironie, căci negaţionismul nu-i o chestiune care trebuie condamnată.

https://www.hotnews.ro/stiri-film-23040869-morometii-2-marele-castigator-premiile-gopo-2019-lista-castigatorilor.htm

*

15.10.2018

Acum cinci minute, la Antena3, Gâdea, în tandru dialog cu Tudorellapătrat, a pronunţat expresia “o anumită parte a populaţiei”. Cum se vede, am făcut paşi mari înainte: acum douăzeci şi ceva de ani, fiţuicile lui iliescu şi Năstase se mulţumeau să înjure “o anumită parte a presei”.

*

Am participat odată la un turneu de șah cu premii, care m-a făcut să-mi schimb definitiv părerea despre nobilul sport și nobilii săi practicanți. Mai întâi, m-am dus acolo fiind trimis de instituția unde lucram, care primise o invitație pe numele șefului ei, ministrul. A cărui șefă de cabinet o pasase la secretarul de stat, a cărui secretară o dăduse mai jos… și tot așa, până m-au trimis pe mine, chestia asta fiind într-o duminică. Așadar, era sarcină de serviciu, că eu cu șahul nu prea aveam relații. Am fost avertizat să mă duc cu bani la mine, fiindcă participarea nu era gratuită. Buuun. Lăsând deoparte faptul că un puștiulică de gimnaziu m-a bătut în mai puțin de zece mutări, tot ce pot spune e că n-am văzut la alte sporturi atâtea șmecherii ca acolo, de la manipularea ceasului la mutări frauduloase.

Din ziua aceea, Maradona nu mi-a mai părut așa de condamnabil.

*

DESPRE ME TOO

Nu că m-aș băga în discuția asta – dar trebuie să remarc că, într-adevăr, Dumnezeu nu bate cu parul. Vreo doi băieți dintr-ăștia celebri și talentați, iar în rest, jigodii cât cuprinde, și-au luat-o de nu s-au văzut. De la neveste. Pe unul, nevasta est europeană cu vreun secol mai tânără ca el l-a lăsat, după o foarte scurtă căsnicie, fără jumătate din avere, iar pe celălalt, nevestica oriental-mijlocie îl arde chiar zilele astea în același mod. Mai exact, după o conviețuire care a durat fix până ce doamna a devenit mămică. Cum vă spuneam, Dumnezeu…

*

05.02.2019

Ăştia de la tv ne anunță că “esteticianul” de la clinica Monza e, de fapt, un parcagiu din Italia. Oricum, e mai mult decât Hegel, Nietzsche sau Benedetto Cruce, care n-au făcut în viața lor vreo operație de mărire de țâțe.

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/spitalul-monza-despre-medicul-fals-a-realizat-o-interventie-in-decembrie-2018.html

*

07.02.2019

La Digi TV, lui Cristian Tudor Popescu a început să-i placă Setea, filmul din 1961 pe scenariu de Titus Popovici, una dintre cele mai deșănțate coprofagii ale regimului politic de atunci. Pentru cine nu știe: nici măcar Mircea Drăgan, regizorul filmului, nu prea se mai omora să-și aducă aminte de el prin anii 1976-1977, când am avut eu de a face cu el (MD era, pe atunci, șeful catedrei de Regie Film la IATC și în această calitate, mi-a dat zece pe un scenariu ce urma să fie regizat de un student de la clasa lui). Cât despre partea curată a căcatului, adică despre scuza că ne uităm cu of și dor la ăsta și la celelalte filme de atunci fiindcă în ele îi vedem pe actorii noștri îndrăgiți, asta nu e decât bancul amărât despre ce bine era pe vremea lui Stalin. Bine, fiindcă eram tineri și făceam amor de trei ori pe zi. Dar el, CTP săracul, nici măcar nu era în situația asta, fiindcă, la ora când s-a lansat Setea, avea cinci ani.

Și atunci, mă întreb, ce-i veni? Ce-i asta? Necrofilie?

