Ciocu-mic.Ro

Ca să vezi de ce nu puteau dormi bunicii noştri, în 1937! Din aceleaşi motive ca şi noi, astăzi! Doar că noi, azi, nu-i mai zicem “rasă”. Şi albă, nici atât. Chit că, de gândit, tot la aia ne gândim.

Ca de obicei, însă, în ce priveşte futurologia Mamei Omida, nimic nu s-a adeverit. Populaţiile ţărilor cu pricina nu sunt nicidecum cele ştiinţific previzionate în doctul articol de acum aproape optzeci de ani.

(Şi în cu totul altă ordine de idei, ştiaţi că Playboy s-a născut la mulţi ani după Trup şi suflet? Păi dacă tot am inventat limba latină, de ce să nu inventăm şi revistele cu dame goale?)

*

Cineva torturează o biată pisică leşinată. Iată ce se aude: https://www.youtube.com/watch?v=Fw6hjCoOLlg

*

Compasiunea mea faţă de bolnavii de schizofrenie este cât se poate de reală.

Dar şi mai reală era mila de mine însumi, pe vremea când trebuia să concep răspunsuri oficiale (potrivite) la reclamaţiile lor.

Bibliografie: http://www.legex.ro/Ordonanta-27-2002-29375.aspx

*

Am dat, nu de mult, peste Amintirile lui Mihail Gorbaciov („Viaţa mea înainte şi după Perestroika”, ediţia a 2-a, editura Litera, Bucureşti, 2015). A fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit dintr-o suflare, în ultimii ani. Rar mi se mai întâmplă asta, din pricina iluziei că mouse-ul mă ţine conectat cu Universul, cu, vezi Doamne, Viaţa Reală…

Principala explicaţie a avidităţii mele era, desigur, relaţia specială a autorului cu România. Ştie toată lumea ce rol a avut Gorbaciov în prăbuşirea lui Ceauşescu şi în evenimentele care i-au urmat.

Ei bine, tocmai despre asta volumul de 570 de pagini format A4, de la Litera, nu pomeneşte o vorbă! Ca şi cum Gorby cel Discret nici n-ar fi auzit de noi! Şi nici de vechiul său amic N. Ceauşescu!

Dar… ia stai un pic… a lui Gorbaciov să fi fost discreţia asta? Ori…?

*

Astăzi, Papa a botezat 26 de copilaşi în Capela Sixtină şi apoi, le-a spus celor de faţă că nu vede nimic rău în faptul că o mămică îşi alăptează bebeluşul în biserică. Sunt sigur că nici Michelangelo n-are nimic împotrivă.

*

Cineva a observat, pe Facebook, că nu prea vezi regizori de cinema la premierele teatrale de la noi. Perfect adevărat. Printre cele cca 200 de persoane care (în ultimii 50 de ani, de când merg mai des la teatru) constituie publicul constant al premierelor bucureştene, se află prea puţini regizori de film. Îi poţi număra pe degete – fiind vorba, în genere, de cei ale căror neveste ori amante joacă în spectacolele cu pricina.

Asta şi explică faptul că aceiaşi douăzeci-treizeci de oameni joacă mereu în toate filmele noastre, deşi numărul celor la fel de capabili şi de interesanţi este, cu certitudine, de zeci de ori mai mare.

*

Sunt ateu practicant. Singurul mistic cu care am dialog e dl cantor J. S. Bach.

*

Lucrul cel mai periculos din lume este să-ţi fie milă de proşti. V-o spun din experienţă.

*

„Oedip Colonelul” de tovarăşul Sofocle.

*

Octombrie 2015. Găbiţă Oprea are nevoie de, Găbiţă Oprea nu mai poate fără colon oficial. Pe uscat, în aer şi pe mare.

*

Alte tâmpenii, pe Facebook, despre un, cică, “soft antiplagiat”.

