Au plecat din Bucureşti dis-de-dimineaţă, într-un sfârşit de toamnă neguros, străbătut de ploi şi burniţi interminabile şi au schimbat deja două trenuri şi trei autobuze, zăbovind multe ceasuri prin gări, autogări şi bifurcaţii de şosele. Au întârziat încă, pierzând un autobuz şi trebuind să-l aptepte pe următorul, şi totuşi Frăsinenii nu-s aşa departe cum i se pare lui Robert, doar că din pricina legăturilor proaste ameţeşti aşteptând şi trambalându-te prin trenuri şi autobuze. Astfel, drumul se lungeşte şi adesea ţi se pare că l-ai rătăcit prin aglomeraţia duhnitoare a ratelor, printre sacoşe, saci burduşiţi cu pîini şi ţărani travestiţi, în cizme de cauciuc şi bluze de salopetă îmbrăcate peste pieptare de oaie şi flanele jegoşite, răscârpite, nemaiavând chiar nimic până să le poţi numi zdrenţe.
Şi când te gândeşti că într-o vreme Doina făcea săptămână de săptămână drumul ăsta. Asta a fost demult însă, lucra pe atunci la Sere-Vitan… Dacă ar fi născut o fetiţă când s-a angajat la Sere, ar fi avut azi vârsta ei de atunci şi ar fi putut avea la rându-i o fetiţă… N-ar fi fost mare lucru, dar uite că n-a fost să fie nici o fetiţă. A scăpat, a trebuit să scape de treisprezece fetiţe şi băieţi… De fiecare dată a răsuflat uşurată prin spaime şi silnicii de tot felul, dezamăgiri, regrete, nu-i totuşi timpul pierdut ca să aibă o fetiţă şi să ajungă vreodată bunică… Şi cât a lucrat la Casete de Televizoare, tot se repezea încoace o dată la două-trei luni. Pe urmă însă, n-a mai venit decât de două ori pe an, o dată în concediu şi încă o dată de Paşti sau Crăciun, ca şi cum fetiţa ei crescuse, mergea de-acum la şcoală, iar ea nu-şi mai vedea capul de treburi, ocupată până peste cap cu gospodăreala şi ajutatul la făcutul lecţiilor. Păi cum dracu! Dă-ţi peste gură! Fetiţă i-ar trebui ei acum, că-n rest le are pe toate. Te ia cu leşin şi visezi la fetiţe. Adevărul e că s-a dezobişnuit de drumul ăsta şi mai e şi frigul şi umezeala care se strecoară prin închieturile autobuzului amestecându-se cu damfurile de sudoare dospită, izurile de tescovină şi tutun ordinar, vibrând laolaltă în hurducături atroce.
– Da-binenţeles că ăsta a luat-o pe arătură.
Glasul lui Robert sună mai curând resemnat. Asta e, şi-a dorit-o şi şi-a luat-o, o excursie de zece ore aproape, încununată cu o plimbare cu autobuzul pe arătură. Ar fi prea mare efortul pentru Doina ca să-i explice. Strivită de şoldul lui şi din toate părţile, încă simţea nevoia să se apese cu palma în capul pieptului. Ar trebui şi ar vrea să surâdă. Îi e mai rău decât îşi aminteşte să-i fi fost vreodată într-un autobuz din astea. N-au luat-o pe nici o arătură, sunt pe şosea şi pe drumul cel bun. Nu mai e mult până acasă şi ameţeala creşte şi stomacul i se ridică la gură, se scufundă, dar încă se poate împotrivi şi numaidecât vor coborî pentru a schimba din nou autobuzul, de astă dată pentru ultima oară.
Sunt într-o şosea de pământ tasat, pe care ploile din ajun n-au înmuiat-o prea tare şi pe marginile căreia se disting vag în lumina amurgului dâre de sfărâmătură de piatră de calcar. Atmosfera umedă şi fumegoasă, de zi în declin, ce i-a urmărit tot drumul, pare să-şi schimbe dintr-o dată cursul. Doar ei doi au coborât din autobuzul dispărut de-acum cu tot cu uruitul său pe un drum lateral tăiat peste câmp. Au rămas mult în urmă ultimele case ale unui sat. O geană de lumină pâlpâie, creşte şi descreşte în direcţia spre care călătoresc, profilând pe cerul vânăt cocoaşele unor dealuri sau munţi. Aerul miroase a fum şi balegă. Robert întreabă de munţii sau dealurile alea, cum le spune, în timp ce Doina se sprijină şi se agaţă de el cu o furie ameţită şi îngreţoşată. Umbrele a două siluete par că se luptă în mijlocul câmpului cotropit de înserare. Într-un târziu, ea i se smulge din braţe şi o rupe la fugă peste şanţ şi peste bolovanii arăturii, atât de repede, încât Robert abia are timp s-o vadă ţinând o mână la gură şi cu cealaltă apăsându-se pe stomac.
Nu vrea să fie ajutată şi nici văzută. Asta ar presupune o intimitate pe drumul căreia nu s-au învrednicit să facă prea mulţi paşi până acum. Da-binenţeles că vomită sau încearcă să vomite. Da-binenţeles că-i gravidă, îşi spune Robert. Asta e, o ia la pachet cu excursia pe arătură. Precis e proaspăt însămânţată, a presimţit în permanenţă în cele câteva zile de când o cunoaşte, iar acum nu mai are nici o îndoială, cu atât mai mult cu cât n-au apucat încă… Doiniţa, deh, diseară poate sau de mâine încolo, dacă tot a picat ca musca-n lapte în chestia asta. O muscă care dă să se înece sătulă. Dacă ea l-a luat încoace tocmai ca să-l îmbârlige, sau el a ţinut cu tot dinadinsul s-o însoţească, chiar nu-şi mai aminteşte cum s-a întâmplat să ajugă prin văgăunile astea, nu mai contează, în definitiv n-a mai ieşit de mult la aer curat şi-n locuri în care n-a mai fost niciodată şi de mâine încolo o să pună şi el o mână sau un picior copilului ăla din burta ei.
Doiniţa, da-binenţeles, vrea să i-l treacă-n cont, să i-l bage pe gât. Să vedem, chiar nu ştii cu cine te-ncurci. Se înserează şi se înnoptează cu repeziciune. E întuneric de-acum să-ţi bagi deştele-n ochi. Nu e totuşi aşa târziu. Numai să nu fi trecut rata şi bine c-a reuşit să verse. Ca şi cum ar fi dat afară din ea fetiţa aia nenorocită. Ba nu-ţi face griji că fetiţa-i acolo, la locul ei dintotdeauna, unde a pus-o cine-a pus-o, nu mai contează cine, fiindcă mereu se găseşte şi se nimereşte. Îi e mai bine acum şi parcă i-ar fi foame. N-a mâncat nimic de aseară. Astă vară, când a venit încoace pentru nunta soră-si, mai găseai prin magazine cîte ceva de mâncare. A mâncat chiar nişte ardei umpluţi delicioşi la birtul din autogară, o porţie şi a luat încă una de mult ce i-au plăcut. Acum a văzut obloanele trase, nu mai au ce băga nici în birtul ăla… Ba a uitat că azi e sâmbătă. Sâmbăta se cam termină, închide peste tot devreme, nu mai găseşti nicăieri nici un covrig barem… N-a mai ştiut ce zi e a azi, poate unde-i în concediu de câteva zile, deh, ar fi trebuit să plece în prima zi a concediului ăsta nenorocit pe care nu şi l-a putut lua la nunta Lenţicăi. Şi-a luat în iulie patru recuperări ca să-şi vadă surioara mireasă şi mai mult a pierdut prin trenuri şi-n rate, înghesuită de poporul ăsta în trenţe, care a început să nu-i mai pice bine la stomac. I s-a făcut rău. Răul e în ea şi pe lângă ea. S-a tot învârtit aiurea şi s-a tot câcâit trei, patru sau cinci zile, pentru ce? Pasămite să se hotărască să-l ia după ea. Robert cică. Robert Stan. De unde ştii că n-o să-i pice bine combinaţia asta? Trebuie încercat. Mereu încerci. De voie de nevoie, de plictiseală, de curiozitate, fiindcă ţi se pare sau crezi, fiindcă te mănâncă sau te doare, fiindcă îţi place sau ţi-e silă. El o ţine strâns de amândouă mâinile. Să n-o piardă. N-ar fi mare lucru să se piardă unul de altul în noaptea asta fără nici un licăr de stea sau lună, cotropită de o beznă definitivă, care parcă nu te lasă să crezi că mâine se va lumina de ziuă. Răul, da, l-a luat după ea. E de râs.
