ROMULUS VULPESCU
Am aflat adineaori, din întâmplare, de pe Internet, de moartea lui Romulus Vulpescu. Şi mi-am spus că nu se poate, trebuie să fie cineva, undeva, care aranjează coincidenţele de felul ăsta: acum două seri, stând de pomană lângă calculator în aşteptarea unui CD care tocmai se prăjea, am întins distrat mâna spre raftul de alături şi am pescuit, pe orbeşte, o cărticică. Am deschis-o tot aşa, la întâmplare – şi uite peste ce-am dat:
Jean-Antoine de Baïf
CE SCURTĂ, DOAMNE, NE E VIAŢA !
Ani ai o sută şi mai bine,
Dar anilor răboj ia ţine :
Cîţi pe la cămătar ai dat,
Cîţi – pe zburdălnicii cu fete,
Cîţi – pe-ndeletniciri secrete,
Cîţi – arendaşului pe hat,
Cîţi tribunalele-ţi mâncară,
Cîţi – şleahta casei, ancilară,
Cîţi – hoinăreala (vii, te duci !) ;
Asemeni, bolile socoate
Şi nebuniile, pe toate –
Aminte dacă ţi le-aduci ;
Părăduiţi cu-aşa păţanii
Spre paguba-ţi trecură anii :
Te vezi cu mai puţini rămaşi
Decît crezuseşi înainte
De-a face-aceste scăzăminte,
Iar tu, prea tânăr lumea laşi.
Volumaşul era ”Poeţi ai Pleiadei”, tradus de el şi publicat în 1965. Şi fulgerător, mi-am mai adus aminte, la vestea dispariţiei sale, că el a fost cel ce mi-a mijlocit întâlnirea cu Villon şi că, ajungând să-l cunosc, în 1970, la cenaclul literar al medicilor (numit pe atunci Anton Pavlovici Cehov, rebotezat, după nu mult timp, Vasile Voiculescu şi aflat pe bulevardul Carol I, acolo unde funcţionează acum Teatrul Foarte Mic), am dat mâna cu el şi mi se părea că stau de vorbă, pur şi simplu, cu însuşi marele François.
Aflat în starea de explicabilă surescitare a zevzecului de douăzeci de ani în prezenţa unui idol al său, m-am grăbit să-i arăt că nu vorbeam aiurea când spuneam că mă dau în vânt după traducerea lui.
Aşa că m-am apucat să-i recit „de-acum va şti, legat cu şnurul, grumazul meu cât trage curul”, ceea ce l-a făcut pe Tudor George, Ahoe (el fiind cel care m-a prezentat), să pufnească în râs şi să-mi spună că aceea e …versiunea lui Arghezi.
Într-adevăr, la Vulpescu, asta suna aşa:
„Primi-va gâtu-n ştreang dovezi
Cât trage curul - pe cât crez”.
Am intrat în pământ de ruşine, dar maestrul n-a făcut decât să surâdă îngăduitor. Şi să nu se arate contrariat, ceva mai târziu, când, împreună cu încă vreo doi de vârsta mea, ne-am invitat la masa lor de la Peştera, faimosul Singapore, birt pe care-l priveam cu veneraţie, căci acolo au băut şi au creat Tonegaru, Stelaru, Pâcă, Pucă… Şi desigur, Ahoe, cel pe care mă străduiam să-l imit, sedus poate nu atât de sonetele lui, de altfel admirabile, cât de boema lui nonconformistă. Dintre cunoştinţele mele, el, un om de vârsta părinţilor mei, era singurul care nu avea carte de muncă. Şi era rugbyst, nu vreun golănete de fotbalist.
Era, într-adevăr, idolatrie în felul cum îi priveam pe Marele François. Şi, prin ricoşeu, pe poetul care mi l-a redat cu atâta forţă expresivă.
Dar era mai ales în identificarea pură şi simplă cu Baladele lui Villon.
Care, în cazul meu, a mers până la pastişă. Una destul de riscantă, o să vă spun imediat de ce.
O paranteză: pomenindu-l pe el, n-ai cum să nu te “lustruieşti” pe tine. La un moment dat, traiectoriile v-au fost, dacă nu îngemănate, cel puţin apropiate.
Unul dintre prietenii mei (pe vremea aceea, aveam mulţi), scria, la rândul lui, versuri. Cam la fel de villoneşti ca şi ale mele, ce să-i faci, mulţi neconformişti nu prea se aflau printre autorii pe care-i puteai citi pe vremea aceea, aşa că e destul de explicabilă admiraţia pe care cei de vârsta mea o nutreau borfaşului genial din Parisul medieval.
Ca să-i arăt cât îl preţuiesc, dar mai ales, cât de talentat sunt eu, la întoarcerea lui din armată (făcuse stagiul militar cu termen redus, la arma Securitate), i-am dedicat o baladă în cel mai pur stil villonesc. În care-i pomeneam şi numele, ca să nu fie nici o îndoială că de el e vorba.
Iat-o aici (şi băgaţi bine de seamă că e prima oară când o vede ochi de fiinţă omenească – adică, de om, nu de cine ştie ce vietate securistă) :
BALADĂ
DE CÂND AU FOST DOBRIN
PLECAT LA OASTE
Arhanghelul cu aripi de oţel
Le-a retopit. Acum poartă pistol
Şi-n loc de inimă, un spaţiu gol ;
Privindu-l, nici n-ai crede că-i tot el .
La automat cu-ncărcătorul plin ,
În ţol kaki, păzeşte ţeara, zău .
Pe dracu’, alţii-au dus-o şi mai rău !
Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?
*
Pre lumea asta multe-am fost văzut :
Femei cu barbă, cântăreaţa cheală ,
Oameni pe Lună sau cu burta goală .
Minciuni locvace, adevărul mut .
Pe scurt, Pământul de minuni e plin .
Nu mă mai miră astăzi, cred, nimica
Şi nu-s minuni să vâre-n mine frica ,
Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?
*
Iubeţ şi crai la straşnice femei ,
Încrede-te în Domnul nost’, Villon ,
Ci, prietene, nu căuta poclon
Anume-n slova-i scrisă cu temei .
La drept vorbind, mai bun e-un strop de vin
Cât lacrima pe buchile strâvechi .
Aşa-i – şi totuşi sună în urechi :
Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?
*
A îndurat Magistrul mare chin
(juvăţ nu era vorbă în pustiu) ,
Deci : IA AMINTE LA CE-ŢI SCRIU,
TU, OFIŢIR DE GESTAPO, DOBRIN ! *
Aşadar : Dumnezeu să-l odihnească pe Romulus Vulpescu, distins om de litere şi inegalabil traducător.
S-a dus într-o lume unde are cu cine sta de vorbă. În franceza de acum şase sute de ani.
* …Aveam douăzecişiunu de ani, terminasem armata, unde avusesem ocazia să mă joc cu două vehicule grele, tancul T34 şi tancul T55, dar nu eram conştient de pericolele la care te expunea o prostie ca cea de mai sus… să-i faci “gestapovişti” pe securişti… tare nu le plăcea,,, nici acum nu le place…
Cât despre pericole, m-am cam lămurit ulterior…
Counter instalat la 26.03.2023
Tags: Ahoe, Tudor George