Archive for the ‘cine ne mai tzepuieshte’ Category

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (93)

Sunday, August 8th, 2021

Aculturaţie contemporană: snobismul invers. Populaţia din lumea civilizată imită populaţiile necivilizate.

*

TELEVIZIUNE CU BANI PUŢINI

GÂNDURI LENEŞE DESPRE DEPROFESIONALIZAREA MASSMEDIEI

Televiziunile noastre, chipurile, “de ştiri” trăiesc precum boschetarii, din ce adună de pe jos, de la gunoi. Mai exact, din ce ciugulesc de pe Youtube şi din ce primesc pe Whatsapp de la câte-un derbedeu beat. Nu de la Reuters sau France Presse, că alea-s pe bani. Iar afirmaţia asta e şi mai valabilă cu referire la emisiunile gen Cântarea României.

Această nenorocită democratizare a celui mai elitist domeniu al vieţii sociale, cel al creaţiei, a fost provocată tocmai de apariţia massmediei. Dacă în vremile trecute mulţimea, gloata, oamenii de rând imitau, snob, comportamentul celor puţini, pe al curţii regale în primul rând, astăzi massmedia trebuie să se plieze pe gusturile şi preferinţele mulţimii, ale oamenilor de rând, majoritari. Ale telespectatorilor, namely alegătorilor. Ei aduc cea mai mare parte a încasărilor massmediei, ei dictează. Cine plăteşte comandă muzica. N-are treabă televiziunea cu gusturile celor puţini şi educaţi.

Şi la urma urmei, vorba ţaţei din tramvai: nu-ţi convine? ia-ţi maşină mică!

Căci rating-ul îl face ţaţa.

*

Jamaica: cca 2,75 milioane de locuitori. Republica Dominicană: cca 9,76 milioane. Grenada: cca 108 mii. Şi ţărişoarele astea mici, plus altele îngrozitor de sărace, pleacă de la olimpiadă cu saci întregi de medalii! Ar trebui făcut, la urmă, un clasament al numărului de medalii pe cap de locuitor al tuturor ţărilor participante. Am avea de ce rămâne cu gura căscată.

*

Un propagandist de prin nordul ţării postează chestiuţa următoare pe Facebook:

Vorbim mereu despre micile Românii împrăștiate în lumea largă. Mica Românie din Torino. Sau cea de lângă Madrid. Mica Românie din Bruxelles. Cea din zona Parisului. Sunt locurile în care ai magazin de cartier cu Eugenii, pufuleți și carne de mici. La piață, sunt tarabe cu produse artizanale românești: palincă, ceramice, brânză de Sibiu. Numele tarabelor sunt neaoșe. Mostre de Românie împrăștiate prin lume.

Nu vorbim, în schimb, despre bucățile de Europa care au ajuns aici. Au fost importate, date la schimb pentru fragmentele pe care le-am pierdut. Dincolo de banii pe care-i trimit în țară, românii plecați la muncă în străinătate ne-au dat ceva ce ne-am dorit cu disperare după comunism: o țară ca afară. Fundația ei, cel puțin. Un schelet pe care să construim viitorul.

Cum au ajuns românii plecați la muncă în străinătate să-și modernizeze localitățile de origine pe modelul celor în care au ajuns, în Europa. Cum a ajuns Suceava să se transforme „pe model italian”. De ce în Maramureș găsim urme de Franța. În Bistrița Năsăud, bucăți de Spania. În Arad, firimituri de Germania. Vrem o țară ca afară? Pregătiți-vă să vedeți România cu alți ochi.

Nu mă pot abţine şi-i dau replica, după cum urmează:

Dragă domnule D., nu cred că în Arad au adus imigranţii vreo fărâmă de Germania. Şi asta pentru bunul motiv că fărâma aceea e acolo de secole. Pe vremea copilăriei mele, cam toată piaţa agroalimentară a Aradului era asigurată de şvabii din Aradul Nou, un cartier care nu ştiu dacă mai există azi. Fiindcă, altfel, în “comerţul socialist de stat”  nu prea găseai de mâncare.

După care el îşi şterge postarea. Pam pam!

*

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o - cam aşa s-ar traduce noul proiect cinematografic ruso-francez (mă rog, dacă Depardieu…) E vorba de un nou “Normandie-Niemen”, povestea romanţată – şi dracu ştie cât de bazată pe ceva real – a escadrilei sovietice de vânătoare formate din aviatori francezi, de pe la sfârşitul WWII. Am văzut filmul acela în copilărie, la începutul anilor 60, aşa că n-aş mai putea face aprecieri cu privire la calităţile sale. Dar dacă în proiectata versiune putino-depardistă ni se va prezenta un avion sovietic capabil să-l transporte pe celebrul franţuz, e clar că asta va fi o aluzie transparentă la calităţile nemaivăzute ale motoarelor ruseşti.

https://m.hotnews.ro/stire/24945066

*

Azi dimineaţă, la intrarea în Mega de vizavi. Un tip iese cu un pet de bere în mână. Unul care dă să intre îl salută:

- Ce mai faci, Mişule?

