Ciocu-mic.Ro

Coca-l reîntâlni pe Gore, diminutivul lui Grigore, desigur.

Acum erau oameni în toată puterea cuvântului, ea vreo 56, el vreo 68. oameni în putere încă, dar, desigur, depinde ce-nţelegeţi prin putere.

Gore a fost singurul ei iubit, cel puţin aşa pretinde Coca.

Nu s-au căsătorit nici unul niciodată.

Coca are încă suflet de copil. Are o odaie plină ochi cu păpuşi, mănâncă în farfurioare de plastic, cu desene, din care mănâncă deobicei copiii.

Şi e foarte curată şi gospodină.

Gore în schimb e un boem, e un poet, deşi n-a scris niciodată poezii, dar îi place viaţa. Din când în când se-mbată.

Îi propuse lui Coca s-o ia. Măcar acum.

- Nu, că eşti beţiv, hotărî ea.

- Dar ai pe altul?

- Nu. Am doar pisica asta.

Şi-i arătă pisica, tolănită pe mijlocul canapelei, dormind adănc, pe spate, cu picioarele ridicate-n sus.

- Frumos motan, zise Gore, apropiindu-se de animal şi privindu-l între picioare.

- Vezi, să nu-l deranjezi…

- Păcat că nu vrei să ne refacem viaţa, reveni Gore.

- Dacă n-ai fi fost beţiv…

- Dar nu mai beau…

- Uite, că şi acu` miroşi puţin…

- Am luat un întăritor, recunoscu el, fiindcă nu ştiam cum ai să primeşti propunerea mea!

- Ştii, ce? Eu am necazurile mele şi m-am obişnuit aşa…

- Cu necazurile?

- Cu necazurile, cu pisica…Îţi plac animalele?

- Nu.

- Păcat.

Afară era ceaţă. Un mijloc de iarnă fără zăpadă, dar cu ceaţă.

- Ei, ce să-i faci? zise Gore şi se ridică greoi.

- Mai treci pe la mine, totuşi…

- Când…?

- Ei, ştiu şi eu? Dar dacă nu-ţi plac animalele, ce rost mai are?

- Da, recunoscu Gore, îi sărută mâna şi plecă.

Coca-l privea pe geam cum se lăsa înghiţit de ceaţă. Atunci auzi un miorlăit. Cotoiul tocmai se trezise. Coca se duse agale spre canapea şi-l luă în braţe.

Fiind iarnă, se-nsera devreme.

Gore ajunsese în micul local din cartierul lui. Se aşeză la masă şi fără să comande ceva, ospătarul îi aduse o halbă de bere şi o sută de vodcă.

Afară se-nnoptase deabinelea, dar ceaţa începuse să se ridice.. A doua zi avea să fie o vreme chiar foarte frumoasă, plantată în mijlocul unei ierni mohorâte ca o măslină într-o farfurie cu icre.

Pe Dardanela mi-au adus-o nişte prieteni. Se gândiseră bine: ea – singură, eu – singur.

Abia-mplinisem şaizeci de ani, iar ea avea vreo patruzeci şi ceva.

Am adus-o la mine la ţară. Făceam lungi plimbări, însoţiţi de haita mea, alcătuită din căţeaua Papi, câinii Hector, Bulă, Sandu şi Irimia.

Uneori ne plimbam cu barca.

Mai veneam şi prin Bucureşti, mai ales că ea avea serviciu.

Stătea prin Balta Albă. Când mergeam la ea, avea mare grijă să evităm bătătorul. Acolo, la un bătător de covoare din faţa blocului ei, stăteau mahalagioaicele, croşetau şi mai ales bârfeau.

Sunt sigur că ochii lor ageri ne reperaseră.

Îmi plăcea să mă regulez cu ea în apartamentul ei curat aranjat, care parcă era muzeu, dar nu de antichităţi, ci de căcaturi de mobilă reperistă şi de perne croşetate-n casă, ca să nu mai vorbim de cultul mitocănesc al macrameurilor.

Când plecam, ieşeam tot aşa, separaţi, treceam prin faţa mahalagiuoaicelor, care ne sfârtecau cu ochii lor şireţi şi care comentau probabil diferenţa noastră de vârstă.

Dar, de la un moment dat, nu prea am mai avut entuziasm în privinţa trupului ei, care e drept că era frumos, dar în cap n-avea decât meschinării, stupizenii poate nu, dar suficienţe cât cuprinde. Peste tot era suficientă. Chiar când se regula.

De aia, ca să nu fiu nevoit să mă duc la ea în pat, pentru că mie nu-mi place promiscuitatea patului conjugal, de-aia nu m-am căsătorit niciodată, mă tot dădeam malad.

Nu eram foarte înnnebunit după ea, dar vorbeam zilnic, măcar la telefon şi făceam planuri. Până-n-tr-o zi, când nu s-a mai întors.

Stând pe terasă cu Papi, tot o aşteptam să se –ntoarcă.

Peste vreo săptămână, am văzut-o-n Bucureşti, înt-un bufet-expres, unde înfuleca nişte porcării şi râdea satisfăcută. Nu i-am văzut partenerul sau partenerii şi nici n-am intrat peste ea.

Prin cei care mi-au adus-o am recuperat nişte casete şi nişte sidiuri cu muzică foarte sentimentală, iar eu i-am făcut un pachet cu pantalonii ei de trening şi alte căcaturi care mai rămăseseră.

N-am suferit deloc.

Totuşi, după vreo câteva luni, am constatat că toate romanele poliţiste din colecţia „Enigma” şi erau vreo cincisprezece, îmi dispăruseră.

N-am făcut nicio legătură între plecarea Dardanelei şi asta, dar tipa fiind poliţistă de meserie, o vagă bănuială mi s-a instalat în creierul meu, altfel nu foarte prezumţios.

Peste alte câteva luni, am trecut pe lângă blocul ei întâmplător. Tocmai venea. Nu m-a văzut şi nici eu n-am vrut să mă remarc. Trecea cuminte, cu capu-n jos, pe lângă femeile alea, care parcă nu se mai mişcaseră de-acolo. Venise dealtfel primăvara şi se bucurau şi ele de razele binefăcătoare ale lui Phoebus.

Şi-am rămas un timp nostalgic totuşi în urma ei, dar când mă pregăteam să plec, văd venind aferat, dar cu un aer şi jenat, nesigur, un bărbat de vreo cincizeci de ani şi după ce trece de babe, le văd cum se apleacă una la alta şi vorbesc însufleţit, demonstrând nu ştiu ce.

Dar mie ce-mi păsa? De romanele alea tâmpite oricum nu mai puteam să fac gât.

Între timp, am uitat să vă spun, am hotărât să renunţ la relaţiile cu femei, în care să mă implic eu cu nu ştiu ce trăiri sufleteşti, fente şi alte şmecherii, în care tinereţea e specialistă.

Toată lumea vede că sunt un om serios, am o vârstă, nu-i aşa? şi am găsit o prostituată din Republica Moldova, o fată foarte distinsă şi educată, a făcut chiar o facultate de studii economice şi ea îmi suge pula contra cost.

Mă simt bine aşa.

E o vârstă la care trebuie să fii înţelept, nu mai e cazul să te îndrăgosteşti de cine ştie cine şi nici să ai experienţe nefolositoare.

Îmi pare rău totuşi de romanele alea, că astea care apar acum nu mai sunt ca pe vremuri.