Teatrul românesc, fără Liviu Ciulei
… Liviu Ciulei a tradus Deşteptarea primăverii în 1975, evident, cu scopul de a o transla într-un spectacol, dar Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste nu şi-a dat acordul pentru publicarea şi cu atât mai puţin, pentru punerea ei în scenă. Ar fi fost şi de mirare să o facă, din moment ce modul de a gândi al activiştilor săi era identic cu cel al belferilor caricaturizaţi de Wedekind; şi apoi, miezul tragic al textului de faţă îl constituie conflictul dintre firescul, dintre bunul simţ al libertăţii şi nefirescul unui sistem educativ al constrângerii şi tabù-urilor, adică tocmai una dintre cele mai vizibile muşte de pe căciula “moralei noastre socialiste”, care, în general, n-avea nimic comun cu morala. Ulterior, s-a publicat o altă traducere, cu nimic mai realizată, iar proiectul scenic al lui Ciulei a trebuit să aştepte, pentru a se materializa, dispariţia în neant a culturnicilor din 1975.
La Bulandra, spectacolul său de acum oferă imaginea unei aparent cuminţi supuneri la obiect. Cine priveşte mai atent are, însă, ocazia de a realiza că e vorba de o demonstraţie de virtuozitate. Limitându-se la minima intervenţie exterioară a eliminării unei scene “scandaloase”, regizorul creează un act scenic de o deosebită autenticitate psihologică. Privirea şi înţelegerea spectatorului sunt îndrumate, dacă se poate spune aşa, către interioritatea personajelor, exprimată printr-un comportament de o exactitate esenţializată.
Se realizează o demarcaţie netă între cele două planuri opuse: cel al constrângerii sociale, şcolare, familiale, situat în spatele unei plase metalice (care începe prin a fi gardul şcolii, căpătând treptat o valoare metaforică) şi cel al libertăţii intelectuale şi erotice, al vieţii reale de dinafara acelui gard. Personajele se împart în două categorii, cele fireşti, interpretate în cheie realistă şi celelalte, reprezentând filistinismul şi forţa coercitivă a societăţii, gros caricaturizate.
Dacă nici una dintre întâmplările spectacolului nu este arbitrară în raport cu textul, întrupându-l cu pedanterie, chiar şi momentele de pur fantastic traducând întocmai fantasmele evocate de spusele personajelor (în planul secund al scenei, semi-luminat, într-un mod de o plasticitate frapantă), sau marcând cu două spoturi, încrucişate ca două spade, raportul de forţe dintr-un conflict – ce este neobişnuit, noutate, plus de informaţie în ideaţie şi transpunere? Nimic, decât esenţialul; decât faptul că toţi actorii lui Ciulei, de la tinerii rolurilor principale la caricaturile corpului profesoral, joacă perfect. Pe mulţi, mai ales dintre cei foarte tineri, nu i-a mai văzut nimeni făcând ceva asemănător. Liviu Ciulei rămâne ce a fost: un mare regizor – şi un extraordinar creator de actori ai teatrului nostru.
Surprizele sunt, aici, Anca Sigartău (Wendla) şi Ştefan Bănică jr. (Melchior). Talentaţi îi ştiam; de astă dată sunt şi maturi, fără a-şi fi pierdut nimic din spontaneitatea ce le-o cunoşteam. În contrast cu extrovertitul Melchior, interiorizatul Moritz Stiefel apare în interpretarea lui Claudiu Bleonţ ca o inteligenţă la fel de vie, sinuoasă, însă, şi reticentă în exprimare. Emilia Popescu creează o Ilse, “fata pierdută” ignorând convenienţele, a cărei principală caracteristică este candoarea. …
cronica spectacolului Deşteptarea primăverii
de D.P., în Adevărul, 13 iulie 1991
http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf
