Ciocu-mic.Ro

MELANCHOLIA

Faptul de a putea să vezi în aceeaşi zi Antichrist şi Melancholia de Lars von Trier prezintă cel puţin un avantaj important: te ajută să pricepi că, după atrocităţile primului, marele – şi aparent, sonatul – regizor nu putea să facă decât un film despre sfârşitul lumii. Respectiv, Melancholia.

Faptul că, pentru rolul ei din Antichrist, cu orori sadice şi cu scene de sex performate absolut “pe bune”, Charlotte Gainsbourg (femeie, altminteri, cu trei copii acasă), a luat premiul de interpretare feminină la Cannes, în 2009, l-a condus, probabil, pe von Trier la concluzia că, după asta, nu poate urma decât sfârşitul lumii. Apocalipsa, maică! vorba ţaţei Miţa din Belciugatele, care nici nu bănuieşte cât e de vecină cu perspectiva ontologică a unuia dintre cei mai mari artişti contemporani.

Şi chiar despre Apocalips e vorba în foarte recentul Melancholia, în care Charlotte Gainsbourg are un rol principal. Numai că nu ea a obţinut, acum cinci luni, premiul de interpretare feminină la Cannes, pentru acest film, ci partenera sa Kirsten Dunst.

Apocalipsa, nimicirea Terrei de către Melancholia, o planetă de cam aceeaşi talie care tocmai e pe punctul de a-i cădea în cap, survine pentru personajele de aici la scurt timp după o nuntă care n-a mai avut loc, mireasa (Kirsten Dunst) realizând că mirele nu-i spune nimic. Şi după evadarea ei din industria publicităţii, dat fiind că acest mediu profesional lipsit de orice scrupule, brutal şi rapace, în care urmează să-şi câştige pâinea, mai degrabă o sperie şi dezgustă. În fine, al doilea volet al peliculei este consacrat apropierii inexorabile de planetă şi catastrofei finale.

Sensul? Mesajul? Fiindcă suntem aşa cum se poate vedea în prima jumătate a filmului, merităm cu vârf şi îndesat ceea ce ni se întâmplă în cealaltă. Aşa apreciază autorul. Sau poate că asta încearcă să-I sugereze lui Dumnezeu?

Ne aflăm jenant de aproape de ţicneala habotnică a Evului Mediu. O fi spus Malraux că “secolul douăşunu va fi religios - sau nu va mai fi deloc”, dar nu cred că jubila în clipa aceea. Am impresia că o spunea cu spaimă.

O paranteză: n-am aflat de ce poartă vagabondul cosmic numele de Melancholia. Din câte-l cunoaştem pe von Trier, el nu e întâmplător. N-am nici o îndoială că, la un moment dat, ne-o va spune şi pe asta.

Încă o paranteză: mă gândesc să propun organizatorilor de la Cannes decernarea unui premiu special pentru imagine telescopului Hubble, pus pe orbită de către NASA. Merită şi bietul telescop, săracu’, fiindcă cel puţin două filme din palmaresul de anul ăsta îi datorează o bună parte din fotogenia lor. Cel de faţă fiind unul dintre ele.

Post scriptum: Antichrist e un film controversat în Franţa. Prin asta trebuie să înţelegem că presa franceză l-a făcut albie de porci.

19.10.2011 - Pentru că nu mă pricep să rezolv problema comentariilor adresate blogului acesta (singurele care reuşesc să  ajungă la el fiind spam-urile publicitare) , n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să postez aici mesajul pe care l-am primit prin e-mail de la dl. Mihai Fulger, unul dintre organizatorii evenimentului bucureştean:

Buna dimineata,
V-am citit cu interes si placere textele despre filmele “de Cannes” si, in numele organizatorilor, va multumesc.
As fi vrut si sa comentez ceva, insa, desi am 2 conturi pe Wordpress, nu am reusit sa ma conectez cu nici unul dintre ele.
Doar o observatie am: la Lars von Trier, Melancholia este de talie mult mai mare decat Terra, dupa cum se vede si in prolog. Lucru la fel de putin intamplator ca si numele planetei…
Desigur, acest detaliu nu face filmul mai bun sau mai rau, doar spune ceva despre punctul de vedere al autorului sau.
Ne revedem, sper, la filmele “de Cannes”.
Toate cele bune,

Mihai

http://mihaifulger.wordpress.com/

HABEMUS PAPAM !

S-a observat şi s-a spus că mai multe dintre filmele actualei selecţii vădesc o aceeaşi înclinaţie către sacru sau către misterul teosofic insondabil. În compensaţie, s-ar zice, Habemus Papam! (regie Nanni Moretti, prod. Italia, 2011, înscris în competiţia oficială), o poveste despre alegerea unui nou Suveran Pontif la Vatican, este o comedie uşoară, deconectantă, însăilată pe pretextul temerilor alesului că nu va putea fi la înălţimea misiunii încredinţate de Conclav şi de Providenţă.

Iar dacă adăugăm că alesul este Michel Piccoli, unul dintre marii comedieni ai epocii (nu zic ”ai secolului douăzeci”, cum mi-a venit pe limbă în prima clipă, căci, iată, avem bucuria de a-l admira şi astăzi)… rezultatul este savuros.

Pus în faţa unei situaţii care îl intimidează, care îl copleşeşte, nou alesul fuge. Dezertează, pur şi simplu, punându-i într-o situaţie mai rău decât dificilă pe purtătorul de cuvânt al Vaticanului – admirabil interpretat de Jerzy Stuhr (da, aţi citit bine, e vorba de binecunoscutul regizor polonez) şi pe şeful securităţii pontificale, obligaţi la tot felul de subterfugii pentru ca lumea să nu afle că “Sanctitatea Sa se află în altă parte, nu ştim exact unde”… (fiindcă veni vorba, poate că, citind această postare, va afla şi traducătorul / traducătoarea filmului că Papei de la Roma i se spune Sanctitatea Sa – şi nu Sfinţia Sa).

Fiind vorba despre un conclav de cardinali, avem de-a face cu o adunare de persoane vioaie de vârsta a treia. Sau mai degrabă, a treia şi-un pic. Galeria aceasta de portrete este, la rândul ei, un şir de crochiuri comice, schiţate cu tandră ironie – mai ales, în momentele când Eminenţele lor sunt puse …să joace volei de către psihanalistul (jucat de Moretti însuşi), care a fost chemat – în disperare de cauză – să-l spovedească pe Papa…

Habemus Papam! are meritul de a-i da lui Piccoli ocazia să arate lumii o altă faţă decât cea pe care i-o ştiam cei mai mulţi dintre noi: pe cea a unui bunic de o adorabilă bonomie – dăruit, pe deasupra, şi cu un simţ al umorului cum nu se întâlneşte prea des. Nici măcar la cinema.

http://www.imdb.com/media/rm2483861504/tt1456472