Archive for the ‘lucruri despre care e chiar bine sa vorbesti’ Category

Noutăţi ex/incitante în DILEMA VECHE

Monday, June 29th, 2015

nr. 583 din 25 iunie 2015 :

ANDREI PLEŞU

AVENTURĂ ÎN INDONEZIA

IV

(fragment)

După această ultimă probă de eficienţă economică socialistă, am ajuns, cu bine, la Bucureşti. Bunicul fetiţei, în uniformă de general, şi-a preluat nepoţica şi valizele, uitînd, evident, să mă întrebe, măcar de formă, dacă n-aş vrea să mă ducă şi pe mine pînă în oraş. Dar ceea ce conta era că păşeam din nou pe tărîmul patriei. Aventura se încheiase.

Nu, nu se încheiase… Tov. Maliţa n-a întîrziat să mă convoace la dînsul, pentru lămuriri. „Nu prea te-ai descurcat!“ mi-a spus, în loc de bună ziua. Am rămas paf! „Cum adică să mă descurc?! Am fost pus în situaţii imposibile, penibile, inacceptabile şi îmi reproşaţi mie că nu le-am descîlcit?!“ „Uite ce e! – a sunat răspunsul ministrului. Matale ai umblat prin lume pe banii statului. Cîţi au, astăzi, şansa extraordinară să viziteze Indonezia? Trebuie să faci ceva care să justifice, cît de cît, cheltuielile: o serie de articole, cîteva conferinţe la sala Dalles, eventual o carte.“ „Bine, dar eu nu am nici o vină că lucrurile au luat-o razna! Probabil că nici nu vă închipuiţi prin ce am trecut!“ „Ei, uite, vezi, ăştia sîntem!“ – a conchis „binefăcătorul“ meu. „Vrem călătorii, vrem avantaje, dar cînd e vorba să dăm ceva în schimb, să punem osul la treabă, nu ne mai convine!“

Un mai bezmetic final al aventurilor mele nici că se putea imagina. I-am scris lui Mircea Maliţa o scrisoare indignată, pe care, cîndva, o voi publica integral. Nu mi-a răspuns niciodată. Dar acum, după 37 de ani, a găsit de cuviinţă să amintească episodul, într-o variantă resentimentar telegrafică: m-a trimis în Indonezia cu o treabă, dar eu m-am încuiat în hotel şi mi-am făcut de cap, după care m-am întors în ţară ca un profitor lipsit de caracter, finanţat din banii statului. Dl Maliţa a fost matematician şi futurolog. Sper sincer că pe tărîmul acestor discipline a fost capabil de ceva mai multă acurateţe. De „caracter“ nu pare să fi avut niciodată nevoie cu adevărat.

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/aventura-indonezia-iv

*

Pentru alte detalii referitoare la acelaşi personaj, vezi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=1710

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Fiindcă tot veni vorba de

Saturday, March 8th, 2014

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ

În mai 2012, când a fost inaugurată noua clădire a Bibliotecii Naţionale a României, respectiv terminată, în fine, măgăoaia începută de Ceauşescu, m-am grăbit s-o văd de aproape.

Mi-am luat şi „fotosavoniera” cu mine, adică micul meu aparăţel Sony, care poate fi ţinut fără probleme în buzunar.

Asta n-a fost, aşa, o curiozitate de gură-cască, ci una motivată de soarta incertă a depozitului legal. Mai exact, vizita mea a fost provocată de anunţul Bibliotecii că publicaţiile periodice din perioada 1989-1993 nu mai sunt accesibile publicului. Şi ulterior, de zvonul larg răspândit că acestea fuseseră „păstrate”, până în acel moment, în nişte pivniţe aparţinând armatei, unde ar fi fost inundate, neputându-se şti ce şi cât anume a mai fost recuperat.

Interesul meu în această chestiune era unul direct, în calitate de editor al al unui periodic numit JERTFA, care a început să apară la 20 mai 1990, adică în neuitata Duminică a Orbului, când Ion Iliescu a fost ales preşedinte cu o majoritate de 85%.

detalii, la http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=15486

şi la http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4156

Până prin anul 2010, JERTFA (nr. ISSN 1220-9937) mai putuse fi consultată la sala de lectură a BN, unde avea cota PIII 2609.

În 2012, însă, dispăruse, la fel ca toate celelalte ziare din anii aceia agitaţi – fără a căror consultare viitorilor cercetători le va fi absolut imposibil să înţeleagă ceva din istoria contemporană a Patriei noastre. Dar de ce–o fi trebuind să înţeleagă istoricii chestii de-astea? ei sunt ştergători de urme şi dregători de busuioc, noi pentru asta-i plătim. Păi nu?

În mai 2012, pe rafturile sălii de lectură se aflau doar publicaţiile cele mai importante. În primul rând, ROMÂNIA MARE. Asta, aşa, ca să fie clar pe ce picior dansăm la Biblioteca Naţională a României. Ca să ştie popeurul ce soi de făină se macină acolo. (A, se mai afla şi ULTIMA ORĂ. Aţi auzit de această publicaţie? Nici eu.)

Cât priveşte revista JERTFA, lucrurile sunt, sau ar putea fi relativ simple. Dacă exemplarele de depozit legal au fost distruse într-un eventual potop din ultimii 20 de ani, eu sunt gata să ofer Bibliotecii Naţionale unul din cele două exemplare ale primului număr, pe care le mai am. Deşi mi-e teamă că respectabila instituţie o să facă focul, la iarnă, cu el.

Şi nu spun chiar degeaba chestia asta.

Dacă te apuci să cauţi în catalogul electronic al BN numele meu, ai să găseşti o listă din care nu numai JERTFA lipseşte. Mai lipseşte şi À VOTRE SANTÉ, POOR YORICK!, versiunea franceză a romanului meu TATĂL MIELULUI, publicată, în traducerea doamnei Véronique Malengreau, la Lyon, în 2011.

Asta nu putea să dispară chiar aşa, fiindcă exista un borderou cu o semnătură şi o ştampilă. Aşa încât, culmea ingeniozităţii scamatoriceşti,* a apărut pe o listă, vezi Doamne, greşită. În Catalogul colectiv al cărţilor străine intrate în bibliotecile din ţară.

Ştiu ce-or să-mi răspundă, dacă-i întreb: “Ne scuzaţi, dom’ Predescu, a fost o mică scăpare a unui angajat fără experienţă, v-a trecut cartea pe o listă de edituri străine, nu de autori români, se mai întâmplă, nu fiţi supărat pe noi… se poate? păi noi suntem Memoria Naţiunii!”

…Una foarte selectivă, după cum se vede…

http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/biblioteca-moderna-e-un-spatiu-comunitar-interviu-elena-tirziman

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/biblioteca-nationala-institutia-cladirea?fb_action_ids=10152282888819066&fb_action_types=og.likes

http://www.youtube.com/watch?v=SiNJ7sGphQQ

http://www.mediafax.ro/cultura-media/angajatii-bibliotecii-nationale-continua-sa-protesteze-kelemen-da-asigurari-ca-problema-se-rezolva-12219336

+ alte noutăţi despre: http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/elena-tirziman-directorul-bibliotecii-nationale-a-obtinut-80-000-de-euro-din-inchirierea-ilegala-a-unor-spatii-ale-institutiei-116915

+ observaţie filosofică D.P.: Atunci când se toarnă şi bălăcăresc, ambele părţi spun adevărul.

Legea depozitului legal

… fondul intangibil al patrimoniului
cultural naţional mobil …

La 20 martie a.c., am primit de la un vechi prieten următorul ecou:

Am avut plăcerea de a lucra la toate clădirile din Centrul civic (cele care sunt realizate şi cele care nu sunt). Printre ele şi Biblioteca Naţională. Prin asta, am avut acces la fostele biblioteci (Academiei, Biblioteca Centrală de Stat, BCU). Eu mă ocupam de partea informatică a unei biblioteci naţionale (dotarea tehnică).

La un moment dat, am solicitat şi eu, ca orice cititor cu legitimaţie, accesul la anumite ziare şi reviste din perioada 1938-1944, pe care le-am “vizionat”. Dar când am cerut colecţia ziarului Scînteia din perioada 1948-1952, am fost trimis la băieţii cu ochi albaştri pentru aprobare. Bineînţeles că nu mi s-a aprobat (după ce m-au chestionat - de ce vreau asta?) Mi-a fost “jenă” să cer ceva mai proaspăt! Am fost “sfătuit” să îmi văd de treabă.

Pot să îţi spun că nu am avut curiozitatea să o vizitez deoarece nu mai era ceea ce proiectasem. În privinţa accesului la informaţii, pot să te întreb: s-a schimbat ceva? Doar ai lucrat în cultură…

ing. Dan Bivolaru

* cam ca asta: http://www.youtube.com/embed/Dg4Hww479K0

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Sunday, November 10th, 2013

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi la C.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilor şi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an mai înainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

** O vizitatoare a acestui blog, redactor la Radio România, mi-a povestit că, după ‘89, Ticuţa Creţu a fost angajată la Societatea Română de Radio, pe un post administrativ (notă din noiembrie 2013).

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta este :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

mai vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Antologia_rușinii, ca să-ţi faci o imagine cu adevărat de ansamblu

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina:

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*
Nr. 1584/03 din 29.10.2004 Stimate Domn, În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră. Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră. Cu stimă, VICEPREŞEDINTE, Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . . Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.) Cu deosebită stimă, Dan Predescu scriitor, jurnalist 27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura. Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor… După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului. Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980. Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă. Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013

4 septembrie 2013:

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, vitejeşte, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen cu care am refuzat, odată, să dau mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

ca să aveţi de ce râde: http://www.antena3.ro/romania/someri-de-lux-fosti-parlamentari-cu-conturi-si-actiuni-la-firme-cer-ajutor-de-somaj-61595.html

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în vremurile acelea de foamete generală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele – al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură care certifică data primei tranşe din tiraj predate unei librării). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.evz.ro/detalii/stiri/interviuri-cu-scriitori-alex-stefanescu-dinescu-mi-a-spus-da-alex-dar-ti-am-lasat-1086536.html?fb_action_ids=710229592330449&fb_action_types=

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

10 noiembrie 2013:

Aşa cum oricine poate constata, Andreea Marin s-a lăudat degeaba: Zâna Surprizelor nu e ea.

Zâna Surprizelor e C.N.S.A.S.-ul, după cum cu claritate reiese din imaginea de mai jos:

daţi click pe imagine ca să o puteţi vedea mărită

Va să zică, la 10 septembrie anul curent, eu aş fi adresat zisului C.N.S.A.S. o corespondenţă oarecare - prin Poşta Română, ori prin E-mail. Sau, poate, prin telepatie.

Tare-aş vrea s-o văd, corespondenţa aceea. Fiindcă nu ţin minte s-o fi expediat. Categoric, începe să mă lase memoria, ce mai…

Eu mi-amintesc doar ce se vede pe blogul acesta al meu, că m-am apucat să povestesc lumii nostimele-mi păţanii din anii 80 ca să nu se uite - şi ca să nu pretindă securiştii cu care-am avut şi mai am de-a face (şi fiii lor) că toate acestea sunt “literatură”, invenţii. Cred că asta e datoria tuturor celor care au trecut prin aşa ceva, nu numai a celor selectaţi să apară la televizor.

N-am sperat că voi resuscita mortul din păpuşoi - şi după cum reiese din mândreţea asta de adresă oficială, nu l-am resuscitat.

Aşa că rămâne cum am stabilit: în 1983, la Bucureşti, puteai, liniştit, să tipăreşti şi să răspândeşti un textuleţ în care să pui la îndoială genialitatea Tovarăşului Ceauşescu şi înţelepciunea poporului care-l lăsa să-şi facă de cap. Securitatea n-avea nici un chef să observe chestia asta. Ea era ocupată să-i persecute pe Adrian Păunescu şi pe Dinu Săraru, de pildă.

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=frontpage&Itemid=1&lang=ro

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Monday, September 30th, 2013

10 noiembrie 2013:


29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen căruia am refuzat, odată, să-i strâng mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele –al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură datată şi ştampilată). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

4 septembrie 2013:

Din păcate, modul de dispunere a textului în şablonul Wordpress pe care-l folosesc, în lipsa unor abilităţi tehnice, ale mele, mai de soi, nu îmi permite să plasez adăugirile survenite pe parcurs în mod firesc, adică de sus în jos. Aşa că vă rog să aveţi în vedere că cele ce urmează după steluţa roşie de mai jos au fost postate înaintea textului de faţă.

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, cu bravură, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat,în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi laC.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilorşi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an maiînainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta-i :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina :

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
10 iulie 2013 :
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*

Nr. 1584/03 din 29.10.2004

Stimate Domn,

În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră.

Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră.

Cu stimă,

VICEPREŞEDINTE,

Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . .

Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.)

Cu deosebită stimă,

Dan Predescu

scriitor, jurnalist

27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura.

Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor…

După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului.

Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980.

Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă.

Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013

Penultima oră: despre javre şi potăi

Friday, September 6th, 2013

Timeo Danaos

lui  François de La Rochefoucauld,

care s-ar mira că-i este

dedicată o asemenea poveste

A fost odată un om care se tot învârtea prin micul nostru orăşel. Umbla aşa, brambura, de colo până colo. Te izbeai la tot pasul şi puteai fi sigur că o să dai de el la orice oră a zilei, fie prin parc, fie în faţa primăriei, fie la gară, fie la fabrica de şuruburi. Căra întotdeauna cu el o pungă din plastic, în care avea cârnaţi. Nu prea mulţi, o jumătate sau un kilogram, iar cârnaţii erau din cei foarte ieftini, plini de zgârciuri, de oase măcinate şi de şoric nebărbierit.

Nici el nu prea era bărbierit, iar hainele sale erau foarte uzate. Nu le schimba niciodată.

Nu l-ai fi băgat în seamă dacă n-ai fi dat de el la tot pasul. De câte ori întâlnea un câine, unul la fel de nearătos ca şi el însuşi, omul scotea din pungă o bucată de cârnat şi i-o azvârlea. Câinele o prindea din zbor, o hăpăia şi, fericit, îi făcea o plecăciune dând din coadă şi zicând “să trăiţi”.

Adesea, după ce îşi făcea pomană cu unul, mai veneau încă doi-trei şi nu îl lăsau să plece până nu le împărţea tot conţinutul pungii. Apoi, omul se ducea să cumpere alţi cârnaţi. Asta socotea el, pesemne, că e menirea lui pe lume: să-i sature pe câinii flămânzi. Şi toţi erau flămânzi.

În scurt timp, au ajuns să-l cunoască toate potăile din oraş. Pe unde trecea el, se adunau în haite şi îl preamăreau chelălăind.

În cele din urmă, omul n-a mai putut face altfel decât să-şi dea întâlnire într-o bună zi, la prânz, cu protejaţii săi. Ei îl aşteptau, adunaţi în marea groapă a cărămidăriei de lângă depozitul de cherestea.

Omul le-a împărţit ceea ce adusese, un cărucior plin cu cârnaţi, pe care câinii i-au înfulecat la iuţeală. Apoi, cum nu mai rămăsese nimic de mâncare, l-au halit pe donator. Cei care se săturaseră priveau cu interes.

– A fost un binefăcător, spuse unul, în chip de discurs funebru.

– Mă tem de oameni chiar dacă aduc daruri, recită un câine bătrân, care-şi făcuse liceul pe timpuri, aşa că mai apucase să audă de “Iliada”.

– Era ahtiat de reclamă, se auzi un altul.

– Mai dă-l în mă-sa de megaloman, scuipă interlocutorul său. Încă un paranoic! Ce-şi închipuia, ne dă el nouă de mâncare?

în vol. CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE

de Dan Predescu

editura Niculescu, Bucureşti, 2013

pag.  23

NB:

Javrele au fantezie. Au forţă creatoare, la o adică. Ultima zmecherie pe care-au inventat-o e că pe bietul copil din parcul Tei l-au sfâşiat pedofilii. O fi vorba de pedofilii de la Asociaţia aia care protejează… chiar aşa, pe cine protejează ea ? şi unde cotizează ? ghici ciupercă…

NB 2:

Hai că începură şi agenţiile internaţionale de presă să se intereseze de chestia asta. Ghinionul şi nenorocirea României: rahatul prea mare şi preşul prea mic.


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

ROMULUS VULPESCU

Thursday, September 20th, 2012

Am aflat adineaori, din întâmplare, de pe Internet, de moartea lui Romulus Vulpescu. Şi mi-am spus că nu se poate, trebuie să fie cineva, undeva, care aranjează coincidenţele de felul ăsta: acum două seri, stând de pomană lângă calculator în aşteptarea unui CD care tocmai se prăjea, am întins distrat mâna spre raftul de alături şi am pescuit, pe orbeşte, o cărticică. Am deschis-o tot aşa, la întâmplare – şi uite peste ce-am dat:

Jean-Antoine de Baïf

CE SCURTĂ, DOAMNE, NE E VIAŢA !