*

19.03.2019

La UE, reprezentantul Chinei tună şi fulgeră împotriva practicilor comerciale “imorale” ale europenilor. E, categoric, cel mai bun banc din ultima mie de ani.

*

Dl. acad. Eugen Simion tocmai ce primi un premiu Nobel. Mă rog, nu chiar unul mare, ci unul mai micuț, fabricat de un Ostap Bender dintr-un orășel franțuzesc de provincie. Mândru și el că e franțuz, alonzanfan.

https://adevarul.ro/cultura/carti/academicianul-eugen-simion-premiat-medalia-aur-filologie-alfred-nobel-anul-2018-1_5c191b39df52022f759fbb4b/index.html

*

17.01.2019

Prin anii 60, mi-aduc aminte că Fidel Castro și-a scos toți tâlharii și criminalii din pușcării și a făcut în așa fel încât aceștia să ajungă imediat în SUA, iar americanii să aibă de muncit ani de zile pentru a-i priponi. Era modul lui de a pune umărul la edificarea Societății Imperialiste Multilateral Dezvoltate. Tare  mi-e teamă ca nu cumva să se întâmple și acum același lucru, cu pârnăiașii noștri eliberați prin marea milă a lui Tudorellapătrat. Adică, să nu fie cumva același gând și în spatele milostiveniei pesediste. Care, din câte știu, nu e însoțită de interdicția de părăsire a țării de către beneficiarii ei.

*

*

”Și-a ucis iubita cu sânge rece”, zic ăștia la telejurnal. Înțelegi, iubita lui era reptilă.

*

Mămăligă pripită = fast mămăligă.

Că tot suntem noi în UE. Și în NATO.

*

08.02.2019

Guvernul ne-a prezentat studiul de fezandabilitate a bugetului.

Vorbind despre cele 5,5% ale ipoteticului nostru buget pe 2019, celebrul domn platinat și înțolit în costume cambrate umflă binișor cele 3 sau 4% cu care ne creditează alde ăia din UE. Asta, în vreme ce cu vorbele procedează exact invers: dacă un cuvânt are, să zicem, patru silabe, el pronunță cel mult trei. Și alea, printre dinți, să n-audă dujmanii. Hai că ne mai făcurăm cu un Peltikle.

*

23.01.2019

CUM MAI STĂM CU CĂDEREA LEULUI

”Speculatorii speculează!” scheaună și chelălăie Stăpânirea. Sigur că da, iar sunt alții de vină. Ca de obicei. Păi mă băieți, dacă vine ploaia și te inundă, nu ploaia e de vină. Fiindcă nu ea te-a oprit să sapi șanțuri de scurgere.

*

În lumea Răsăritului invocată, azi, de savantul acesta plin de caracter, prin ”democrație” se înțelege ”să nu mă halești tu pe mine, ci să te halesc eu pe tine”.
Idealiștii de la 1848 au încercat să scoată România din cloaca răsăriteană pomenită de dl acad. R. Theodorescu (întâmplător, acea persoană care, din postura de director general al televiziunii de stat, unice pe atunci, a refuzat să transmită imaginile demonstrației populare anticomuniste din ianuarie 1990). Același lucru încearcă să-l facă, astăzi, mulțimile care cer ca România să intre, odată, în rândul lumii - adică, în UE. Iar fatalistul domn RT zice, oftând pe rusește, că n-o să țină. Dacă chestia asta ar fi spus-o vreun academician nepalez, sau unul irakian, mai că i-aș fi dat dreptate. Dar lui RT nu-i pot da.