În realitate, softul antiplagiat cel mai eficient este motorul de căutare Google, pur şi simplu. Nu e nevoie de mai mult.

Caracteristică ţării ăsteia este lipsa totală de cultură juridică şi financiară. Pentru noi, marile mistere se numesc Dreptul bancar, maritim şi al proprietăţii intelectuale.

Pe vremea când dădeam la tot cartieru’ – vorba fetii prefectului Răducănoiu de la Dolj – explicaţii privind dreptul de autor, am primit un telefon de la un doctor din Cluj. Om încă destul de tânăr, el se omora cu cercetarea ştiinţifică. Şi având în vedere chestia asta (şi cerinţele promovării în carieră), a scris o lucrare, pe care a şi publicat-o la o editură locală, din câte mi-amintesc. Problema e că editura l-a tras pe sfoară, cum se întâmplă la noi în 95% din cazuri. Cam asta îmi povestea mie don doctor la telefon.

Foarte bine, am zis eu, dar în contractul de editare ce scria? Nu ştiu, zice el, că nu l-am citit. Păi, duceţi-vă acasă şi citiţi-l, fac eu. Păi, nu-l am, zice el, e la editură.

…Incredibil, aşa zisul contract semnat de don doctor fusese întocmit într-un singur exemplar, care, desigur, nu se afla la el! Iar el, cât era el de doctor, nu ştia că un contract se semnează în cel puţin două exemplare - originale, ambele…

PS. În România, actul normativ care reglementează domeniul drepturilor de autor şi conexe este Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare. Iar instituţia cu atribuţii în acest domeniu este, oricât ar părea de ciudat, tot ORDA. Spun asta, fiindcă în ultimii ani instituţia în chestiune a devenit o prezenţă cam fantomatică. (15.12.2015)

*

A mai murit o fată, dintre răniţii de la Colectiv. Avusese arsuri pe 30% din suprafaţa corporală, se spune în comunicatul de presă. Dumnezeu s-o odihnească.

La alt telejurnal, un pic mai târziu, ni se prezintă cazul unei alte supravieţuitoare a unui incendiu, din SUA. E vorba de o fetiţă de 8 ani, care a avut arsuri pe 75% din suprafaţa corporală. Iar acum, dă interviuri la televiziune. Punct. (17.12.2015)

*

Îmi sunt absolut indiferente etichetele: dreapta, stânga, în sus, în jos, dincolo de, dincoace de etc. Vreau doar două lucruri: civilizaţie şi democraţie.

NB. A fi civilizat mai înseamnă şi să înţelegi că, în anumite conjuncturi, cum ar fi momentul politic actual, fără ripostă militară masivă nu se poate. Toleranţa şi corectitudinea neputincioasă de până acum conduc direct, în interval de săptămâni sau luni (NU DE ANI), la sfârşitul civilizaţiei.

*

Ruşii iar “s-au scos”. La fel ca şi în al doilea război mondial, iar au găsit pe alţii mai răi ca ei cu care să se bată, pozând în salvatori ai civilizaţiei şi îmbrobodindu-i, astfel, pe occidentalii idioţi. De data asta, le e infinit mai uşor, au muniţie termobarică şi alte jucării care l-ar speria şi pe tovarăşul Dracu’, iar actualii sălbatici fanatizaţi şi drogaţi nu fac nici cât o miime din Wehrmacht.

*

Zeci, sute, mii! de articole cretine cu titlul ISTORIA TREBUIE RESCRISĂ! Eu zic că ar trebui mai degrabă învăţată.

*

Iar e cult B1TV. Cică liceencele de la liceul Rosetti, care s-au bătut într-o recreaţie, vor plăti pe măsura faptelor primarului Onţanu de la sectorul 2.

Ei, nici chiar aşa! ce-or fi făcut bietele caftangioaice, ca să fie pedepsite în halul ăsta penal? Aveţi un pic de omenie, mă băieţi!