Ani ai o sută şi mai bine,

Dar anilor răboj ia ţine :

Cîţi pe la cămătar ai dat,

Cîţi – pe zburdălnicii cu fete,

Cîţi – pe-ndeletniciri secrete,

Cîţi – arendaşului pe hat,

Cîţi tribunalele-ţi mâncară,

Cîţi – şleahta casei, ancilară,

Cîţi – hoinăreala (vii, te duci !) ;

Asemeni, bolile socoate

Şi nebuniile, pe toate –

Aminte dacă ţi le-aduci ;

Părăduiţi cu-aşa păţanii

Spre paguba-ţi trecură anii :

Te vezi cu mai puţini rămaşi

Decît crezuseşi înainte

De-a face-aceste scăzăminte,

Iar tu, prea tânăr lumea laşi.

Volumaşul era ”Poeţi ai Pleiadei”, tradus de el şi publicat în 1965. Şi fulgerător, mi-am mai adus aminte, la vestea  dispariţiei sale, că el a fost cel ce mi-a mijlocit întâlnirea cu Villon şi că, ajungând să-l cunosc, în 1970, la cenaclul literar al medicilor (numit pe atunci Anton Pavlovici Cehov, rebotezat, după nu mult timp, Vasile Voiculescu şi aflat pe bulevardul Carol I, acolo unde funcţionează acum Teatrul Foarte Mic), am dat mâna cu el şi mi se părea că stau de vorbă, pur şi simplu, cu însuşi marele François.

Aflat în starea de explicabilă surescitare a zevzecului de douăzeci de ani în prezenţa unui idol al său, m-am grăbit să-i arăt că nu vorbeam aiurea când spuneam că mă dau în vânt după traducerea lui.

Aşa că m-am apucat să-i recit „de-acum va şti, legat cu şnurul, grumazul meu cât trage curul”, ceea ce l-a făcut pe Tudor George, Ahoe (el fiind cel care m-a prezentat), să pufnească în râs şi să-mi spună că aceea e …versiunea lui Arghezi.

Într-adevăr, la Vulpescu, asta suna aşa:

Primi-va gâtu-n ştreang dovezi
Cât trage curul - pe cât crez”.

Am intrat în pământ de ruşine, dar maestrul n-a făcut decât să surâdă îngăduitor. Şi să nu se arate contrariat, ceva mai târziu, când, împreună cu încă vreo doi de vârsta mea, ne-am invitat la masa lor de la Peştera, faimosul Singapore, birt pe care-l priveam cu veneraţie, căci acolo au băut şi au creat Tonegaru, Stelaru, Pâcă, Pucă… Şi desigur, Ahoe, cel pe care mă străduiam să-l imit, sedus poate nu atât de sonetele lui, de altfel admirabile, cât de boema lui nonconformistă. Dintre cunoştinţele mele, el, un om de vârsta părinţilor mei, era singurul care nu avea carte de muncă. Şi era rugbyst, nu vreun golănete de fotbalist.

Era, într-adevăr, idolatrie în felul cum îi priveam pe Marele François. Şi, prin ricoşeu, pe poetul care mi l-a redat cu atâta forţă expresivă.

Dar era mai ales în identificarea pură şi simplă cu Baladele lui Villon.

Care, în cazul meu, a mers până la pastişă. Una destul de riscantă, o să vă spun imediat de ce.

O paranteză: pomenindu-l pe el, n-ai cum să nu te “lustruieşti” pe tine. La un moment dat, traiectoriile v-au fost, dacă nu îngemănate, cel puţin apropiate.

Unul dintre prietenii mei (pe vremea aceea, aveam mulţi), scria, la rândul lui, versuri. Cam la fel de villoneşti ca şi ale mele, ce să-i faci, mulţi neconformişti nu prea se aflau printre autorii pe care-i puteai citi pe vremea aceea, aşa că e destul de explicabilă admiraţia pe care cei de vârsta mea o nutreau borfaşului genial din Parisul medieval.

Ca să-i arăt cât îl preţuiesc, dar mai ales, cât de talentat sunt eu, la întoarcerea lui din armată (făcuse stagiul militar cu termen redus, la arma Securitate),  i-am dedicat o baladă în cel mai pur stil villonesc. În care-i pomeneam şi numele, ca să nu fie nici o îndoială că de el e vorba.

Iat-o aici (şi băgaţi bine de seamă că e prima oară când o vede ochi de fiinţă omenească – adică, de om, nu de cine ştie ce vietate securistă) :

BALADĂ

DE CÂND AU FOST DOBRIN

PLECAT LA OASTE

Arhanghelul cu aripi de oţel

Le-a retopit. Acum poartă pistol

Şi-n loc de inimă, un spaţiu gol ;

Privindu-l, nici n-ai crede că-i tot el .

La automat cu-ncărcătorul plin ,

În ţol kaki, păzeşte ţeara, zău .

Pe dracu’, alţii-au dus-o şi mai rău !

Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?

*

Pre lumea asta multe-am fost văzut :

Femei cu barbă, cântăreaţa cheală ,

Oameni pe Lună sau cu burta goală .

Minciuni locvace, adevărul mut .

Pe scurt, Pământul de minuni e plin .

Nu mă mai miră astăzi, cred, nimica

Şi nu-s minuni să vâre-n mine frica ,

Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?

*

Iubeţ şi crai la straşnice femei ,

Încrede-te în Domnul nost, Villon ,

Ci, prietene, nu căuta poclon

Anume-n slova-i scrisă cu temei .

La drept vorbind, mai bun e-un strop de vin

Cât lacrima pe buchile strâvechi .

Aşa-i – şi totuşi sună în urechi :

Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?