Din simplul motiv că nu locuiesc nici în Nepal, nici în Irak.

https://www.euractiv.ro/social/razvan-theodorescu-romania-e-o-lume-a-rasaritului-un-rasarit-foarte-putin-iubitor-de-democratie-13614

*

https://jurnalspiritual.eu/s-a-intamplat-in-3-martie-1925/?fbclid=IwAR3eiW4Saevx9PsiQU_XEPZnIWAMuWGjWnpuH4TvsScIebBeTYDS_5IybpY

Descopăr abia acum această știre despre unul dintre profesorii de la care am avut cel mai mult de învățat în Institut, între 1973 și 1977, cât m-am aflat acolo. Sunt oameni, pe lumea asta, de care nu-ți dai seama cât îi admiri și respecți decât după mulți ani. Mie mi se întâmplă asta, în ce-l privește pe domnul Potra, mai ales de vreo douăzeci de ani încoace – și anume, în toate ocaziile când citesc cronici de teatru și de film și când, vrând-nevrând, mă duce mintea la tot felul de comparații. …E greu să nu devii nostalgic și paseist în atari condiții. Dar nu despre asta aș vrea să vorbesc, ci despre o întâmplare nostimă din vremea studenției.
Domnul Potra și domnul Gigi Littera, alt profesor (deși, atunci, nu era decât asistent!) adulat de noi toți câți eram pe acolo, au avut ideea de a înființa cursurile de cultură teatrală și cinematografică pentru licee. În 1976, după înverșunate târguieli cu autoritățile care au durat câțiva ani buni, ei au reușit să-și vadă inițiativa aprobată măcar pe jumătate. Ministerul Învățământului și celelalte foruri de cenzură (că nu era doar unul) și-au dat acordul ca studenții unei grupe de Teatrologie-Filmologie să predea cu titlu experimental, timp de un an, aceste cursuri la trei licee bucureștene, câte o oră săptămânal, prezența elevilor fiind facultativă. Din câte mi-aduc aminte, era vorba de liceele Ion Creangă, Mihai Viteazu și Tonitza.

Eu, de exemplu, îmi amintesc că am predat la Creangă și Tonitza. Cursurile ținute de grupa noastră au avut parte de un succes incredibil – iar asta o pot confirma colegii mei, care sunt sigur că-și aduc și ei aminte de împrejurările acelea. Sălile în care s-au ținut ele erau arhipline, se stătea și pe jos, nu numai elevii venind să ne asculte, ci și profesorii lor. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre adunarea inaugurală, despre lansarea lor. Aceasta s-a petrecut într-un amfiteatru măricel, de câteva sute de locuri, cred că de cel al liceului Creangă e vorba, dacă nu-mi joacă memoria vreo festă. După inevitabilele discursuri oficiale ținute de niște activiști de la minister și de la CCES (Consiliul Culturii și Educației Socialiste, pentru cine nu știe), a venit rândul domnului Potra. Iar el a început spunând, în linii mari, următoarele: ”Omul nou al Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate este o persoană nu numai competentă sub aspect științific și tehnologic, ci instruită în general, cu un vast orizont de cultură… În țările occidentale, cursurile acestea de cultură teatrală și cinematografică nu sunt considerate un lux, ci fac parte din programa de învățământ liceal… Iată, în Ungaria, ele există de mai bine de două decenii…” Pe toate le-au înghițit tovarășii cu munci de răspundere aflați acolo, chiar și chestia cu Occidentul, dar la faza cu Ungaria, am văzut cum le-au căzut ochii-n gură. Singurul epitet ce i-ar putea descrie cu exactitate este ”șobolani opăriți”.
…Iar cursurile noastre au rămas în stadiul de experiment. Ne-au lăsat să le ținem până la sfârșitul anului acela școlar, dar atât a fost. Și cred că întâmplarea asta e motivul pentru care mi-amintesc cu drag de domnul profesor Potra. Prea mulți ca el, care să-și dea drumul la gură, nu găseai pe vremea aia. Și nici azi.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Grid Modorcea. PRESA DE LA COADA VACII

Wednesday, May 8th, 2013

Aflu, cu o totală lipsă de uimire, că presa din România a ajuns acolo unde îi este locul, la nivelul unor ţări bananiere ca Burkina Faso. În orice caz, sub Bostwana, oricum, pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Şi asta, în condiţiile când are toată libertatea. Când orice ziarist fără şcoală poate să-l bălăcărească cum vrea pe preşedintele ţării fără să rişte pedeapsa pentru insultă şi calomnie. Acum, Curtea Constituţională cere să se reintroducă această pedeapsă, dar nu va folosi la nimic. Nu asta e Soluţia ca presa din Romania să fie sănătoasă.