*

INOCENŢĂ, NUMELE TĂU E “COMENTATOR POLITIC” TV!

Cică am putea să punem laba pe niscai refugiaţi arabi mai spălaţi – medici, ingineri – pe care să-i aducem încoa, că tot emigrează ai noştri în draci şi ne cam resimţim. Nevinovaţilor, ştiţi ce procentaj din terenul arabil al României are proprietari arabi? Şi ştiţi că cel mai mare producător de băuturi spirtoase din România e arab? Şi mai ştiţi că PDSR-ul avea un membru marcant pe nume Zaher Iskandarani?

(vezi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=14742 şi http://www.amosnews.ro/arhiva/contrabanda-cu-tigari-ocupatia-preferata-lui-iskandarani-30-05-2005)

*

Iar au inventat ăştia nişte impozite.

Ştiţi bancul cu statuia? Statu ia tot.

Dar pe ăla cu statuie? Statu ie porc.

CRITICII LITERARI DE LA POLIŢIA BRAŞOV

Drăguţă – şi întrutotul caracteristică – povestea tânărului poliţist talentat de la Braşov, sancţionat de şefii lui fiindcă povesteşte, pe internet, scene de un haz nebun din activitatea lui profesională de toată ziua.

Cred că am să m-apuc şi eu de povestit, că doar am fost, timp de doişpe ani, „comunicator” la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor – iar cei ce mi se adresau personal, în scris sau prin telefon, erau încălcătorii de lege cu pricina, adică infractori sau contravenienţi, precum şi victimele lor năuce, în proporţii aproximativ egale. Şi mai trebuie adăugat că mare parte dintre ei erau de o originalitate (ca să mă exprim cu blândeţe) frapantă. Şi nu puţini, atinşi rău la mansardă.

Dar până atunci, în aceeaşi ordine de idei, îmi readuc doar aminte că, în 1977, în ultimul meu an de facultate, am păţit cam acelaşi lucru ca şi dl Godina, poliţistul braşovean în chestiune.

Vasăzică, eram student la IATC, secţia Teatrologie-Filmologie, iar programa noastră cuprindea şi o anumită activitate aplicativă, nu mai ştiu cum se numea, „practică în producţie” sau altfel. În cazul meu, ea a constat în realizarea unui scenariu de ficţiune de scurt metraj având la bază o creaţie literară, care să servească realizării de către IATC a unui film didactic comandat de Ministerul Învăţământului.

Care minister întocmise un caiet de sarcini cu specificaţii. Una dintre acestea era intitulată „film didactic de limba engleză / timpurile verbelor”. Adică, trebuia realizat un filmuleţ de ficţiune de vreun sfert de oră, cu actori, care să ilustreze o lecţie de gramatică engleză.

Pe aceasta am ales-o şi am propus catedrei de Regie de Film, respectiv rectorului nostru Mircea Drăgan, căci el era şeful de catedră, ecranizarea unui fragment din Trei într-o barcă, una dintre cele mai tipărite şi traduse cărţi din lume. Scrisă într-o engleză impecabilă, exemplară, această capodoperă umoristică este utilizată în multe ţări anume pentru predarea englezei în gimnaziu şi liceu. Şi în afară de asta, a fost şi a rămas una dintre cărţile mele preferate.

Urma ca eu să fiu scenaristul, iar un coleg de la clasa lui Mircea Drăgan, un irakian (la IATC aveam colegi din cam 10-15 ţări europene, asiatice, sud-americane şi africane), ar fi semnat regia filmului.

M-am apucat de treabă cu entuziasm şi am dat gata scenariul în vreo două săptămâni.

Dialogurile, desigur, erau extrase din cartea lui Jerome K. Jerome, reproduse textual.

Domnul Drăgan mi-a dat un zece – şi a trimis manuscrisul la beneficiar, la Ministerul Învăţământului. De unde, după vreo lună, am primit aviz negativ.