*

A îndurat Magistrul mare chin

(juvăţ nu era vorbă în pustiu) ,

Deci : IA AMINTE LA CE-ŢI SCRIU,

TU, OFIŢIR DE GESTAPO, DOBRIN ! *

Aşadar : Dumnezeu să-l odihnească pe Romulus Vulpescu, distins om de litere şi inegalabil traducător.

S-a dus într-o lume unde are cu cine sta de vorbă. În franceza de acum şase sute de ani.

* …Aveam douăzecişiunu de ani, terminasem armata, unde avusesem ocazia să mă joc cu două vehicule grele, tancul T34 şi tancul T55, dar nu eram conştient de pericolele la care te expunea o prostie ca cea de mai sus… să-i faci “gestapovişti” pe securişti… tare nu le plăcea,,, nici acum nu le place…

Cât despre pericole, m-am cam lămurit ulterior…

Free Hit Counter

Free Counter

STRĂZILE ORAŞULUI BUCUREŞTI (3)

Monday, August 20th, 2012

Pentru că, în ultimii 22  de ani, tot mai multă lume a adus vorba despre soarta caselor naţionalizate, naţionalizatorul lor, adică actuala Administraţie a Fondului Imobiliar, care pe vremuri se numea ICRAL (fostă IAL, fostă ILL etc.), s-a gândit să justifice, într-un fel, jaful, sugerându-i Bizonului Naţional că ele, căsuţele, bloculeţele şi palatele în chestie, n-au fost luate chiar aşa, cu japca, ci au fost folosite pentru a caza în ele tot soiul de scriitori, artişti, oameni de ştiinţă… pe scurt, VIP-uri lipsite de adăpost… corespunzător…

Aşa că AFI a început să pună, pe multe clădiri din buricul târgului, plăci comemorative de felul acestora:

Dar nu numai AFI. După ’89, s-a răspândit o adevărată epidemie de pus plăci. Tot felul de lume s-a apucat de gravat marmura (care, în sfârşit, se găsea “la liber”, odată ce fusese isprăvită Casa Poporului - spre fericirea lu’ dom’ Videanu):

Însă eu, cu – vorba clasicului - mintea mea cea proastă, gândesc că, dac-ar fi să punem plăci şi plăcuţe pe toate clădirile ocupate de împroprietăriţii regimului comunist, ele s-ar număra nu cu zecile ori miile, precum cele de acum, ci cu sutele de mii, de nu cumva cu milioanele.

Iar ele ar putea să poarte inscripţii de genul acesta:

ADDENDA

În schimb, placa asta nu e de loc comemorativă:

Dan Predescu. PAROLA: PLAGIAT

Friday, June 29th, 2012

Plagiatul poate fi de două feluri: cel ordinar, Copy-Paste, care constă în fotografierea, în fotocopierea pură şi simplă a unei lucrări, integral sau fragmentar, fără a pomeni vreo vorbă despre autorul ei – şi cel “finuţ”, copierea ideilor unui autor, povestindu-l “cu cuvintele tale”, fără a aminti vreodată de el.

Prima metodă, cea simplă, directă, fără ocolişuri ipocrite, este cea utilizată de o gramadă de lume bine de la Bucureşti oameni, nu glumă, pe lângă care “doctorul” acela din Gorj (am uitat cum îl cheamă, dar era stăpân pe judeţul cu pricina), el fiind un băiat cu şapte clase, altminterea, baronul acela oltean, va să zică, pare un idiot idealist. Or, el e orice, numai idealist nu.

Pentru dovedirea unui plagiat ordinar nu-i nevoie de multă ştiinţă, e suficient să nu fii orb şi să ştii să citeşti. Dacă îndeplineşti aceste două condiţii, iei lucrarea originală în cauză, precum şi pe cea bănuită de plagiat şi le pui pe două coloane alăturate.
Identitatea, dacă ea există, se va vedea cu ochiul liber, iar pentru constatarea faptei nici n-ar fi, propriu-zis, nevoie de vreun specialist ultraspecializat: un tablagiu de la circa de poliţie cea mai apropiată e absolut suficient, la o adică.

În principiu, aşa cum poate să scrie în procesul-verbal că maşina asta are numărul de circulaţie B-01-XXX, iar aialaltă, numărul B-02-YYY, poate să scrie şi că două texte sunt identice, dacă ele sunt astfel (n.b.: sunt – nu doar îi par lui).

Cu toate astea, Statul (şi nu mă refer doar la cel român) a avut mare grijă de “partea păgubită”, înfiinţând Copyright Office-uri, populate de tot felul de specialişti în materie, care dau verdicte asupra acestor furturi.

Pe care le pun la dispoziţie reclamanţilor, poliţiei sau justiţiei, după caz şi care, cel puţin teoretic, sunt literă de lege la procuratură sau la tribunal.

La noi, Copyright Office-ul în chestiune se numeşte ORDA, adică Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. El este un organ de reglementare şi control cu atribuţiuni specifice în acest domeniu; iar legea mai spune că este unica autoritate din ţară care le are (vezi http://www.orda.ro/).

Am lucrat la ORDA vreo doisprezece ani, câţiva dintre aceştia petrecându-mi-i la Direcţia Control (pe atunci, numită DCAL), unde am expertizat inclusiv plagiate de tot soiul.

Unul dintre ele a fost deosebit de nostim şi, din acest motiv, vi-l prezint pe larg. Mai exact, reproduc în chenarul de mai jos o adresă de înaintare către Procuratură pe care am întocmit-o eu însumi, în 2001. E cazul să subliniez că ea nu ne-a fost restituită ca fiind eronată.