E suficient să citiţi ce scrie “antologatorul” CTP, care a fost ani de zile şeful Clubului Român de Presă, autosurprins ca mercenar (500 dolari pe emisiune la TVR), ca să vă daţi seama că presa din ţara noastră este bolnavă. Rău de tot. Cu câteva luni în urmă, am trimis peste tot un semnal de alarmă, articolul Pentru o lege a presei “prea libere”. A fost total ignorat în ţară, a apărut doar în două ziare de limbă română din America.

Sigur, nimănui nu-i convine acest articol, care arată cauza răului în presa română: lipsa de pregătire, de cultură, a ziaristului român. De unde, şi spaima de lege. Numai oamenii fără cultură nu au lege. Cultura te disciplinează, te orientează, are legi, principii, morală. Fără principii şi respectul lor se ajunge la haos, la “banana republic”, la cleptocraţie.

Încă de când lucram la “Expres Magazin”, am atras atenţia asupra acestui fenomen îngrijorător: avalanşa de nechemaţi în rândurile presei. Cristoiu îi numea pe alde Cartianu şi alti rătăciţi “furnici”. Lasă-i să care ştiri, îi zicea el lui Hârciog, patronul ziarului, noi le prelucrăm şi facem bani! Patronul însuşi, un elefant avid, semianalfabet, încuraja “furnicile”. Iar combinaţia dintre furnici şi elefant a generat o presă suburbană, subterana, plină de urdori, cârtiţe şi dihori.

Treptat, toată presa din România a coborat ştacheta tot mai jos, până la nivelul gloatei. Şi a apărut fenomenul de bumerang, adică gloata, masa de cititori semianalfabeţi, a descoperit rubrica Forum, rubrica de comentarii şi a devenit ziaristă.

Am scris doi ani de zile, zi de zi, la ziare.ro. Am trimis din America numai perle. Numai lucruri de soi, despre evenimente de excepţie. Am arătat cum poate fi şi presa din România, cum se poate ridica ştacheta culturii în ţara noastră. Citiţi, vă rog, ce au făcut, în schimb, forumiştii.

Exact ca în parabola cu mărgăritarele şi porcii. Au murdărit tot, sfidător, fără jenă. Asa cum jenă nu a avut nici ziare.ro, respectiv dl. Tita, pe care l-am avertizat de atâtea ori că ceea ce face este o crimă, să laşi pe orice mitocan să-şi dea cu părerea, asta nu e libertate a presei. A pune o cenzură culturala, o cenzură a bunului simţ, un criteriu de alfabetizare, nu e cenzură, ci o lecţie de civilizaţie.

În America, orice ziar are rubrică de Forum, dar cel ce scrie acolo îşi dă adresa, numele corect, identitatea, adesea şi o fotografie, ca să ştii cu cine dialoghezi, să ştii cine te înjură. Dar nu te înjură, fiindcă îşi dă identitatea şi ca atare îşi exprimă civilizat un alt punct de vedere, dacă are.

A trebuit să curgă multă apă pe Dunăre până să înţeleagă şi dl Tita că trebuie să reglementeze situaţia. Şi a reglementat-o, nu mi-a mai publicat articolele!

Dar cine e dl. Tita? Habar nu am. Patronul ziare.ro. Cine este, ce pregătire are, e altă problemă. Patronii de ziare sunt, de regulă, oameni de afaceri. Ei au numai interese pecuniare. Şi în consecinţă, angajează “furnici”. Furnicile sunt instrumente de adus ştiri, de alăptat gloata.

“Furnicile” nu trebuie să gândească, să aibă conştiinţă. Gloata trebuie să primească exact ce vrea.