Contrariaţi, cu toţii, Drăgan, regizorul şi cu mine, am insistat să aflăm motivul acestei respingeri.

Într-un târziu, l-am aflat: „nu merge”, ni s-a spus (în cadru neoficial, desigur), „la filmul ăsta se râde”.

…Aşa că nu-i mai bârfiţi pe şefii poliţistului de la Braşov, care i-au interzis să mai facă literatură comică pe internet… sunt şi alţii, mai poliţişti ca ei…

PS. Din păcate, n-am dat curs invitaţiei colegului meu din Irak, care mi-a propus să las naibii filmele didactice şi să-i scriu lui un scenariu despre nişte luptători arabi care pătrund în Israel şi îl nimicesc. Asta era în 1976.

*

web counter

free hit counter

Plagiatul poate fi de două feluri: cel ordinar, Copy-Paste, care constă în fotografierea, în fotocopierea pură şi simplă a unei lucrări, integral sau fragmentar, fără a pomeni vreo vorbă despre autorul ei – şi cel “finuţ”, copierea ideilor unui autor, povestindu-l “cu cuvintele tale”, fără a aminti vreodată de el.

Prima metodă, cea simplă, directă, fără ocolişuri ipocrite, este cea utilizată de o gramadă de lume bine de la Bucureşti – oameni, nu glumă, pe lângă care “doctorul” acela din Gorj (am uitat cum îl cheamă, dar era stăpân pe judeţul cu pricina), el fiind un băiat cu şapte clase, altminterea, baronul acela oltean, va să zică, pare un idiot idealist. Or, el e orice, numai idealist nu.

Pentru dovedirea unui plagiat ordinar nu-i nevoie de multă ştiinţă, e suficient să nu fii orb şi să ştii să citeşti. Dacă îndeplineşti aceste două condiţii, iei lucrarea originală în cauză, precum şi pe cea bănuită de plagiat şi le pui pe două coloane alăturate.
Identitatea, dacă ea există, se va vedea cu ochiul liber, iar pentru constatarea faptei nici n-ar fi, propriu-zis, nevoie de vreun specialist ultraspecializat: un tablagiu de la circa de poliţie cea mai apropiată e absolut suficient, la o adică.

În principiu, aşa cum poate să scrie în procesul-verbal că maşina asta are numărul de circulaţie B-01-XXX, iar aialaltă, numărul B-02-YYY, poate să scrie şi că două texte sunt identice, dacă ele sunt astfel (n.b.: sunt – nu doar îi par lui).

Cu toate astea, Statul (şi nu mă refer doar la cel român) a avut mare grijă de “partea păgubită”, înfiinţând Copyright Office-uri, populate de tot felul de specialişti în materie, care dau verdicte asupra acestor furturi.

Pe care le pun la dispoziţie reclamanţilor, poliţiei sau justiţiei, după caz – şi care, cel puţin teoretic, sunt literă de lege la procuratură sau la tribunal.

La noi, Copyright Office-ul în chestiune se numeşte ORDA, adică Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. El este un organ de reglementare şi control cu atribuţiuni specifice în acest domeniu; iar legea mai spune că este unica autoritate din ţară care le are (vezi http://www.orda.ro/).

Am lucrat la ORDA vreo doisprezece ani, câţiva dintre aceştia petrecându-mi-i la Direcţia Control (pe atunci, numită DCAL), unde am expertizat inclusiv plagiate de tot soiul.

Unul dintre ele a fost deosebit de nostim şi, din acest motiv, vi-l prezint pe larg. Mai exact, reproduc în chenarul de mai jos o adresă de înaintare către Procuratură pe care am întocmit-o eu însumi, în 2001. E cazul să subliniez că ea nu ne-a fost restituită ca fiind eronată.