Către

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

JUDECĂTORIA SECTORULUI 1

BUCUREŞTI

Domnule prim-procuror,

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu sediul în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 91-93, et. 2, sect. 1, reprezentat legal prin doamna Rodica Pârvu, în calitate de director general, în temeiul dispoziţiilor art. 138, lit. f) din Legea nr. 8/1996, facem prezenta sesizare împotriva editurii LUMINA LEX SRL, cu sediul în Bucureşti, bd. – nr. –, sector –, telefon –,  înregistrată la Registrul Comerţului cu nr. – şi reprezentată legal prin dl.ŢIGĂIERU GHEORGHE, în calitate de director general, pentru următoarele

MOTIVE

Editura LUMINA LEX a publicat, în anul 1999, lucrarea Psiho-sociologie juridică (numită în continuare B) de prof. univ. dr. VASILE POPA, conf. univ. dr. ION DRĂGAN şi lect. univ. drd. LUCIAN LĂPĂDAT, care constituie versiunea prescurtată  a antologiei Sociologie juridică (numită în continuare A) de conf. univ. dr. (actualmente, prof. univ. dr.) DORU SILVIU LUMINOSU şi conf. univ. dr. (idem) VASILE POPA, volum publicat de editura Helicon din Timişoara, în 1995.

Conform sesizării înregistrate la instituţia noastră cu nr. 1210/02.05.2001 de către prof. univ. DAN BANCIU, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române, cu sediul în Bucureşti, Calea 13 Septembrie nr. 13, sect. 5, tel. 411.8532 şi prof. univ. dr. SORIN M. RĂDULESCU, volumul A a fost alcătuit prin includerea neautorizată în cuprinsul său a unor fragmente şi capitole din 3 lucrări care le aparţin domniilor lor, precum şi altor autori români.

În sesizarea amintită se susţine că semnatarilor ei nu li s-a cerut acordul şi nu li s-a plătit nici un ban pentru utilizarea în volumul A a celor 3 lucrări originale care le aparţin.

Cele 3 lucrări originale menţionate sunt următoarele:

C - Prelegeri de sociologie juridică de conf. dr. NICOLAE POPA, publicată de Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1983;

D - Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolescenţa – între normalitate şi devianţă) de S. M. RĂDULESCU şi D. BANCIU, Editura Medicală, Bucureşti, 1990;

E - Introducere în sociologia juridică de ION VLĂDUŢ, publicată sub egida Ministerului de Interne, Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, la Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994.

Conform sesizării, “aportul creator” al dlor D. S. Luminosu şi V. Popa la realizarea lucrării A ar consta, de exemplu, în înlocuirea unor expresii ca “societatea socialistă multilateral dezvoltată” dintr-un text original cu cea de “perioadă de tranziţie” ş.a.m.d.

De asemenea, dnii D.S. Luminosu şi V. Popa ar profita în continuare, în modul cel mai direct, de munca semnatarilor sesizării, după cum susţine unul dintre aceştia din urmă. Astfel, dl. S. M. Rădulescu afirmă: “…cei ce nu cunosc ceea ce s-a petrecut au început să-i citeze pe cei doi plagiatori, ca fiind autorii reali ai textelor incriminate. Justin Stanca, de exemplu, în lucrarea sa Sociologie juridică (Arad, Edit. Concordia, 2000) îi citează pe cei doi nu mai puţin de 11 ori. De unde să ştie dl. Stanca cine sunt veritabilii autori ai cărţii pe care o citează?”

ÎN FAPT, volumul B (224 de pagini A5) este rezumatul schematic al întregului volum A (338 de pagini A5).

La rândul său, volumul A constituie un amestec de fragmente din volumele C, D şi E.

Volumul A se distinge, în primul rând, printr-o ambiguitate care îl face inutilizabil sub aspect ştiinţific. Astfel, deşi, în Cuvântul înainte semnat de prof. univ. dr. Radu I. Motica (pag. 5), el este definit drept o culegere, iar în indicele bibliografic de la pag. 337 sunt trecute lucrările antologate şi autorii lor, printre care dnii D. Banciu şi S. M. Rădulescu, numele acestora nu sunt menţionate nicăieri altundeva în corpul volumului, fiind imposibil de aflat cui aparţine fiecare capitol în parte, ceea ce constituie o nesocotire evidentă a oricăror uzanţe, acestea fiind la fel de valabile atât înainte, cât şi după apariţia Legii nr. 8/1996.

Dnii D. S. Luminosu şi V. Popa se propun, pe coperta I, ca autori ai acestei lucrări anonime – deşi o asemenea compilaţie ori poartă pe coperta I semnăturile autorilor propriu-zişi ai textelor, ori nu are nici un nume pe copertă, ori poartă înscrise pe copertă numele compilatorilor, dar numai cu condiţia menţionării lor în această calitate. De obicei, însă, numele compilatorilor apar pe pagina de gardă.

Modul cum au fost aranjate în volumul A fragmentele din volumele C, D şi E este detaliat în cuprinsul tabelului anexat prezentei.

Adăugăm că, potrivit constatărilor noastre, diferenţele între conţinutul volumului A (text propriu-zis şi note bibliografice aferente) şi conţinutul volumelor-sursă C, D şi E (idem) constau în:

-   eliminarea citatelor din cuvântările lui Nicolae Ceauşescu şi a trimiterilor la scrierile lui V. I. Lenin;

- înlocuirea sintagmelor de genul “societatea socialistă multilateral dezvoltată” cu formulări “aduse la zi”.

Cu excepţia prefeţei şi a listei bibliografice de la pag. 337, în volumul A nu se constată prezenţa vreunei fraze care să nu fi existat în volumele-sursă, fiind copiate inclusiv erorile tipografice ale acestora din urmă. Asemenea preluări mecanice demonstrează fie competenţa îndoielnică şi lipsa de familiaritate cu domeniul a realizatorilor lucrării A, fie faptul că acest volum a fost alcătuit de alte persoane decât cele trecute pe copertă. E de menţionat că aceste erori (v. anexa) fac parte din categoria acelora pentru care directorii de ziare aplică penalizări băneşti corectorilor.