– Hi-hi-hi, te-am luat după mine ca să mă vezi cum dau la boboci.
El nu e sigur dacă strânge mâinile aceleiaşi femei cu care a călătorit toată ziua. O alta parcă i-a luat locul odată cu căderea întunericului.
– Oricui i se poate întâmpla, ţi s-a aplecat…
– Mi s-a aplecat pe dracu! N-avea de la ce. N-am mâncat nimic de aseară.
– Cine ştie? Putea să ţi se aplece şi de la peştele pe care l-ai mâncat cu prea mare poftă acum două luni.
În momentul următor el îşi ia seama că vorbele astea pot suna ca o aluzie cum c-ar fi pus-o cu folos în urmă cu două luni, ca-n cântecul ăla cu ţi-a plăcut să mănânci peşte acum leagănă şi creşte… Ar mai fi ceva până atunci, până să şi-l treacă din maţe în braţe. Toate la timpul lor, deh, până una alta uite c-a găsit un tătic pentru pitic, unul căruia chiar nu-i stă mintea la aluzii răutăcioase. Da-binenţeles că i-a plăcut să intre peştele în ea, dar nu se pretează el la aluzii. Atâta că lui chiar i s-a întâmplat ca după un post silnic de câteva zile, să fie sigur că-i e rău de la sarmalele pe care le-a mâncat cu prea mare poftă cu cinci luni în urmă. O să te trag şi-o să-ţi treacă, sufleţel, spune sumecându-i pe bâjbâite mâneca canadianei de pe mâna stângă şi se apucă să frecţioneze apăsat şi întins cu buricul degetului mare pe care a scuipat din belşug, plecând de la încheietura mâinii pe toată lungimea antebraţului.
– Oh, da’ văd că eşti priceput, constată ea pe un ton care-l face să vadă în întuneric capul lăsat pe spate şi privirea orientală exacerbând un surâs ce ţine bine în frâu un hohot de râs nebun.
– Sunt foarte, foarte priceput. Ridică mâna! Aşa, deschide palma!
Izbeşte cu podul palmei în podul palmei ei, repetat, temeinic, pecetluindu-şi parcă lucrarea.
– Păi, nu eşti felcer. Parc-am înţeles că eşti tipograf. Şi eşti şi blond, e ca dracu…
– Nu sunt tipograf, sufleţel. Lucrez într-o tipografie, da’ ca instalator, înţelegi? Schimb ţevi şi robineţi şi desfund closete, da-s mai mult decât douăzeci de felceri şi douăzeci de tipografi şi douăzeci de instalatori şi douăzeci de draci la un loc, blonzi şi bruneţi şi roşcaţi.
– Ce naiba oi mai fi şi tu… îl îngână şi-l apostrofează ea abia auzită. Dacă m-ai prostit să te iau cu mine…
– Foarte, foarte bine-ai făcut că m-ai luat! Mai ţi-e rău? Te-o fi deochiat vreun ţăran de-ăla de-ai tăi din rată. Îţi arde fruntea, sufleţel, ai mâinile reci, eşti palidă, boţită, răvăşită, te văd io…
– Mă vezi?
– Eşti atât de palidă că te văd prin întuneric ca ziua. Am să-ţi spun Tatăl Nostru şi-am să-ţi descând de deochi şi numaidecât o să-ţi treacă. O să fii ca nouă.
Deja borboroseşte ceva indistinct, fără şir şi parcă fără nici o noimă, un ropot dezlânat rostogolindu-se, suind şi coborând prin cotloanele unui labirint doar de el ştiut.
– Dă-mi un chibrit, spune ea.
– Vezi, caută-mă în buzunare, şi nu mă mai întrerupe…
Îşi reia mormăiala cu palmele lipite pe toată fruntea ei şi pe ceafă, cuprinzându-i capul în timp ce-i căutat prin buzunarele scurtei din piele sintetică şi prin buzunarele pantalonilor destul de strâmţi pentru ca amândoi să perceapă senzaţia de apropiere echivocă, indiferentă şi deopotrivă febrilă dintre bărbatul şi femeia în toată firea singuri în noapte şi-n mijlocul câmpului, jucându-se de-a căutatul prin buzunare şi inventând tratamente de urgenţă cu frecţionări şi descântece.
Flacăra chibritului luminează cadranul ceasului şi figura aceleiaşi femei pe care el o vede dintr-o dată nerăbdătoare şi debordând de vitalitate. Lumina se zbate două secunde, după care e şterasă de vânt şi întuneric.
– Gata, te-am vindecat! Vezi ce inspirată ai fost că m-ai luat cu tine? Ce te-ai fi făcut fără mine?
– E doar şapte şi douăzeci. Bine că n-am pierdut autobuzul. Acuma trebuie să apară. Mai avem puţin până acasă.
În definitiv, îşi spune poate pentru a zecea oară de azi dimineaţă, l-a luat cu ea dintr-un motiv temeinic. Deja îi dă mâna să i-o spună şi lui, măcar că-şi poate da seama şi singur. Barem la atâta lucru l-o duce capul, felceru’ şi tipografu’ să-l ia dracu… Cel puţin până-n primăvară, ea nu-şi poate permite să nu-i pese de dorinţele şi toanele lui Roberţel. E dependentă întrucâtva, dat fiind că-i nepoţelul iubit al doamnei Creţu, bătrânica la care stă în gazdă de două luni. Camera-i de departe cea mai bună dintre cele optisprezece câte a schimbat de când e în Bucureşti, şi mobilată aşa cum dintotdeauna şi-a dorit, cu intrare separată şi acces oricând la baie şi bucătărie, apă caldă la orice oră şi gaze şi doar ea cu bătrâna care stă în celelalte două camere ale casei şi două sute de lei pe lună e până la urmă pomană curată. Păi unde a stat ea cu patru sute, tot pe Drumul Găzarului, la cinci străzi mai sus de madam Creţu, ce mai jaf şi dărăpănătură şi ce mizerie cu ăia cu copii mulţi, balamuc toată ziua şi toată noaptea, scandaluri şi bătăi şi beţii şi fără apă-n curte, de-a zis c-ar da şi o mie pe lună, numai să n-o prindă iarna acolo. Până la urmă ar fi dat o mie, la bloc, pentru o garsonieră. Şi-ar fi rupt de la gură ca să aibă cât de cât condiţii şi linişte, să se poată odihni când vine de la fabrică, ca s-o poată lua dimineaţă de la capăt. Adevărul e că slăbise de nu se mai cunoştea când se uita în oglindă, se supsese şi i se coşcovise faţa şi era tot istovită şi nu-i mai ajungea somnul, tot aşa cum nu-i mai ajungeau nici banii.