Către PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREŞTI Domnule prim-procuror, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu sediul în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 91-93, et. 2, sect. 1, reprezentat legal prin doamna Rodica Pârvu, în calitate de director general, în temeiul dispoziţiilor art. 138, lit. f) din Legea nr. 8/1996, facem prezenta sesizare împotriva editurii LUMINA LEX SRL, cu sediul în Bucureşti, bd. – nr. –, sector –, telefon –,  înregistrată la Registrul Comerţului cu nr. – şi reprezentată legal prin dl.ŢIGĂIERU GHEORGHE, în calitate de director general, pentru următoarele MOTIVE Editura LUMINA LEX a publicat, în anul 1999, lucrarea Psiho-sociologie juridică (numită în continuare B) de prof. univ. dr. VASILE POPA, conf. univ. dr. ION DRĂGAN şi lect. univ. drd. LUCIAN LĂPĂDAT, care constituie versiunea prescurtată  a antologiei Sociologie juridică (numită în continuare A) de conf. univ. dr. (actualmente, prof. univ. dr.) DORU SILVIU LUMINOSU şi conf. univ. dr. (idem) VASILE POPA, volum publicat de editura Helicon din Timişoara, în 1995. Conform sesizării înregistrate la instituţia noastră cu nr. 1210/02.05.2001 de către prof. univ. DAN BANCIU, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române, cu sediul în Bucureşti, Calea 13 Septembrie nr. 13, sect. 5, tel. 411.8532 şi prof. univ. dr. SORIN M. RĂDULESCU, volumul A a fost alcătuit prin includerea neautorizată în cuprinsul său a unor fragmente şi capitole din 3 lucrări care le aparţin domniilor lor, precum şi altor autori români. În sesizarea amintită se susţine că semnatarilor ei nu li s-a cerut acordul şi nu li s-a plătit nici un ban pentru utilizarea în volumul A a celor 3 lucrări originale care le aparţin. Cele 3 lucrări originale menţionate sunt următoarele: C - Prelegeri de sociologie juridică de conf. dr. NICOLAE POPA, publicată de Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1983; D - Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolescenţa – între normalitate şi devianţă) de S. M. RĂDULESCU şi D. BANCIU, Editura Medicală, Bucureşti, 1990; E - Introducere în sociologia juridică de ION VLĂDUŢ, publicată sub egida Ministerului de Interne, Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, la Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994. Conform sesizării, “aportul creator” al dlor D. S. Luminosu şi V. Popa la realizarea lucrării A ar consta, de exemplu, în înlocuirea unor expresii ca “societatea socialistă multilateral dezvoltată” dintr-un text original cu cea de “perioadă de tranziţie” ş.a.m.d. De asemenea, dnii D.S. Luminosu şi V. Popa ar profita în continuare, în modul cel mai direct, de munca semnatarilor sesizării, după cum susţine unul dintre aceştia din urmă. Astfel, dl. S. M. Rădulescu afirmă: “…cei ce nu cunosc ceea ce s-a petrecut au început să-i citeze pe cei doi plagiatori, ca fiind autorii reali ai textelor incriminate. Justin Stanca, de exemplu, în lucrarea sa Sociologie juridică (Arad, Edit. Concordia, 2000) îi citează pe cei doi nu mai puţin de 11 ori. De unde să ştie dl. Stanca cine sunt veritabilii autori ai cărţii pe care o citează?” ÎN FAPT, volumul B (224 de pagini A5) este rezumatul schematic al întregului volum A (338 de pagini A5). La rândul său, volumul A constituie un amestec de fragmente din volumele C, D şi E. Volumul A se distinge, în primul rând, printr-o ambiguitate care îl face inutilizabil sub aspect ştiinţific. Astfel, deşi, în Cuvântul înainte semnat de prof. univ. dr. Radu I. Motica (pag. 5), el este definit drept o culegere, iar în indicele bibliografic de la pag. 337 sunt trecute lucrările antologate şi autorii lor, printre care dnii D. Banciu şi S. M. Rădulescu, numele acestora nu sunt menţionate nicăieri altundeva în corpul volumului, fiind imposibil de aflat cui aparţine fiecare capitol în parte, ceea ce constituie o nesocotire evidentă a oricăror uzanţe, acestea fiind la fel de valabile atât înainte, cât şi după apariţia Legii nr. 8/1996. Dnii D. S. Luminosu şi V. Popa se propun, pe coperta I, ca autori ai acestei lucrări anonime – deşi o asemenea compilaţie ori poartă pe coperta I semnăturile autorilor propriu-zişi ai textelor, ori nu are nici un nume pe copertă, ori poartă înscrise pe copertă numele compilatorilor, dar numai cu condiţia menţionării lor în această calitate. De obicei, însă, numele compilatorilor apar pe pagina de