De asemenea, se confirmă afirmaţia din cuprinsul sesizării susmenţionate, conform căreia în volumul A nu a fost inclus vreun fragment din lucrările autorilor străini la care face referire lista bibliografică de la pag. 337 – toate referinţele (notele bibliografice) la lucrările acestora fiind reproducerea nemodificată a referinţelor din volumele C, D şi E.

În cuprinsul volumului B, din 1999, nu sunt menţionate titlurile volumelor C, D şi E. De asemenea, nu se face referire la volumul A, căruia dl. V. Popa i-a fost co-realizator. Astfel, vol. B a fost prezentat publicului ca o lucrare 100% originală, deşi el este, efectiv, reproducerea doar puţin mai altfel “machiată” (acesta fiind termenul utilizat de presa franceză în cazul foarte asemănător al acuzaţiilor de plagiat aduse academicianului Henri Troyat în 2000, cf. săptămânalului Adevărul literar şiartistic din 5 septembrie 2000), respectiv “re-povestirea” fără atribute de originalitate a volumelor C, D şi E.

O asemenea re-povestire, cu cuvinte schimbate, a unei lucrări ştiinţifice nu poate fi, în nici un caz, asimilată unei creaţii noi şi originale, generatoare de drept de autor. Aceasta, deoarece o lucrare ştiinţifică nu este nicidecum o creaţie artistică, în care aspectul formal (estetic) înseamnă totul, sau aproape totul. Dacă le-am putea asimila, echivala, ar însemna să admitem că, de exemplu, re-povestirea teoremei lui Pitagora în versuri reprezintă o teoremă matematică nouă şi originală, ceea ce, desigur, ar fi absurd. Or, în cazul volumului Psiho-sociologie juridică de prof. univ. dr. VASILE POPA, conf. univ. dr. ION DRĂGAN şi lect. univ. drd. LUCIAN LĂPĂDAT, tocmai cu o asemenea re-povestire avem de-a face.

Modificările produse cu ajutorul ei sunt nesemnificative şi nu pot genera drepturi de autor.

În drept, deoarece, potrivit celor arătate în paragraful precedent, volumul Psiho-sociologie juridică de prof. univ. dr. VASILE POPA, conf. univ. dr. ION DRĂGAN şi lect. univ. drd. LUCIAN LĂPĂDAT (editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999), nu intră sub incidenţa art. 9. lit. a) din Legea nr. 8/1996, el urmează regimul juridic complet prevăzut de Legea nr. 8/1996.

Astfel, deoarece volumul în cauză nu constituie decât o repetare în rezumat a volumului Sociologie juridică de conf. univ. dr. DORU SILVIU LUMINOSU şi conf. univ. dr. VASILE POPA (editura Helicon, Timişoara, 1995), care era reproducerea trunchiată şi neautorizată a lucrărilor Prelegeri de sociologie juridică de conf. dr. NICOLAE POPA, (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1983), Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolescenţa – între normalitate şi devianţă) de S. M. RĂDULESCU şi D. BANCIU (Editura Medicală, Bucureşti, 1990) şi Introducere în sociologia juridică de ION VLĂDUŢ (Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994),

rezultă că volumul B constituie, la rândul său, reproducere şi difuzare neautorizate.

În acest caz, au aplicabilitate prevederile 142 lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996. Precizăm că, în cazul art. 142.a), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar, referitor la infracţiunea prevăzută la art. 142 lit. b), acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Semnătură

Anexe: -

Despre cea de a doua metodă, adică despre copierea ideilor unui autor, povestindu-l “cu cuvintele tale” fără a aminti vreodată de el, ar fi multe de spus (o parte dintre cele ce ar fi de spus se află chiar în acest chenar, iar pentru rest, voi vorbi atunci când voi aduce în discuţie furtul a cărui victimă am fost şi sunt prin publicarea volumului Zece mii de culturi, o singură civilizaţie de acad. Mircea Maliţa – v. http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=1710).

Acum mă voi rezuma, însă, la a(-mi) pune o singură întrebare: din moment ce, în cazurile plagiatelor dovedite ale lui Mang, Ponta şi celorlalţi, a fost vorba de “fotocopiere”, respectiv de cea mai flagrantă modalitate de reproducere fără drept, de ce mai era nevoie de avizul vreunei comisii de specialişti?

Ba chiar, de cei mai specialişti dintre specialişti, de la ditamai Academia Română?

Dacă s-a considerat că e neapărată nevoie de specialişti, de ce nu s-a apelat la cei de la ORDA, singurii, la urma urmei, abilitaţi prin lege să se pronunţe în speţă?

În ce mă priveşte, întrebarea e pur retorică: sunt ferm convins că e vorba doar de a da fapta pe mâna grupului de oameni-ai-muncii-cu-simţ-de-răspundere puşi s-o muşamalizeze.

*

Art. 3. - (1) In activitatea sa Oficiul are ca obiectiv principal respectarea si promovarea drepturilor de autor si a drepturilor conexe, potrivit legii, ca parte a drepturilor de proprietate intelectuala.

(2) Principalele atributii ale Oficiului sunt urmatoarele:

.   .   .   .   .   .   .   .   .

k) efectueaza constatari tehnico-stiintifice cu privire la caracterul original al produselor purtatoare de drepturi de autor sau de drepturi conexe, la solicitarea organelor de cercetare penala;

l) efectueaza, la cerere, expertize contra cost, pe cheltuiala partilor interesate;

.   .   .   .   .   .   .   .   .