Şi ce vrea ea? Scandal şi vendeta. Să i se deschidă toate porţile ca să se defuleze. Orice Bogdănel să-l înjure pe Bogdan Vodă. Satisfacţie de oligofreni şi onanişti, în momentul când aduc sub talpa opincii lor o personalitate! Această plăcere barbară de a bălăcări, de a pune semnul “egal” între portar şi directorul fabricii, cum făceau comuniştii, a devenit regulă a “omului nou” post-decembrist, a dus la dezastrul presei.

Încă din 1990 am simţit această primejdie care paşte presa, aceea de a o lua vertiginos la vale, pe panta scandalului ieftin, a vulgarităţii şi violenţei. Am scos imediat un ziar “Homo Scandalum”, în care am arătat care e diferenţa între scandalul de mahala şi de beţiv, scandalul la bina, şi scandalul de idee, gen Iisus Hristos, Ioana D’Arc sau alte mişcări de idei care au răscolit lumea, care au schimbat istoria şi destinele oamenilor. În România post-decembristă a dispărut “scandalul” de idei (de fapt, confruntarea, polemica onestă şi la obiect – n.red.), care era curentă in perioada interbelică. Intelectualilor autentici le şi este frică să mai scoată capul, să polemizeze, fiindcă orice idee preţioasă este radical “sancţionată” de vulg, cu concursul generos al presei române.

Arătaţi-mi o valoare din România, de la Nicolae Manolescu la Nadia Comaneci, care nu a fost bălăcărită de presă? Pentru cine are respect presa română? Pentru patrie, veţi zice, pentru România. Aiurea. România este cea mai terfelită, ea a ajuns demult Românica, nu mai are mamă, tată, identitate. Toţi îşi bat joc de România, de drapelul ţării, de imn şi de alte valori sacre. In momentul când nişte oligofreni de la “Vacanţa Mare” îşi băteau joc de “Mioriţa”, trebuia spus “stop”. Aşa cum trebuia sa facă Ion Iliescu cu primul jaf evident în chiar timpul revoluţiei române. Dar el a pus umărul să se fure (nu era Dan Iosif şeful lui de cabinet? păi să tot fii “sărac şi curat” cu aşa personalitate la uşă… – n.red.) Au luat toţi exemplu. La fel şi Sârbu-Protv a încurajat această mizerie. Apoi a urmat alta. Şi alta. Care le-au adus lui Sârbu et co. case la Paris.

Ce contează că a fost jertfită o idee sacră, pentru care Blaga, Arghezi sau Sadoveanu au deschis porţile Academiei?! Un ziarist adevărat trebuie să pornească de la iubirea pentru valorile sacre ale poporului român, pentru România profundă. Să le urce la idee.

Dar presa din România nu ridică cititorul la idee, ci coboară ea în stradă, la nivelul rigolei. Mi-aduc aminte, la Festivalul Enescu, ce mândră era o ziaristă, Daniela Zeca, pentru faptul că ea, de la TVR Cultural, contribuie cu “toate forţele” la coborârea Festivalului în stradă! Bravos televiziune!

Am scris revoltat. Nici un efect. Mii de pagini am scris pe această idee, a prostituării presei, a mass-media. În România sunt ziare de neimaginat. Ziariştii daţi afară s-au adunat pe tot felul de site-uri, trăgând din toate poziţiile în cei care i-au faultat. E un măcel de nedescris. O satanizare incredibilă. Citiţi ziaristionline.