A fost o mare ocazie şi un noroc chior c-a dat peste madam Creţu, de care, n-are încotro, trebuie să ţină aproape şi prin Roberţel. De când e la madam Creţu a început să-şi revină de pe o zi pe alta. Are tot confortul pentru chiria asta de nimic, de nici nu-ţi vine să crezi şi unde mai pui că băbuţa găteşte pentru amândouă. Are ea plăcerea asta. Când vine Doiniţa de la lucru, găseşte masa pusă şi sporovăiesc, fac conversaţie, şi seara tot împreună la televizor şi dimineaţa madam Creţu se trezeşte prima şi-i face cafeaua şi pachetul cu mâncare pentru la fabrică.
Adevărul e că n-ar fi visat la o astfel de combinaţie umblând din gazdă-n gazdă prin Bucureşti nişte ani buni, vreo şaişpe. E o nimica toată altiminteri să intri pe sub pielea băbuţei. E liniştită, înţelegătoare, fără toane şi ciudăţenii, încât şi-a zis că merită şi se cuvine să facă hatâru ăsta, să-i plimbe nepotul pe la ţară, pe la ai ei, deşi nici pomeneală s-o fi rugat pe Doina ea, bătrâna, ci el s-a oferit şi a insistat. Ea a întrebat-o pe madam Creţu în seara aia, după ce a plecat el, cam ce ar zice, adică nu că i-ar pica rău sau ar incomoda-o, că doar nu-l duce-n spinare, sau că i-ar plăcea, ar fi friptă, sau ar fi cu totul împotriva combinaţiei sau altceva, ci numai ce-ar zice, cum i-ar suna ei, bătrânei, chestia asta, la care ea că mai bine să pleci la drum cu un bărbat după tine decât singură şi pe urmă că Roberţel e băiat bun şi serios şi n-are nici un fel de obligaţii, n-a fost niciodată însurat şi are şi serviciu şi tot felul de vrăjeli din astea, ca şi cum ea n-ar mai fi văzut ca Roberţel în viaţa vieţilor ei, aşa că să pună mâna pe el cât are ocazia, să lase nazurile, fandoselile, fiţele, că nu se mai întâlneşte cu aşa ceva. Deşi n-a spus-o direct, Doina a înţeles, nu-i cuminte să refuze nepoţelul, ca să înceapă să-i scârţâie minunea asta de încropeală cu madam Creţu, tocmai acum în prag de iarnă.
La o adică i-o fi şi lui drag să tragă o femeie de mâini cu scuipat, chiar şi la vârsta lui de băiat bun şi serios, care până acum s-ar fi cuvenit să aibă un rost cât de cât. Ce dacă-i mai mic cu doi ani decât ea? Ce dacă are doar treij’ de ani? Tot bagabont bătrân se cheamă că este, fără familie, fără casă, fără una alta, deşi n-ar fi mare lucru ca aceeaşi impresie să-i fi făcut şi ea lui, ceea ce n-o atinge şi n-o doare nicăieri, cum e vorba aia că mă fut şi mă mut, e-nvăţată Doiniţa de ani de zile tot cu bagaju-n spinare, da’ nu te gândi, că madam Creţu, măcar că Doiniţa şi-a-nghiţit vorba când să-i spună cum e s-apari în sat la părinţi c-un bărbat sau băiat, să-l ia dracu, că-n situaţia asta e băiat şi la şaptej’ de ani.
Nu i-a spus, s-a sfiit să-i spună, tocmai pentru că madam Creţu nu se poate să nu ştie cum vorbeşte lumea, mai ales acolo la ţară, unde te ştie fiecare şi toţi cu ochii pe tine când apari din an în Paşte, care mai de care să te muşte de fund, uite-o paia a lu’ cutare cum face şi drege, pe cine a adus după ea şi pe-a cui o freacă, şi până la urmă nu i-ar fi fost de ea, care şi de-acolo s-a mutat definitiv, cât de ai ei, de părinţi, care să nu creadă madam Creţu că nu le pasă, să nu se facă de râsu’ lumii în sat aidcă, cu fata lor cea mare şi pe deasupra şi nemăritată, fată bătrână, ce mai. Adică la ce să-i zgândăre aiurea pe ai ei pentru un capriciu şi-o distracţie a stricăciunii de nepoţel flăcău tomnatic; ţine la bătrânii ei, că doar pe ei îi are, pe surioara ei Lenţica, şi pe frăţiorii ei Rândunel şi Aurel pe lumea asta, iar în rest singură aicea prin străini, în Bucureşti să-şi câştige viaţa, fără familie şi ea, fără una alta, amărâtă vai de steaua ei, ce mai, îi mai vine uneori amocul că la ce să-i facă şi pe bătrâni să sufere pe lângă ea?
Băbuţa-i femeie de înţeles şi sufletistă de felul ei; nu te gândi că n-ar fi înţeles-o şi n-ar fi acceptat fără să se supere, ca nepoţelul să-şi ia gândul de la plimbări pe spezele bieţilor ei părinţi… Vorba vine că bieţi, Doiniţa n-ar avea la ce să-i plângă după cum nici ei nu-i poartă de grijă şi nu au cu ce s-o ajute, ce mai, vine o vreme când nu mai ai loc de întors şi timp nici ca să-ţi plângi ţie de milă; cu atât mai puţin ţi-ar sta capul la părinţi, fraţi şi surori, mă rog, până la urmă ar fi fost o nimica toată ca madam Creţu s-o înghită nemestecată şi ea să plece de una singură la ţară, cum o face de şaişpe sau şaptişpe ani, încât nici acum nu-şi poate da seama ce a făcut-o să zică hai, cum de bună seamă că Roberţel abia aştepta şi hai a rămas. Unde mai pui că după felul cum vrea să se lege toată povestea asta, după seninătatea necurată cu care-i privea pe amândoi madam Creţu şi cum se foieşte nepoţelu pe lângă ea, poate că-n primul rând de hatârul mătuşă-si o să se şi fută cu el. Ar fi şi asta o chestie, unde merge suta merge şi mia şi milionu, atâta că Doiniţa o fi ea cum o fi, da’ nu-i chiar de douăşcinci de bani. Păi ce impresie îşi fac ei? Că ea n-ar fi o fată cuminte, serioasă şi drăguţă pe deasupra şi are şi ea serviciu şi aşa mai departe, dar poate că mai bine ar fi fost s-o facă de-acasă, până s-apuce el să dea în fiert, zor nevoie să se ţină de coada ei, dacă nu cumva cine ştie ce ar mai fi vrut de la viaţa ei, şi plimbat şi futut şi încă mai ce?
După ce se stinge flacăra chibritului deasupra ceasului, Doina încearcă din două să-şi amintească: prea familiară i-a fost de când l-a cunoscut căutătura asta pendulând între răutate şi visare; încă se străudie să recunoască dintr-o închipuire îndepărtată figura palidă şi osoasă, cu nasul fin, uşor disproporţionat faţă de gura mare şi cărnoasă, cu buze aproape sângerânde, de culoarea unui sex încordat şi înfierbântat, care poate spune mai mult decât vorbele şi ea străduindu-se încă să înţeleagă ce spune gura aceea, spunându-şi totodată că lesne l-ai putea confunda cu o fată. Şuviţele părului blond şi lins se clatină precum pletele unei fete deasupra umerilor osoşi şi mai degrabă înguşti. E înalt şi slab şi puţin adus de spate, te duce cu gândul la un cocostârc, iar în uitătură crucişă a ochilor albaştri, pluteşte uneori o undă de melancolie rece, răsucindu-se, perpelindu-se într-un soi de sfidare. Nu ştii ce vrea, dar e ca o provocare, care o obligă pe Doiona să se adune, să se concentreze, absorbindu-i vorbele şi gesturile şi renunţând pe moment să-şi omoare mintea încercând să-şi amintească unde şi-n ce împrejurări l-a mai întâlnit. Trebuie că-l confundă ori îl aseamănă cu cineva. Oamenii seamănă între ei, deh, toţi oamenii sunt fraţi şi surori… Simţise din nou asta chiar în primele momente ale serii când la- cunoscut, când au băut câteştrei cafele la madam Creţu în cameră. După un sfert de oră de conversaţie el păru cumva interesat de soarta ei; a vrut să-i arate camera să vadă cum s-a aranjat; i-a spus că a locuit şi el în camera aia acum şapte-opt ani, timp de un an aproape.