gardă. Modul cum au fost aranjate în volumul A fragmentele din volumele C, D şi E este detaliat în cuprinsul tabelului anexat prezentei. Adăugăm că, potrivit constatărilor noastre, diferenţele între conţinutul volumului A (text propriu-zis şi note bibliografice aferente) şi conţinutul volumelor-sursă C, D şi E (idem) constau în: -   eliminarea citatelor din cuvântările lui Nicolae Ceauşescu şi a trimiterilor la scrierile lui V. I. Lenin; - înlocuirea sintagmelor de genul “societatea socialistă multilateral dezvoltată” cu formulări “aduse la zi”. Cu excepţia prefeţei şi a listei bibliografice de la pag. 337, în volumul A nu se constată prezenţa vreunei fraze care să nu fi existat în volumele-sursă, fiind copiate inclusiv erorile tipografice ale acestora din urmă. Asemenea preluări mecanice demonstrează fie competenţa îndoielnică şi lipsa de familiaritate cu domeniul a realizatorilor lucrării A, fie faptul că acest volum a fost alcătuit de alte persoane decât cele trecute pe copertă. E de menţionat că aceste erori (v. anexa) fac parte din categoria acelora pentru care directorii de ziare aplică penalizări băneşti corectorilor. De asemenea, se confirmă afirmaţia din cuprinsul sesizării susmenţionate, conform căreia în volumul A nu a fost inclus vreun fragment din lucrările autorilor străini la care face referire lista bibliografică de la pag. 337 – toate referinţele (notele bibliografice) la lucrările acestora fiind reproducerea nemodificată a referinţelor din volumele C, D şi E. În cuprinsul volumului B, din 1999, nu sunt menţionate titlurile volumelor C, D şi E. De asemenea, nu se face referire la volumul A, căruia dl. V. Popa i-a fost co-realizator. Astfel, vol. B a fost prezentat publicului ca o lucrare 100% originală, deşi el este, efectiv, reproducerea doar puţin mai altfel “machiată” (acesta fiind termenul utilizat de presa franceză în cazul foarte asemănător al acuzaţiilor de plagiat aduse academicianului Henri Troyat în 2000, cf. săptămânalului Adevărul literar şiartistic din 5 septembrie 2000), respectiv “re-povestirea” fără atribute de originalitate a volumelor C, D şi E. O asemenea re-povestire, cu cuvinte schimbate, a unei lucrări ştiinţifice nu poate fi, în nici un caz, asimilată unei creaţii noi şi originale, generatoare de drept de autor. Aceasta, deoarece o lucrare ştiinţifică nu este nicidecum o creaţie artistică, în care aspectul formal (estetic) înseamnă totul, sau aproape totul. Dacă le-am putea asimila, echivala, ar însemna să admitem că, de exemplu, re-povestirea teoremei lui Pitagora în versuri reprezintă o teoremă matematică nouă şi originală, ceea ce, desigur, ar fi absurd. Or, în cazul volumului Psiho-sociologie juridică de prof. univ. dr. VASILE POPA, conf. univ. dr. ION DRĂGAN şi lect. univ. drd. LUCIAN LĂPĂDAT, tocmai cu o asemenea re-povestire avem de-a face. Modificările produse cu ajutorul ei sunt nesemnificative şi nu pot genera drepturi de autor. În drept, deoarece, potrivit celor arătate în paragraful precedent, volumul Psiho-sociologie juridică de prof. univ. dr. VASILE POPA, conf. univ. dr. ION DRĂGAN şi lect. univ. drd. LUCIAN LĂPĂDAT (editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999), nu intră sub incidenţa art. 9. lit. a) din Legea nr. 8/1996, el urmează regimul juridic complet prevăzut de Legea nr. 8/1996. Astfel, deoarece volumul în cauză nu constituie decât o repetare în rezumat a volumului Sociologie juridică de conf. univ. dr. DORU SILVIU LUMINOSU şi conf. univ. dr. VASILE POPA (editura Helicon, Timişoara, 1995), care era reproducerea trunchiată şi neautorizată a lucrărilor Prelegeri de sociologie juridică de conf. dr. NICOLAE POPA, (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1983), Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolescenţa – între normalitate şi devianţă) de S. M. RĂDULESCU şi D. BANCIU (Editura Medicală, Bucureşti, 1990) şi Introducere în sociologia juridică de ION VLĂDUŢ (Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994), rezultă că volumul B constituie, la rândul său, reproducere şi difuzare neautorizate. În acest caz, au aplicabilitate prevederile 142 lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996. Precizăm că, în cazul art. 142.a), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar, referitor la infracţiunea prevăzută la art. 142 lit. b), acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Semnătură Anexe: -

