Posts Tagged ‘SLAST’

Radu Aldulescu, salvamar

Thursday, December 10th, 2015

Am postat chestiuţa de mai jos pe pagina de Facebook a lui Radu Aldulescu, care, acum, e într-o situaţie gravă. A fost dat afară din cămăruţa pe care o ocupa în casa de pe strada Nicolae Golescu, din spatele magazinului Eva de pe bulevardul Magheru, aparţinând Primăriei Capitalei – însă pe care Uniunea Scriitorilor o avea în folosinţă din, vorba aia, moşi strămoşi, contra unei chirii modice.
Din motive pe care prefer să le ignor, stăpânii Uniunii Scriitorilor din România, care până mai ieri îl ridicau în slăvi, s-au hotărît să se descotorosească de el. Şi pentru asta, au fost în stare chiar să renunţe la un bun pe care USR, în fapt, îl poseda de 50 de ani – şi fără să fi existat vreun indiciu că Primăria ar fi intenţionat să schimbe, cumva, această situaţie.

Adică, au renunţat fără motiv avuabil la un bun al USR, ca şi  cum  ei  l-ar fi moştenit de la mămicile lor. Şi după cum se vede, membrii USR n-au nimic de zis cu privire la asta.

În ce-l priveşte, primarul Capitalei a declarat presei că intenţionează să nu-l evacueze pe Aldulescu. Nu mai ştiu dacă s-a ţinut ori ba de cuvânt, dar nimic nu garantează că el va intenţiona acelaşi lucru la anul, pe vremea asta. (Mai exact, la anul, Bucureştiul va avea un alt primar.)


- - - - - - - - - - - - -

Ce mai faci, Radule?
< Viaţa bate într-adevăr ficţiunea, uneori pînă într-atît încît s-a întîmplat să cunosc fapte de viaţă pe care practic nu le-am putut integra în romane, fie şi serios ajustate ficţional, din pricina neverosimilului lor. >
Adevăr grăit-ai: chestie mai neverosimilă ca asta pe care ţi-au făcut-o alde Daniel Cristea-Enache şi Alex Ştefănescu-SLAST, în prag de iarnă, chiar că n-am mai văzut. Nu ei ţi-au dat un premiu mai deunăzi? ori nu mi-aduc eu bine aminte?

Auzi: cică romanele tale le-a scris un salvamar.
Dezamăgire şi adâncă întristare printre prieteni şi cunoştinţe, cari te ştiau de Salvamont…

- - - - - - - - - - - - -

Post scriptum

Se tot întreabă lumea întreagă, de la telespectator cu cinşpe grame de creier la ditamai savanţii, ce-o fi în mintea nebunilor care se aruncă în aer, a jihadiştilor sinucigaşi.

Eu zic că, în principiu şi păstrând proporţiile, e cam acelaşi lucru ca şi în mintea oamenilor de bine care renunţă la un bun aflat în folosinţa lor perpetuă (şi practic, gratuită) numai pentru a se răzbuna pe cineva. În cazul de faţă, pe un scriitor de mare succes, ale cărui cărţi îi îmbogăţesc doar pe editori (POLIROM / CARTEA ROMÂNEASCĂ) – şi ştiind bine că acela n-are unde se duce dacă ei îl lasă pe drumuri.

Apropo: oare cum or fi arătând contractele editoriale încheiate cu Radu Aldulescu ? M-ar amuza să arunc o privire în direcţia aceea.

NOTĂ: editura Cartea românească aparţine Uniunii Scriitorilor din România.

CRONICILE GENOCIDULUI, lansare la librăria Cărtureşti, 18 ianuarie 2013

vezi şi

http://-www.managerexpress.ro/timp-liber/lectura/cronicile-genocidului-de-radu-aldulescu-desemnat-romanul-anului-2012.html

&

http://www.romlit.ro/ochiul_magic11111111111111111117

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Sunday, November 10th, 2013

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi la C.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilor şi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an mai înainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

** O vizitatoare a acestui blog, redactor la Radio România, mi-a povestit că, după ‘89, Ticuţa Creţu a fost angajată la Societatea Română de Radio, pe un post administrativ (notă din noiembrie 2013).