Au mai stat puţin de vorbă la ea, după ce parşiva de madam Creţu s-a retras, i-a lăsat singuri, poate tot în nădejdea că le-ar veni chef unul de altul şi să aibă loc să se desfăşoare, codoaşa perversă, d-aia era ea aşa filotimă cu Doiniţa. Îi plăcea şi o satisfăcea să se întâmple lucruri din astea în casa ei, în camera de alături, desigur, dar Doiniţa îl suporta tot mai greu pe nepoţel şi deja nu mai avea chef nici de el şi nici de mătuşă-sa. Vroia să fie singură în camera aia pe care mai mult ca oricând o simţea ca nefiind a ei şi dintr-o dată parcă nimic nu-i mai aparţinea, nici rochia de pe ea şi nici propriu-i trup şi oamenii nu mai semănau între ei şi încetaseră demult să fie fraţi şi surori, deosebindu-se mai ales din pricina dorinţei lor de a fi singuri, care-i totuna cu dorinţa de a se ucide între ei şi de a se împreuna. Trebuie că asta vroia şi bărbatul din faţa ei, măcar că-l vedea reţinut şi relaxat totodată, în timp ce-i spunea c-o să intre şi el în concediu de joi, ce bine s-a potrivit şi ce mult i-ar plăcea să meargă cu ea la ţară, hodoronc tronc, scoală-te sulă să te tai! Cam tot aşa a fost când a revenit peste două zile, zor nevoie vrea la ţară şi pe urmă i-a povestit că stă şi el tot în gazdă şi că maică-sa a murit când avea un an şi l-au crescut mătuşile, cele cinci surori ale maică-si. Păi şi madam Creţu, da, în afară c-a stat la ea şi după ce a fost pe picioarele lui, pe leafă. Ea are o fată dusă după bărbatu-său la Piteşti, da, Doiniţa ştie, dar Robert i-a spus în ideea că n-ar avea nici o speranţă de moştenire la ea, după cum nici la celelalte mătuşi…
Au vorbit o vreme aşa, sărind de la una la alta, despre morţi şi vii, despre părinţi, mătuşi, fraţi şi surori, depănându-şi unul altuia crâmpeie din romanul vieţii, ea chiar ajungând la un moment dat să-l întrebe de ce trage speranţă la mătuşi. Păi tocmai că nu trage nici o speranţă, da’ vorba vine. A vrut să-şi clarifice ce i-ar rezerva viitorul şi la o adică s-o pună şi pe ea în temă. Ea a vrut să-l întrebe de fapt, ca o femeie matură, mai mare decât el, trecută prin multe, de ce nu se aşează cu o nevastă la casa lui în loc să umble brambura din gazdă-n gazdă. L-a întrebat parcă dintr-o veche obişnuinţă, aşteptând fără să-şi dea seama un răspuns care ar fi fost valabil şi pentru ea, luându-i-o parcă înainte, ca el să n-o întrebe acelaşi lucru. Robert a dat din mână, o să-şi găsească până la urmă şi o nevastă şi ea îşi spuse că are dreptate, pentru el este mai uşor decât pentru ea, nu-i prea târziu încă să umble de colo-colo căutându-şi o nevastă pe care o poate găsi şi peste zece ani. Are tot timpul, da, şi deja nu mai arăta fript să se culce cu ea şi parcă nici nu mai ţinea cu tot dinadinsul s-o însoţească la ţară. Se lăsa luat de valul sporovăielii, cu un soi de voluptate vie, deschisă, străbătută de afecţiune, aproape ca o femeie dornică să se apropie şi să se împrietenească. Parcă ar fi fost madam Creţu purtându-i de grijă, străduindu-se s-o facă să se simtă bine prin tot ce face şi mai ales prin felul cum îi ţine companie. Lesne l-ai fi asemănat atunci cu mătuşă-sa, iar Doina nu se mai simţea singură printre oamenii care începeau iarăşi să semene între ei până la a redeveni fraţi şi surori. Se bucura gândindu-se la concediu şi c-o să plece şi poate c-o să-l ia cu ea pe Robert şi uite-l acum lângă ea, în întuneric în mijlocul câmpului, istovindu-se înt-run soi de simulacru de pipăială, după ce a borât şi maţele din ea, îmbolnăvită pasămite de drumul ăsta atât de familiar, plin de nădeji şi dor cândva, de frig şi înghesuială şi duhori şi el cică s-o vindece.
Se ascund parcă unul de altul, iar după un minut încep să se caute. Două perechi de mâini cotrobăie febril, umblă pe trupuri pe sub haine, nemaiizbutind să se găsească.
– Trebuie să apară rata, spune ea. Într-o oră suntem acasă. Ai răbdare, ce naiba! Doar n-oi vrea să ne-ntindem aici pe arătură, să ne tragă la noadă, să răcim, să ne îmbolnăvim, să pierdem şi autobuzul ăsta…
Prea dintr-o dată, din senin, el se arată din cale-afară de nerăbdător, iar mustrarea ei pare să-l stârnească.
– Ce-ar mai fi acum dacă l-am pierde? ŞI aşa am mers vreo zece ore de azi dimineaţă. Ce-ar mai conta dacă am ajunge la noapte sau mâine dimineaţă?
Doina pare să se scuze:
– Sunt legăturile proaste, ţi-am spus.
– Sunt legăturile foarte foarte proaste, o îngână el ca prin somn, acompaniind stins tentativa tot mai decisă a acelei triste împreunări în picioare, oh, vai de capul lor de legături.
Palma lui urcă spre sâni şi coboară spre pântecul fierbinte. O palmă aspră care aproape că zgârie cu degete explorând febril, în timp ce ea îi înlesneşte drumul despărţind picioarele şi căutând la rându-i în pantaloni pulsaţia şi zbaterea încordată, transmiţându-i propria aşteptare precipitată. Cealaltă mână o mângâie pe creştet, iar ea distinge limpede în mângâiere o apăsare care o face să se aplece lăsându-se inundată de o smerenie imemorială, te vreau-mă vrei-lasă-mă-lasă-te, vindecă-mă şi apleacă-te într-un hohot tăcut-cutremurat ca un ecou al descântecului, am să-ţi spun Tatăl Nostru şi am să-ţi descânt de deochi, cine ştie sufleţel de la ce ţi s-o fi făcut rău?
A uitat, vezi, că tot de la asta i s-a făcut rău; răul făcut să fie uitat pentru a fi iarăşi şi iarăşi chemat, ecoul reverberând în pulsaţia vie ce-i umple gura şi o inundă din creştet până-n tălpi şi palmele lui curpinzându-i fruntea şi ceafa şi nu se mai termină şi prea repede se termină şi se ridică la el sorbindu-i respiraţia, cu gura udă de el şi plină toată de fiinţa lui.