Despre cea de a doua metodă, adică despre copierea ideilor unui autor, povestindu-l “cu cuvintele tale” fără a aminti vreodată de el, ar fi multe de spus (o parte dintre cele ce ar fi de spus se află chiar în acest chenar, iar pentru rest, voi vorbi atunci când voi aduce în discuţie furtul a cărui victimă am fost şi sunt prin publicarea volumului Zece mii de culturi, o singură civilizaţie de acad. Mircea Maliţa – v. http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=1710).

Acum mă voi rezuma, însă, la a(-mi) pune o singură întrebare: din moment ce, în cazurile plagiatelor dovedite ale lui Mang, Ponta şi celorlalţi, a fost vorba de “fotocopiere”, respectiv de cea mai flagrantă modalitate de reproducere fără drept, de ce mai era nevoie de avizul vreunei comisii de specialişti?

Ba chiar, de cei mai specialişti dintre specialişti, de la ditamai Academia Română?

Dacă s-a considerat că e neapărată nevoie de specialişti, de ce nu s-a apelat la cei de la ORDA, singurii, la urma urmei, abilitaţi prin lege să se pronunţe în speţă?

În ce mă priveşte, întrebarea e pur retorică: sunt ferm convins că e vorba doar de a da fapta pe mâna grupului de oameni-ai-muncii-cu-simţ-de-răspundere puşi s-o muşamalizeze.

*

Art. 3. - (1) In activitatea sa Oficiul are ca obiectiv principal respectarea si promovarea drepturilor de autor si a drepturilor conexe, potrivit legii, ca parte a drepturilor de proprietate intelectuala.

(2) Principalele atributii ale Oficiului sunt urmatoarele:

.   .   .   .   .   .   .   .   .

k) efectueaza constatari tehnico-stiintifice cu privire la caracterul original al produselor purtatoare de drepturi de autor sau de drepturi conexe, la solicitarea organelor de cercetare penala;

l) efectueaza, la cerere, expertize contra cost, pe cheltuiala partilor interesate;

.   .   .   .   .   .   .   .   .

(H.G. nr. 401 / 2006 - privind organizarea, functionarea, structura personalului si dotarile necesare indeplinirii atributiilor Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor)

În 1997, am făcut un scurt voiaj în nordul Europei, ca să văd, împreună cu alţi colegi ziarişti, cum funcţionează democraţia la ea acasă.