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta este :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

mai vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Antologia_rușinii, ca să-ţi faci o imagine cu adevărat de ansamblu

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina:

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*
Nr. 1584/03 din 29.10.2004 Stimate Domn, În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră. Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră. Cu stimă, VICEPREŞEDINTE, Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . . Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.) Cu deosebită stimă, Dan Predescu scriitor, jurnalist 27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura. Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor… După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului. Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980. Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă. Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013

4 septembrie 2013:

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, vitejeşte, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen cu care am refuzat, odată, să dau mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

ca să aveţi de ce râde: http://www.antena3.ro/romania/someri-de-lux-fosti-parlamentari-cu-conturi-si-actiuni-la-firme-cer-ajutor-de-somaj-61595.html

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în vremurile acelea de foamete generală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele – al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură care certifică data primei tranşe din tiraj predate unei librării). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.evz.ro/detalii/stiri/interviuri-cu-scriitori-alex-stefanescu-dinescu-mi-a-spus-da-alex-dar-ti-am-lasat-1086536.html?fb_action_ids=710229592330449&fb_action_types=

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

10 noiembrie 2013:

Aşa cum oricine poate constata, Andreea Marin s-a lăudat degeaba: Zâna Surprizelor nu e ea.

Zâna Surprizelor e C.N.S.A.S.-ul, după cum cu claritate reiese din imaginea de mai jos:

daţi click pe imagine ca să o puteţi vedea mărită

Va să zică, la 10 septembrie anul curent, eu aş fi adresat zisului C.N.S.A.S. o corespondenţă oarecare - prin Poşta Română, ori prin E-mail. Sau, poate, prin telepatie.

Tare-aş vrea s-o văd, corespondenţa aceea. Fiindcă nu ţin minte s-o fi expediat. Categoric, începe să mă lase memoria, ce mai…

Eu mi-amintesc doar ce se vede pe blogul acesta al meu, că m-am apucat să povestesc lumii nostimele-mi păţanii din anii 80 ca să nu se uite - şi ca să nu pretindă securiştii cu care-am avut şi mai am de-a face (şi fiii lor) că toate acestea sunt “literatură”, invenţii. Cred că asta e datoria tuturor celor care au trecut prin aşa ceva, nu numai a celor selectaţi să apară la televizor.

N-am sperat că voi resuscita mortul din păpuşoi - şi după cum reiese din mândreţea asta de adresă oficială, nu l-am resuscitat.

Aşa că rămâne cum am stabilit: în 1983, la Bucureşti, puteai, liniştit, să tipăreşti şi să răspândeşti un textuleţ în care să pui la îndoială genialitatea Tovarăşului Ceauşescu şi înţelepciunea poporului care-l lăsa să-şi facă de cap. Securitatea n-avea nici un chef să observe chestia asta. Ea era ocupată să-i persecute pe Adrian Păunescu şi pe Dinu Săraru, de pildă.

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=frontpage&Itemid=1&lang=ro

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Monday, September 30th, 2013

10 noiembrie 2013:


29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen căruia am refuzat, odată, să-i strâng mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele –al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură datată şi ştampilată). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

4 septembrie 2013:

Din păcate, modul de dispunere a textului în şablonul Wordpress pe care-l folosesc, în lipsa unor abilităţi tehnice, ale mele, mai de soi, nu îmi permite să plasez adăugirile survenite pe parcurs în mod firesc, adică de sus în jos. Aşa că vă rog să aveţi în vedere că cele ce urmează după steluţa roşie de mai jos au fost postate înaintea textului de faţă.

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, cu bravură, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat,în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi laC.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilorşi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an maiînainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta-i :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina :

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
10 iulie 2013 :
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*

Nr. 1584/03 din 29.10.2004

Stimate Domn,

În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră.

Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră.

Cu stimă,

VICEPREŞEDINTE,

Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . .

Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.)

Cu deosebită stimă,

Dan Predescu

scriitor, jurnalist

27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura.

Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor…

După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului.

Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980.

Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă.

Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013