Un zgomot de motor creşte apropiindu-se odată cu lumina farurilor care mătură şoseaua de pământ tasat.
Măcar că nu i-ar mai fi fost de vreun folos, de-acum ştia, îi era limpede, patroana Iuliana, balena, securista aia împuţită i-o făcuse. Îi pusese o vorbă bună, o vorbă grea, pe lîngă Feri şi Ovidiu, că le-a turnat tovarăşii şi la o adică ăştia pot s-o şi omoare. Ba de un folos tot i-ar fi, socotind că pînă la urmă şi-a făcut-o cu mîna ei, cînd se dusese la Trocadero la românii din Viena cu foamea-n gît, după slujbă şi pe urmă după locuinţă. La cine caşti gura şi pare că vrea să-ţi facă bine, vezi, pînă la urmă ţi-o coace. E bine ştiut pentru altădată, da, uite ce păţise, în ce mizerie nimerise, după ce rămăsese fără Ana Maria, draga mamei, ghemuită aicea pe parchet, căzută, bătută şi somnul năpădind-o ca un leşin, ca o cădere nesfîrşită într-un hău negru nesfîrşit.
O treziră frigul şi durerile din fălci şi din coaste. Simţi ceva cald, ca un sac înghesuindu-se în spate şi o respiraţie susurînd uşor. Nu era singură, deh, ridicîndu-se cu junghiuri şi gemete în capul oaselor, văzu ghemuit în spatele ei, ca pentru a se încălzi, un băietan ca la şaişpe ani echipat ca ea, în blugi şi canadiană. Îl zgîlţîi să-l scoale, curioasă, care o fi rostul lui pe aici. Dar poate nici să-l fi luat la palme nu s-ar fi trezit. Gemu şi el, acompaniind-o parcă, imitînd-o, acoperindu-şi faţa cu antebraţul ca să-i arate că vrea să fie lăsat în pace să doarmă.
Deschise larg fereastra, cu tot frigul care o făcu să se izbească cu palmele peste braţe şi pulpe, şi iarăşi cu gîndul cum ar putea scăpa pe fereasră. De undeva dintre acoperişurile clădirilor zvelte, cu ferestre înguste şi înalte încadrate de ghirlande şi falduri de piatră, creştea şi urca lumina curată şi rece a unui răsărit imperial, care-i plecă privirea spre traficul din stradă şi trecătorii rari de pe trotuar. Uite de ce se întorsese în Viena, ca să stea închisă aici. Era în Viena fără să fie în Viena. Ca să ajungă-n Viena i-ar fi trebuit ceva ca o frînghie, de patru-cinci metri barem, s-o lege de cercevea şi să coboare pe ea pînă la capăt, de unde şi-ar putea da drumul jos fără să-şi rupă ceva…
- Închide geamul ăla, că-i frig!
Un glas de femeie, aha, avea o tovarăşă; poate-n aceeaşi situaţie ca ea, sechestrată, iar în secunda următoare se bucură şi mai tare auzindu-i numele strigat de cineva care descuie uşa şi recunoscu glasul lui Feri:
- Ana Maria, deşteptarea! Ai să dai în gălbinare de atîta somn!
Ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis cu fiică-sa, mai întîi puştan ghemuindu-se lîngă ea să se încălzească şi pe urmă descoperind-o crescută şi uite-o ridicîndu-se şi împleticindu-se, de-ai fi zis că şi ea fusese bătută. Resimţise toate loviturile încasate de Mariana; bătaia, pîinea noastră cea de toate zilele. Acum o vedea într-o apropiere stranie de fiică-sa, chiar dacă nu semăna deloc: brunetă, îmbujorată, tunsă scurt, cu şuviţe groase, ciumpăvite, cu un profil de băietan de la ţară, care umblă după vite cu traista cu mîncare de gît. Ana Maria, draga de ea, ieşi pe uşă şi se auzi cheia răsucindu-se-n broască în urma ei. Se întoarse după cinci minute, tot cu ochii cîrpiţi de somn, umblînd ca un somnambul. Îi adusese o găleată din tablă galvanizată, în care să-şi facă nevoile, o sticlă de doi litri cu suc şi o pungă cu sendviciuri. Ieşi fără o vorbă. Ori că nu se trezise încă, ori că n-avea voie să vorbească şi nu uită să încuie uşa iarăşi. Ana Maria, draga mamei, nu-i ca ea sechestrată, ci mai mult paznic-gardian la puşcăria asta.
Ce tîmpenie, în ce nenorocire a nimerit… Pînă seara s-a zgîit pe fereastră contemplîndu-şi totodată faţa plină de vînătăi în geamul ferestrei, văitîndu-se şi iar văitîndu-se, e chiar mai rău decît şi-ar fi putut închipui. Fu o clipă tentată să strige pe fereastră, să atragă atenţia cumva, să vină cineva s-o scoată de-aici, dar nu, încă n-ar fi momentul. Să mai aştepte.
Pe la opt apăru Ana Maria cu o pungă cu cutii cu bere, două pachete de ţigări, pliculeţe de cafea, pîine şi două conserve de fasole. O luă spre baie cu găleata folosită drept closet şi Mariana vru s-o urmeze. Îi făcu semn că nu e voie. În minutul cît lipsi, uşa rămase descuiată. Mariana o crăpă şi se uită în sus şi-n jos pe culoarul cufundat în întunericul diluat de lumina care venea prin uşile crăpate ale celorlalte camere dimpreună cu sporovăiala băieţilor pe care-i cunoscuse la Trocadero cu o seară înainte şi fumul gros de ţigară vătuindu-i tremurul gîndului că iar n-ar fi prielnic momentul să încerce să fugă. Fata întorcîndu-se din capătul culoarului cu găleata păru să-i confirme gîndul, făcîndu-i semn pe muteşte să fugă din uşă, că-i jale dacă o văd ăia şi-o să fie vai şi-amar de amîndouă.
Înainte de orice, îşi aprinse o ţigară şi o îmbie pe Mariana cu una. Nu fuma, dar era un bun prilej să se apuce. Se puse şi ea pe pufăit tuşind şi înecîndu-se, în timp ce Ana Maria, cu ţigara-n colţul gurii freca un nes povestindu-i ce se întîmplă pe aici şi cum a nimerit ea aici, în Viena, şi pe urmă între nenorociţii ăştia. Codre Anamaria, da, aşa e-n buletin, într-un singur cuvînt, da, ea de fel fiind din Satu Mare. Venise în Viena în ianuarie, înaintea hoţilor ăştia cu care dracu a pus-o să se-nhăiteze, de nu mai ştie cum să facă să scape de ei. Diavolu’ ăla cu coarne, da, Satana. Ea venise la sigur, c-avea o mătuşă aici unde să stea şi i-ar fi găsit şi serviciu în Viena, da’ dacă dracu şi-a băgat coada şi s-au certat, ea cu mătuşă-sa, s-a dus dracului şi cameră şi serviciu şi tot. A umblat de chiaună pe străzi pînă a dat peste Feri şi s-a cuplat cu el. A picat pe el sau el pe ea, să-l ia dracu, ce mai contează acuma? Ce contează-i că Feri-i nebun, dat dracului, pus pe rele mari: s-a jurat cu mîna pe cruce că dacă fuge de el şi-o prinde îi ia beregata cu mîna lui. Nu-i pasă, cică ar mai fi făcut d-astea, nu stă pe nicăieri fără cuţit la el. Îi e tare frică, da, d-aia stă aici cu Feri şi ăştia ai lui, cu care umblă toată ziua şi ea la furat.