Oricâte păcate ar avea Liiceanu, Pleşu, Manolescu etc., nu-i este dat oricărui dihoraş să-i judece sau înfiereze (citeşte “bălăcărească”). Unde se ajunge dacă murdărim şi coborâm valorile la coada vacii? Dăm satisfacţie vulgului. Aceste cuvinte au fost rostite aidoma de Sergiu Nicolaescu. Şi se referea punctual la unul dintre cei pomeniţi aici. El folosea adesea expresia “presa de la coada vacii”. Nicolaescu a fost un aristocrat, un nobil şi ştia ce spune. El nu făcea publice astfel de destăinuiri, fiindcă s-a educat să nu gafeze. Avea o decenţă specială, să ascundă ceea ce gândeşte. A dat sute de interviuri, dar nu a jignit niciodată presa pe faţă, eu nu sunt Băsescu, spunea, să gafez. Ştia regula bumerangului, că orice vorbă, într-o presă de la coada vacii, se întoarce pe capul tău ca un cazan cu zoaie. Dar mie, între patru ochi, îmi spunea ce gândeşte. Nu a suportat niciodată mitocănia din presă şi din parlament. De aceea, nici mort nu a vrut să-i vada pe ziarişti şi pe colegii din parlament şi a cerut să-i fie sicriul acoperit.

Ce ar fi spus el acum, dacă în Săptămâna Patimilor nu ar fi găsit în presa română nici un rând despre doliu, reculegere, meditaţie, cum se întâmplă la catolici, ci dimpotrivă, ar vedea că s-a scris ca în delir despre câte case are Ponta, câte hectare, în ce zi are voie femeia să-şi bată bărbatul, când se face drobul, ce se întâmplă cu oasele mielului sacrificat (secretul sănătăţii veşnice) şi tot astfel de aberaţii?!

Aşa cum arată presa din România, aşa arată şi ţara. Aşa arată şi parlamentul, şi guvernul, şi şcoala, şi spitalele, şi biserica, şi armata, şi piloţii de pe avioane! E irespirabil, e sufocant! Fără aer, un avion se prăbuşeşte. O fiinţă vie moare. Presa din România ia aerul, produce un efect de gazare.

Nu există nici o soluţie decat ca Dihoraş să se ridice la idee, la cultură, la alfabetizare. Iar nivelul presei depinde de fiecare cititor. Fiecare cititor e responsabil pentru acest nivel, dacă se află la înălţimea Ideii sau la coada vacii. Cu ignoranţa şi ignorarea nu ajungem nicăieri, adică ajungem pe ultimul loc, la groapa de gunoi a istoriei.

corespondenţă de la New York

Notă. De câte ori citesc un articol de-al lui Grid îmi vine să zic ca ardeleanul din bancul acela străvechi: mă, ăsta ori vrea ceva, ori mere undeva !

Nu sunt de acord cu toate părerile lui, nici (de multe ori) cu tonul lui, dar nu pot să nu recunosc că, în esenţă, gândim cam la fel şi că, dacă el a scris chestiile de mai sus, m-a scutit pe mine de osteneala de a o face.

Asta, chiar dacă eu nu m-am dat în vânt după, de exemplu, Sergiu Nicolaescu nici pe vremea când era în viaţă. (Printre altele, din cauza faptului că, într-un film al lui despre Timişoara din decembrie 1989, se arată cum manifestanţilor de atunci, aflaţi la intrarea în Catedrala Ortodoxă, preoţii le-au deschis porţile ca să se adăpostească înăuntru. Or, noi ştim că ei le-au închis, iar manifestanţii au fost ucişi cu mitraliera, pe treptele Catedralei, de către unele persoane îmbrăcate în uniforme militare româneşti. Şi am mai aflat, de curând, că “unele persoane” intenţionează să demoleze acele trepte. Probabil, în acelaşi scop pentru care cadavrul lui Bin Laden a fost aruncat în mare: pentru ca mormântul ori locul morţii să nu devină loc de pelerinaj.)

Dar acesta e un detaliu neimportant faţă de observaţiile lui Grid referitoare la nivelul incredibil de jos(nic) al ziaristului român – ca să nu mai vorbim de masele de comentatori, pe daiboj ori pe parale, de pe forumurile ziarelor.