(H.G. nr. 401 / 2006 - privind organizarea, functionarea, structura personalului si dotarile necesare indeplinirii atributiilor Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor)

Despre plagiate & plagiatori

Friday, June 1st, 2012

http://www.plagiate.ro/

● acad. Mircea Maliţa :

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=1710

ORIGINAL

PLAGIAT

Dan Predescu

Europa trecută, Asia viitoare

în săptămânalul Adevărul literar şi artistic

4 iulie 1993, pagina 10 :

…istoria Europei este istoria civilizaţiei. Deoarece prin civilizaţie se înţelege acea configuraţie socială, istorică şi culturală care presupune, sau, cel puţin, nu face imposibilă formularea idealului supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei, considerate drept interlocutor valabil al divinităţii şi structurilor sociale – şi care presupune acţiunea în vederea atingerii acestui ideal. Singura arie geografică ce corespunde integral definiţiei de mai sus este Europa; iar întrucât priveşte localizarea istorică, putem vorbi cu adevărat despre ea de abia de la Revoluţia Franceză încoace. Desigur, în acelaşi mod trebuie considerate şi celelalte arii geografice, cum ar fi, de exemplu, cele două Americi, cărora li se aplică această definiţie.

acad. Mircea Maliţa

Unii au câştigat bani

pe roluri de histrioni,

alţii de înalţi

preoţi ai moralităţii

interviu consemnat

de Gabriel Rusu

în cotidianul Adevărul

Bucureşti, 3 martie 2001 :

- Este corect să spunem că există mai multe culturi, dar numai o singură civilizaţie ?

- E o teză personală, pe care am susţinut-o în cartea “Zece mii de culturi, o singură civilizaţie”.

( referire la volumul Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, editura Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 13-17 )

Dan Predescu

Dezastrele de acum un secol

în săptămânalul Privirea

Bucureşti, nr. 117 / 15.04.1998, pagina 48 :

…istoria culturii europene – pe care, în ce mă priveşte, o consider singura cultură din istoria speţei omeneşti împlinită într-o civilizaţie, deoarece este singura care a reuşit să formuleze explicit ideea că viaţa, existenţa vizibilă, tangibilă, este valoarea supremă.

…în istoria omenirii au existat mai multe culturi, mai multe summum-uri de valori spirituale fascinante, de nu impunătoare, pentru care viaţa omenească nu valora mare lucru. E suficient să ne gândim la culturile precolumbiene, sau la fundamentalismul de toate naturile din zilele noastre.

- “ -

VECHI: studiul asupra rentabilităţii industriilor copyright-ului

Wednesday, March 21st, 2012

studiu-contributia-industriilor-creative

Vechi - şi mai ales, uitat. Şi ocolit cu mare prudenţă de toată suflarea oficială, la fel ca multe alte informaţii publice şi chiar acte normative după care-i arde buza contribuabilului-alegător-telespectatorului, pe scurt, Cetăţeanului Turmentat.

Pentru a risipi orice nedumerire, reamintesc că textul integral al acestui studiu a fost pus la dispoziţia celor prezenţi în cadrul conferinţei de presă ocazionate de lansarea sa, la 18 februarie 2009.

Aceea a fost o lansare, să-i zicem aşa, intimă. Publică - şi nu prea.

*

La fel de intim era şi aşa zisul Buletin Informativ al ORDA, a cărui realizare o coordonam - şi în al cărui cuprins am pomenit despre eveniment cam în aceşti termeni :

<< Miercuri 18 februarie 2009, la sediul Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional s-a desfăşurat conferinţa dedicată lansării oficiale şi prezentării rezultatelor studiului Contribuţia economică a industriilor bazate pe copyright în România.

Realizat de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii la iniţiativa Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu asistenţa financiară şi expertiza Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale şi a Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, studiul evidenţiază contribuţia importantă a sectorului creativ la Produsul Intern Brut (PIB), la piaţa muncii, la balanţa de export/import a bunurilor culturale din România. >>

*

În ce o priveşte, massmedia a prezentat astfel evenimentul:

<< Artiştii aduc bani buni la buget

Industriile bazate pe copyright, printre care televiziunea, radioul, editarea de carte, publicitatea, cinematografia, au contribuit cu 5,55% la PIB-ul României în anul 2005, potrivit unui studiu lansat de Ministerul Culturii şi Oficiul pentru Drepturile de Autor, ce a analizat perioada 2002-2005. >>

COTIDIANUL, 18.02.2009

Material preluat de http://stiri.rol.ro/Artistii-aduc-bani-buni-la-buget-196377.html

<< Industriile creative, aport crescut la PIB

Lansarea primului raport statistic naţional dedicat industriilor creative, “Contribuţia economică a industriilor bazate pe copyright în România”, a arătat că, în timp ce SUA a obţinut 11,97% din PIB din câştigurile cumulate ale acestuia, Ungaria, 6,67, Singapore, 5,67%, Canada, 5,38%, ţara noastră a obţinut 3,75% (în 2002). Raportul scos sub egida ORDA a mai detaliat că, în intervalul 2002-2005, venitul total obţinut din aceste activităţi a crescut de la 3,75% la 5,55% – consecinţă a creşterii economice accelerate a acelei perioade şi, totodată, a legii copyright-ului, care a început să funcţioneze mai bine. >>

ROMÂNIA LIBERĂ, 19.02.2009

Material preluat de http://www.ultimelestiri.com/industriile-creative–aport-crescut-la-pib-130122.html

*

Fiind convins că studiul în chestiune continuă să-i intereseze pe toţi cei implicaţi (şi la fel de convins că doar o mică parte dintre aceştia au auzit de existenţa lui), mi-am permis să îl postez aici.

Aştept opiniile lor.

În aceeaşi ordine de idei - ba chiar un pic mai devreme :

http://tcsf.blog.capital.fr/index.php?action=article&id_article=410227