După cum a văzut şi Mariana, ei pleacă dimineaţa la furat şi se întorc seara. O iau şi pe ea, pe Anamaria şi-acuma au pus-o să stea aici cu Mariana, pînă s-o obişnui, după care ar scoate-o şi pe ea pestrasse. În primu şi-n primu rînd să aibă grijă să nu încerce să fugă, că ăştia nu ţin cont. Te-njunghie ca pe-o oaie. Păi ce, Anamaria n-ar vrea să fugă, să scape de animalele astea? Şi pe urmă:
- Mariano, dacă tu zici că eşti mai deşteaptă, spune cum scăpăm de aici…
Nu-i spusese că-i mai deşteaptă, dar nu-i puţin lucru că Anamariei i-ar fi plăcut să creadă că ea e mai deşteaptă şi ştie şi poate-poate. Îi spusese doar că are o fiică, pe care tot Ana Maria o cheamă, doar că din două cuvinte şi uite ce i s-a întîmplat dacă n-a mai putut s-o ţină lîngă ea. Paguba şi nenorocirea adică, dar e într-adevăr mai deşteaptă, ştie Anamaria ce ştie. N-are ce face însă pînă nu le va cîştiga încrederea băieţilor, ca s-o lase liberă barem cît Anamaria. După o săptămînă petrecută numai în cameră, de-i venea să se urce pe pereţi, Mariana îi spuse tovarăşei sale cam ce ar fi de făcut. Să le spună că-i bolnavă de abia mai merge, că-i pe moarte şi trebuie neapărat s-o vadă un doctor, şi doar văd şi ei că mai greu s-ar descurca cu cele maxim douăzeci de cuvinte nemţeşti pe care le ştie.
- Îi spui să mă lase pe mine cu tine, să te duc la un doctor, şi pe urmă mai vedem. Important e să ne vedem ieşite de aici, înţelegi?
Anamaria începuse să zacă şi să se vaite, dar a trebuit să mai treacă o săptămînă pînă să se înduplece Feri s-o creadă bolnavă. Totodată, Mariana începu să le cîştige încrederea, după ce Ovidiu începu să vină seara la ea, s-o reguleze aproape sentimental, ca şi cum i-ar fi părut rău c-o stîlcise în bătaie. Aflase probabil între timp că nu ea îi turnase tovarăşii, dar nu şi-ar fi putut recunoaşte şi spăla greşeala, decît în felul ăsta, făcîndu-i marea onoare s-o fută, mizerabilul şi nesimţitul. Tot e bine însă c-o adoptaseră hoţii, prinseseră încredere în ea şi o însărcinară s-o ducă la doctor pe Anamaria.
În dimineaţa aia au ieşit amîndouă cu grupul. Ovidiu, Feri şi ceilalţi au luat-o pe Mariahilferstrasse spre centru, de unde s-ar fi risipit care-ncotro în tot oraşul, ca să se regăsească seara la baza din Klinkestrasse. N-ar fi fost mare lucru să dea iarăşi nas în nas cu unul din ei prin oraş şi să-şi dea seama ce vor să facă, aşa încît să n-o lălăie prea mult pe străzi. Mariana o trase după ea pe Anamaria în primul post de poliţie care le ieşi în drum şi care se dovedi a fi un penitenciar.Rosauer Lände scria pe firmă; au fost întîmpinate de nişte poliţişti-gardieni amabili, şi foarte dispuşi să le asculte oful. Mariana le spuse că sunt urmărite şi ameninţate. Au fost duse într-un birou, al directorului închisorii sau al adjunctului, un tip roşcovan îndesat, ras în cap, el însuşi aducînd a puşcăriaş. Mariana îi spuse toată povestea, exagerînd pe alocuri, dacă nu cumva chiar asta era pe cale să li se întîmple: erau în pericol de moarte, sechestrate şi ameninţate cu moartea, trimise la furat şi să se prostitueze, de către nişte români, deşi tot românce sunt şi ele…
Roşcovanul dădu un telefon şi veni un poliţist, comandant al unei secţii de poliţie din Viena, cum li s-a prezentat, căruia Mariana îi repetă toată povestea şi-n plus adresa exactă a locuinţei, amplasamentul, cum sunt dispuse camerele pe culoar, cum sunt orientate ferestrele şi tot aşa. Cu ajutorul Anamariei, Mariana îi descrise clădirea dimpreună cu străzile din împrejurimi, în timp ce omul făcea o schemă cu pixul pe o coală de hîrtie, după care le expuse în sfîrşit planul său: mîine dimineaţă poliţia va descinde în clădirea din Klinkestrasse şi-i va lua ca din oală pe toţi, toată banda, cu ajutorul celor două femei, mai ales al Marianei. În momentul cînd hoţii vor ieşi pe teren, ea va ieşi la geam să le facă cu mîna, dînd totodată de veste poliţiştilor care vor ţine zona sub observaţie.
Uite c-ajunsese să facă tocmai lucrul de care o învinuiseră Feri şi Ovidiu şi pentru care o stîlciseră în bătaie. Îi dădea în gît, da, îi dădea în primire, însufleţită de o fervoare a răzbunării de care nu s-ar fi crezut în stare, după cît omor şi umilinţă mîncase de la ei, după cît dăduseră-n ea ca într-un animal, ordinarii şi nesimţiţii.
A doua zi dimineaţă la şapte ieşi la geam şi-i făcu cu mîna lui Ovidiu. Ca şef şi căpetenie de haiduci recunoscut de tovarăşii săi, el ieşea mereu primul. Ea, ca drăguţă a şefului care tocmai îi ieşise dintre picioare şi-i dăduse curajul tîlhăritului, îi trimitea bezele şi-un surîs dulce-nmiresmat, aidoma celui cu care o momise el încoace, Ovidiule, mamă, de căcat să fii!
Semnalul a fost receptat de poliţiştii de jos, din stradă, care la rîndul lor i-au atenţionat prin staţie pe cei instalaţi la etajul de deasupra ei şi în apropierea uşii apartamentului de la trei, de unde începuseră să coboare tovarăşii lui Ovidiu, haiducii lui de căcat, ţiganii-rromii-români care-au dat iama-n inima imperiului ca să se lingă pe deşte de bunătăţile lui. A pornit atunci nebunia zgîlţîind toată clădirea cu buşituri, tropăituri, zbierete şi înjurături în româneşte şi nemţeşte, tot războiul ăla de căcat în care erai mîncat definitiv cu haiducii tăi, Ovidiule mamă. Vîrtejul de unsprezece hoţi şi cincizeci de poliţişti le luă şi pe Mariana şi Anamaria şi se scurse la vale ca un şuvoi afară-n stradă, spre duba poliţiei, cu un ciopor de ziarişti, fotografi şi cameramani ţinînd aproape.
Poliţia chemase ziarele şi televiziunile pentru organizarea unui spectacol de mare efect, preluat de canale de televiziune din tot Occidentul şi din România, iar contribuţia Marianei a fost decisivă. Cu două luni înaintea mineriadei din iunie 1990, Occidentul începea să fie pus în gardă în faţa pericolului românesc.