À propos de asta, să vă spun eu de ce nu puteam să ajung la o leafă mai de Doamne ajută la marele ziar anticomunist unde-am fost angajat acum aproape douăzeci de ani (şi unde eram coleg cu fostul secretar PCR cu Propaganda al judeţului Teleorman, plătit cu salariu de trei ori mai mare decât al meu): fiindcă, din cei cam 35 de oameni ai secţiei cu pricina, doar vreo nouă sau zece eram angajaţi cu carte de muncă. Ceilalţi lucrau “pe colaborare”, “pe drepturi de autor”, ceea ce însemna cam zece dolari USA pe lună. Iar ei erau fericiţi că, aproximativ o dată la un an jumate, le apărea numele în ziar, sub o notiţă de cinci rânduri, însă fără greşeli gramaticale (“materialul” cu pricina fiind tradus pe româneşte de subsemnatul). Pentru asta, erau în stare nu doar să renunţe la orice pretenţii băneşti, ci să şi dea de la ei. Şi nu vă mai spun ce dădeau de la ele tinerele mele colege…

(Povestioara de mai jos pare rod al imaginaţiei şi talentului lui Dan Predescu – mulţumesc, sunteţi prea amabil/ă – dar miezul ei faptic este, pur şi simplu, consemnarea fidelă a unei întâmplări absolut reale din vremea aceea:

<< Mache şi Lache la o masă de berărie: eu şi prietenul meu, absolvent de latină şi română, actualmente ziarist la un cotidian. Care, în treacăt fie spus, vorbeşte mult mai bine decât scrie. Sigur, există scuze şi explicaţii: de scris scrie, sub stress, despre indivizii antipatici cărora trebuie să le ia interviuri în pagina de politică internă, iar de vorbit vorbeşte cu un fost coleg de redacţie (subsemnatul) – şi anume, în împrejurarea suspomenită etc.

Mai nou, avem o tipă, zice Mache, cu totul remarcabilă. Din pâdevî zootehnic, vreau să spun. Nouăşpe ani, doi craci – da´ ce craci! două balcoane – da´ ce balcoane! un botic à la Mariah Carey şâamâdî. E, cică, dactilografă. Şi nu face nimic, fiindcă nu e nimic de dactilografiat pe acolo, toţi ne scriem materialele direct în calculator şi ni le corectăm singuri, după aceea. Da´ dă bine pe fundal, trebuie să recunosc. Şi parcă te remontează niţel, după ce-ai năduşit la un articol de căcat despre creşterea PIB-ului cu doi la sută luna trecută, să-i arunci o privire şi ea să-ţi surâdă ca şi cum ar vrea ceva de la tine. Da´ tocmai asta-i nenorocirea, că nu vrea. Vrea numai de la şefii de secţie. De la şef de secţie în sus, vreau să zic. Pân´acu´, a lichidat cam jumătate din conducere. Şi azi noapte, pe la ora unu, când să terminăm ediţia, intră unul din ăştia – care, de altfel, n-avea nici o treabă cu noi, la ora aia – şi mă întreabă “unde-i Cleo?” Cleo fiind tocmai exponatul cu pricina. Îi răspund că nu ştiu, iar el pleacă. Apoi se întoarce Cleo – de la toaletă, sau unde-o fi fost – iar eu o întreb “tu în ce parte o iei?” Asta, ca să ştiu ce trasee să le fac celor doi şoferi care au venit să ne adune şi să ne ducă acasă, pe fiecare în cartierul lui, noi grupându-ne în maşinile ziarului după vecinătăţi. Iar Cleo-mi răspunde “mă crezi că nu ştiu?” Înţelegi, nu-l mai vizitase niciodată pe individ şi vas´zică, nu ştia unde locuieşte. Tu mă crezi că de atunci râd întruna şi nu mă mai pot opri?

Mache, îi răspund eu, purtăm noi nume din Caragiale, da´ replica fetei ăleia e din Ion Băieşu. Asta se cheamă “l´air du temps”, dacă nu ştii.

Ăsta-i necazul cu noi: că suntem culţi. Şi absolut incorecţi din pâdevî politically. >>

… După cum vedeţi, Realitatea e mult mai nostimă decât aş putea fi eu vreodată …

D.P.