În toate discuţiile, gazdele ne spuneau : voi ar trebui să aveţi o lege care să facă asta şi asta…

Noi ne uitam unul la altul şi râdeam: păi noi avem de douăzeci (sau de o sută) de ani legea asta.

Iar vikingii rămâneau ca la dentist : atunci de ce nu merge treaba la voi?

Săracii danezi erau atât de nevinovaţi, încât nu reuşeau să priceapă că poţi să ai toate legile din lume… şi să te ştergi cu ele la …nas…

Altă deosebire importantă : ne aflăm în redacţia principalului ziar din Iutlanda, provincia nordică a ţării (parcă mi-amintesc că de Jyllands Posten era vorba, dar n-aş putea să bag mâna-n foc). Gazdele ne pun în faţă ultimul număr, “cald”, abia ieşit din tipografie. Pe prima pagină, mare, o poză color a unor ronduri de flori, la intrarea într-o viluţă unifamilială, aşa cum sunt aproape toate casele la Aalborg, capitala provinciei. Şi un titlu mare : GRĂDINA DOAMNEI NIELSEN ARE O NOUĂ ÎNFĂŢIŞARE.

Şi ce mare brânză? îmi vine să întreb – dar mă dezmeticesc la timp şi-mi ţin naibii gura. În aceste locuri, incomparabil mai apropiate de Polul Nord decât Mizilul, e realmente mare brânză să ţii în viaţă câteva biete floricele. Asta, chiar dacă peninsula e scăldată, pe latura dinspre vest, de Curentul cald al Golfului. Aşa că presa “defilează“ chiar şi cu o doamnă Nielsen absolut oarecare.

Părerea noastră, a musafirilor de la Bucureşti, e că, prin partea locului, chiar n-ai despre ce scrie, aşa-i de liniştită viaţa pe acolo : oamenii se duc la muncă, apoi vin acasă şi fac ce-a zis Voltaire (adică-şi îngrijesc floricelele din faţa casei, de care sunt foarte mândri), apoi, cu ochii-n televizor, îi trag o băută dârză (băutura fiind, de altfel, cumplit de scumpă, din motive de dezvăţat vikingul de trăscău), iar dimineaţă la şase sunt, proaspeţi, în faţa strungului, de parcă seara dinainte s-ar fi scurs în acompaniament de ceai de rostopască.

Îi compătimim cu juma’ de gură pe colegii noştri danezi şi le spunem că, la noi, dacă n-ai un scandal ţapăn pe prima pagină, rămâne ziarul nevândut.

Iar ei ne privesc neîncrezători : teribil ce mai exagerează tipii ăştia din sud-est…

La Aalborg, suntem găzduiţi într-un fost internat, momentan pustiu, după cum ne anunţă funcţionara de la primărie care se ocupă de noi.

Din capul locului, clădirea pare ciudată, plină de camere de supraveghere cum e. Iar mobilierul încăperii ce-mi serveşte de dormitor, încă şi mai şi : nu există nici un şifonier, nici o noptieră, nici un sertar. Numai rafturi şi răftuleţe.

În ziua următoare, misterul se lămureşte : primăria aalborgheză, ai cărei musafiri eram, ne-a găzduit într-o fostă şcoală de corecţie, momentan lipsită de muşterii. De aceea, lipsa dulapurilor şi sertarelor : totul la vedere, ca să nu ne pomenim cu droguri, cuţite sau mai ştiu eu ce.

PS – Într-un singur loc am mai văzut, după aceea, asemenea mobilier : în sala de consiliu a  Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. Unde, categoric, nimeni nu venea cu droguri…

Primăvara la Gernsbach

Dumnezeu s-o odihnească pe Gramatica Academiei …

(Cristian Ghinea în DILEMA VECHE nr. 423/22.03.2012, pag. 12)