Era foarte probabil ca cele două românce să mai fie folosite de Poliţie pentru instrumentarea unor acţiuni asemănătoare, drept pentru care au fost duse cu dubele la secţie la grămadă cu ceilalţi, încătuşate-bruscate-îmbrîncite şi ele, protejate astfel, să nu trezească suspiciuni compatrioţilor şi tovarăşilor de hoţie şi jaf, care au intrat apoi în morişca interogatoriilor încrucişate, în grupuri şi fiecare-n parte. A fost un bun prilej pentru Mariana să-şi facă ucenicia pentru un viitor job, dînd o mînă de ajutor translatorului poliţiei care abia mai prididea să facă faţă, şi totodată să afle cam ce-i aştepta pe haiducii lui Ovidiu. În afara capului de acuzare unanim, de a se fi aflat ilegal, fără nici un act pe teritoriul Austriei, pentru unii din ei se strînseseră deja dovezi de infracţiuni de furturi din magazine, spargeri şi tîlhării, reale dar la o adică şi fabricate, conform indicaţiilor venite de sus, de la serviciile secrete române şi austrice, pe o filieră al cărei capăt se afla într-o nebuloasă totală pentru meseriaşii şi pălmaşii care întocmeau dosarele.
Unii aveau să fie trimişi în România, cu interdicţie de a mai călca pe pămînt austriac în următorii cinci ani, în timp ce alţii aveau să fie judecaţi şi condamnaţi aici, unde furaseră şi tîlhăriseră ca pe tarlaua vecinilor şi rubedeniilor lor din Bacău, Turnu Severin şi de unde or mai fi fost. Asta li se pregătea, deh, poate că-n alte împrejurări Mariana ar fi avut nişte mustrări de conştiinţă şi ar fi stat în cumpănă pînă s-o facă, dar aşa, Ovidiule mamă, cu mîna ta ţi-ai făcut-o idiotule şi nesimţitule.
Tot nu-i venea să se astîmpere idiotului şi nesimţitului. Comandantul îi spuse Marianei că e unul printre ei care spune că n-a venit la Viena să fure, că el n-are nici o treabă cu ce fac ceilalţi, căcănaru, uite-l cum se dezice şi-i reneagă pe tovarăşii lui cu care a mîncat o pîine şi-un căcat şi-auzi cică el d-aia a venit în Viena, ca să-şi aducă nevasta acasă în Arad, care a fugit şi l-a lăsat cu fiică-sa şi numai bine c-o găsise. Mariana, vezi, ea îşi părăsise familia şi casa şi-şi luase cîmpii prin Viena, iar bărbatu-său care venise după ea era chiar Ovidiu. Comandantul îl chemă şi-l întrebă în prezenţa Marianei, care la rîndu-i îl întrebă traducîndu-i întrebarea, pusă pe acelaşi ton alb ca al comandantului, iar el confirmă, întări, da, asta-i nevasta lui multiubită-fugită de-acasă, după care a venit ca s-o aducă înapoi lîngă copilă. Mariana traduse iarăşi în nemţeşte răspunsul lui Ovidiu şi comandantul o întrebă dacă-i într-adevăr aşa, la care ea, scandalizată-oripilată: ce nevastă care nevastă? Nu ţi-ar fi ruşine, fire-ai al dracului cu mă-ta de nesimţit, cine te crezi tu ca să spui minciunile astea?!
Ca şi cum nu profitase destul de ea, vezi, dădea să profite şi de nenorocirea vieţii ei, despre care o pusese dracu să i se confeseze în seara cînd îl cunoscuse la Trocadero şi o ameţise cu zîmbetul lui cîştigîndu-i inima, idiotul şi nesimţitul, o lua iarăşi cu ameţeală văzîndu-l şi auzindu-l ce dă din el. Nu va trebui să-l mai vadă şi-ntr-adevăr, acolo-n secţia de poliţie, a fost pentru ultima dată cînd l-a mai văzut pe Ovidiu şi totodată a rupt orice fel de relaţie şi cu românii care se frecau pe la Trocadero. Singura ei prietenă şi singura ei familie de fapt devenise, deocamdată, pînă ar fi adus-o pe fiică-sa, Anamaria, care-i purtase cumva noroc după atîta zbucium şi spaime, umilinţe şi bătăi. Tot se aleseseră cu ceva: camera aia de pe Klinkenstrasse, locul ispăşirii în cuibul de tîlhari. Rămăseseră să locuiască acolo împreună, pînă ce Mariana ar fi reuşit să facă rost de bani pentru ceva mai spaţios şi cu condiţii cît de cît, baie-duş-bucătărie, aşa încît plecă numaidecît să-şi caute de lucru, nemaiavînd răbdare s-aştepte să i se vindece cu totul de pe faţă vînătăile şi crestăturile lăsate de bătăile încasate de la Ovidiu şi Feri.
A găsit să lucreze la negru ca ospătăriţă într-un restaurant dintr-o periferie a Vienei, Zum Heilige Florian, răspunzînd la prima ofertă ce i-a ieşit în cale, iar totodată răspundea solicitărilor poliţiei făcînd servicii de translatoare la interogatoriile românilor luaţi de razii sau prinşi la furat. După două luni doar, a avut bani ca să-şi plătească avansul pentru închirierea unui apartament cu două cămăruţe mici, baie şi bucătărie, în cartierul 17, în care se mută cu Anamaria.
Avea acum şi spaţiu şi bani ca s-o ţină şi pe Ana Maria lîngă ea. Totuşi cea dintîi condiţie pe care i-o impunea statul austriac pentru a-şi putea aduce fiica încoace era să fie angajată legal. După multă alergătură reuşi în sfîrşit să se agaţe legal, cu carte de muncă şi impozite plătite la stat, la un Imbiss – un fel de cambuză-rulotă cu bar, frigider şi aragaz mic, închesuite în patru metri pătraţi, şi ghişeu la care se vînd băuturi şi gustări, cu un spaţiu în faţă în care încap trei-patru mese. Spaţiul fusese închiriat de la municipalitate de un anume Herr Fritz Smith, cam delăsător de felul lui, care schimbase patru vînzători în ultima lună şi căruia Mariana reuşi să-i cîştige încrederea punîndu-i afacerea pe picioare.
Înţepenea la ghişeu pe un scaun sau în picioare, preparînd băuturi şi gustări, cîte zece-paisprezece ore pe zi, vîndută-dedicată trup şi suflet stăpînului, ca la pensiunea Kraml, cu deosebirea că aici nu mai umbla în sus şi-n jos pe etaje şi nu mai deretica prin camere, restrîngîndu-şi roboteala doar în cei patru metri pătraţi din celula sau mormîntul cambuzei; abia dacă ieşea o dată la un ceas să se dezmorţească curăţind mesele de şerveţele, farfurii şi pahare de celofibră de unică folosinţă. O mai ajuta uneori la debarasat şi curăţenie Anamaria, care însă cea mai mare parte din timp şi-o petrecea acasă; îi era cam frică să iasă zi de zi, să lucreze eventual la negru, fiindcă n-ar fi fost mare lucru să nimerească în raziile poliţiei care adunau românii pe capete, iar cum era ea fără paşaport, putea fi trimisă oricînd în România.
La miezul nopţii, cînd scăpa Mariana de slujbă, o aştepta acasă cu masa pusă, după ce toată ziua se îndopase în cambuză cu cele zece feluri de cîrnaţi din care vindea, omlete, salate şi murături şi deja începuse să se cunoască. Anamaria o făcu atentă că începe să ia proporţii, de n-ar mai avea cine ştie ce pînă să nu mai încapă pe uşă.
Habar n-avea. Nu-i păsa, ce dacă s-a îngrăşat? Doar n-o să se mărite, cine s-o mai placă? Destul plăcuse unora ca Mirko sau Ovidiu sau kosovarilor ăia din lagăr. Din partea ei, ar fi putut să ajungă la o sută de kile, şi uite că Dumnezeu sau diavolul mai degrabă, diavolul lăcomiei şi al deznădejdii, care o îndemna să se îndoape, să umple golul din ea lăsat de Ana Maria, draga mamei, a auzit-o şi a ascultat-o. Într-un an de cînd lucra la Imbiss a ajuns la o sută patruzeci de kilograme. Degeaba bătuse-n lemn, vezi, pe lîngă tancul şi monstrul ăla de femeie, patroana Iuliana tremurîndu-şi cărnurile printre mesele din Trocadero, că ajunsese şi ea aproape tot aşa, de abia mai mergea şi abia mai încăpea în cambuza Imbiss-ului, de se umplea toată de vînătăi îndesîndu-se între aragaz, frigider şi dulapul cu condimente. Se uita în oglindă şi nu se mai recunoştea, cu cele două rînduri de guşi care o făceau să semene cu o broască, Dumnezeule mare şi bun, oare eu sunt asta? şi atunci îşi luă seama, încercă să slăbească, să revină la zvelteţea şi sprinteneala pe care le pierduse peste noapte parcă; oricît s-a străduit, n-a mai reuşit să scadă vreodată sub o sută opt kilograme.
Altminteri, treaba mergea bine pentru toată lumea. Şi pentru Herr Fritz şi pentru ea, încă strîngînd bani şi avea de-acum şi documentele necesare ca s-o poată aduce pe Ana Maria în Viena, prin care putea dovedi că are slujbă legală şi locuinţă. Tot ce-i lipsea era o hîrtie semnată de taică-său, cum că-i de acord cu trecerea fetiţei în paşaportul Marianei. Mami vorbise cu Remus, dar nu se lăsase înduplecat. Nici cu bani n-a vrut, cum presupusese ea cîndva. Nu-i trebuiau bani, părea să urmărească cu tot dinadinsul să-i bage beţe-n roate Marianei, sau cine ştie dacă nu se gîndea s-o ţină pe fată acolo-n Arad, la bunică-sa, ca s-o mai poată vedea cînd i s-ar face dor – o lucrătură care i-ar fi ieşit de la sine, căci căutînd tot felul de subterfugii prin birocraţia instituţiilor vieneze, Mariana se izbi în nenumărate rînduri de zidul ăsta: nu i se putea trece viza fetei pe paşaport, fără acordul semnat al lui taică-său.
Epuizase toate demersurile şi nu mai aştepta decît o minune, îndopîndu-se cu omlete şi cîrnaţi în cambuza Imbissului – unde n-ar da Dumnezeu să se facă de două sute de kile – şi atunci minunea şi salvarea veni prin Anamaria. Asta a fost într-o noapte cînd iarăşi i se văitase în contul fiică-si pînă spre patru dimineaţa, iar Anamaria dădea s-o trimită iarăşi cu forţa la culcare, ca pe un copil. Copilul ăla de o sută şi nu mai ştiu cîte zeci de kilograme, dimineaţa la ora şapte punct trebuia să deschidă cambuza şi să dea drumul la vînzare pentru primul val de clienţi grăbindu-se spre slujbele lor şi du-te Mariană şi te culcă că mi-ai mîncat sufletu şi lasă c-o rezolvăm noi… Anamaria se întinse oftînd pe canapea şi pomeni ca prin vis numele unui tip, Sandu Pereche, care cică s-ar pricepe la vize. Adică? ciuli Mariana urechea. Adică cică să facă falsuri, să-l ia dracu. Cum ai zis că-l cheamă? Pereche sau Fărăpereche, căcat. Ceva cam pe-acolo, spuse Anamaria într-un căscat şi că ştie mătuşă-sa, o s-o întrebe… Fugi, du-te repede şi întreab-o.
Dacă s-a rupt de tot de românii din Trocadero şi chiar de românii pentru care făcea pe translatoarea la Poliţie, dat fiind că cei de la Poliţie începuseră s-o plătească tot mai prost, Mariana n-a mai avut de unde să audă de numitul Sandu Pereche, a cărui faimă de artist şi perfecţiune de miniaturist bîntuia altminteri prin Austria şi România, ţinîndu-i cumva în penumbră persoana. Făcuse servicii multora, printre care şi cîteva rubedenii de-ale Anamariei, fără ca acestea să ajungă să-l cunoască personal. Cu atîta lucru barem, ar fi putut s-o ajute acele rubedenii, care nu făcuseră pentru ea nici pe departe cît făcuse Mariana, s-o pună adică în legătură cu omul, renumit fabricant şi falsificator de acte de tot felul şi mai ales paşapoarte şi vize. Uite că-n mai puţin de o săptămînă se legă: pentru o mie de mărci pe care Mariana i-o trimise prin Anamaria, care dădu banii mătuşă-si, care la rîndu-i îi dădu unei terţe persoane, Sandu Pereche puse pe paşaportul Marianei viza de care avea nevoie ca s-o aducă pe Ana Maria la Viena.
Bunică-sa o aduse pe Ana Maria şi dădu semnătură într-un departament de evidenţa populaţiei din Primăria Vienei, că lasă fata în grija maică-si. În baza vizei puse de Sandu Pereche, Ambasada Română i-a eliberat un paşaport separat Anei Maria, şi-n felul ăsta s-a reunit familia: Mariana cu Ana Maria şi Anamaria şi pentru o vreme şi mami, care pe cît de tare a entuziasmat-o Viena şi felul cum se aranjase fiică-sa, pe atît de repede s-a dezumflat şi i s-a făcut dor de vecinele şi prietenele ei de bîrfă de la bloc. Dacă pleci, cînd ajungi să-l trimiţi pe tati încoace, îi spuse Mariana, dar doamna Mari să nici n-audă: ce să facă tac-tu aici, să se-mbete, să facă urît şi să te facă de rîs la lume? Să ne facă de rîs pe-amîndouă? Tac-tu a luat-o rău de tot pe calea băuturii, Mariană, acuma la bătrîneţe mai rău ca oricînd… Peste doi ani de altfel, tati avea să moară, lăsînd-o pe Mariana cu marea părere de rău că n-a apucat să-l vadă aici, în Viena, şi asta în bună măsură din pricina maică-si, care ţinea cu dinţii că taică-său n-are ce căuta aici, iar Mariana nu prea avea loc de-ntors, să nu-i facă voia, dacă o ajutase cu Ana Maria şi încă avea s-o ajute.
La o lună după întoarcerea bunică-si în Arad, Ana Maria tocmai împlinise patru ani şi încă nu i se ostoise marea veselie de a se afla iarăşi în Viena, care veselie se potrivea cu a maică-si: reuşise s-o recîştige trăgînd pe sfoară instituţiile care-i închiseseră căile legale.
Viaţa merge înainte, chiar dacă uneori pare să se întoarcă pe drumuri pe care le-a mai bătut: îi găsi iarăşi fiică-si o grădiniţă privată, tot cu 3600 de şilingi, dar de astă dată cu program normal: Anamaria, dădaca ei o ducea şi o aducea zilnic de acolo, în afară de sîmbăta, cînd o luau amîndouă după masa şi umblau pînă seara cîteşitrele prin Naschmarkt, prin parcul de distracţii Prater, prin magazinele, cofetăriile şi cafenelele din Stephansplatz.
În una din sîmbetele acelea, pe cînd o aştepta, Mariana a văzut în poarta grădiniţei un băieţel cu ochelari, slăbuţ şi blond, cu fruntea bombată şi un cap cam prea mare, care tot lungea gîtul şi se uită apoi cu jind după Ana Maria cînd aceasta ieşi şi grăbi pasul spre maică-sa, făcîndu-i totodată băieţelului cu mîna îndoită la spate, un fel de la revedere camuflat, discret, fără să întoarcă privirea spre el. Oftă:
- El e Günter, mami, cred că mă iubeşte. Oftă iarăşi: n-am ce să-i fac.