- Ei, uite, mi-am luat rapelu’.

*

CU MASCĂ SAU FĂRĂ MASCĂ

N-ai decât să n-o porţi. Dar şi eu sunt liber să mă feresc de tine. Sper să nu mi-o iei în nume de rău.

*

Infecţii manifestează pentru dreptul lor de a-i infecta pe ceilalţi. Cons’ţional!

https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/proteste-in-franta-fata-de-masurile-lui-macron-privind-vaccinarea-si-certificatul-covid-19-1598265?fbclid=IwAR3qtw6i6CKrJzWawhaBJsV9c2e9GYJ9L4iTDZNM33DjGaTSaM1e5C9CLOI

*

În numărul său de mâine, COTIDIANUL o să ne explice cum a fost când cu Atlantida – şi ce măsuri urmează să se ia. Şi desigur, cine va fi tras la răspundere.

https://www.cotidianul.ro/ce-ascunde-romsilva-despre-prabusirea-cascadei-bigar/?fbclid=IwAR2v6DKSXBi3CXCtbQWT-1-FlxF7Y6QtXNvMDfwXSZTK_ZBkbfrfzEJDH4Q

*

LA MAI MARE, SOLZOŞIA TA!

Ştia el ce ştia, Mateiu Caragiale…

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/staretul-unei-manastiri-din-neamt-le-a-spus-oamenilor-ca-daca-se-vaccineaza-le-vor-aparea-pe-corp-solzi-ca-la-peste-bor-reactioneaza-1555905

*

Definiţie

FACEBOOK: locul unde toţi EU sunt dăştepţi şi toţi TU sunt tâmpiţi.

*

Băiatul de la Adevărul se arată aşa supărat de zici că sportivele alea au furat din averea mă-si. A mă-si băiatului de la Adevărul, vreau să zic.

https://adevarul.ro/news/sport/jo-2020-tokyo-doua-sportive-doua-rateuri-romania-bifat-7-a-zi-rand-medalie-1_610ba84a5163ec4271d02a79/index.html?fbclid=IwAR1u6Xiw5ANn6m65fy88RasxTeRKAqiWww51LU70Kd-JkNA4E-OmkZdN-uw

*

Teribile incendii de pădure în Turcia, Grecia, Bulgaria. La noi, nu. Har Domnului, noi nu mai avem păduri.

https://adevarul.ro/international/europa/vacanta-cosmar-turisti-turcia-pompierii-lupta-cinci-zile-incendii-ameninta-hotelurile-statiunile-sudul-vestul-tarii-video-1_61065ff45163ec4271aa0593/index.html

*

:

E sau nu e România ţară europeană, domnu’ Academician? că vreau şi eu să ştiu unde mă aflu.

*

Acum 40-50 de ani era foarte la modă o chestie care se numea “futurologie” - şi pe care publicaţiile româneşti de specialitate o numeau, nu ştiu de ce, “viitorologie”. Era o combinaţie ciudată de Jules Verne, Directivele celui de al Nşpelea Congres al PCR şi Mama Omida. Conform acesteia, anul 2000 urma să găsească omenirea strămutată în proporţie de măcar 50% pe Lună şi pe Marte, Sahara urma să devină cel mai mare producător mondial de lubeniţe, iar Muncipiul Scorniceşti să fie desemnat drept capitală a Europei Socialiste de Sud-Est. Văd că ştiinţa cu pricina a supravieţuit atât Revoluţiei Române, cât şi atentatelor de la 11 septembrie 2001. Să o scuipăm să nu se deoache.

*

BRÂNZA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

https://romania.europalibera.org/a/spag%c4%83-politistii-dna/31294335.html?fbclid=IwAR2GyfvCOYpyB_Do5W0JGrEUfA2dis_Z2XDmaNIfofkkdlPYvkwSkGcBcqA

*

AMINTIRE DESPRE MĂRĂŞEŞTI

Prin ianuarie sau februarie 1967, eram soldăţel la batalionul ETA (Echipaje de Tancuri şi Autotunuri, altfel zis Fabrica de Căprari) de la Lipova, jud. Arad. Împreună cu încă trei colegi, făceam de pază în tancodrom. Pentru cine nu ştie: un tancodrom este un teren imens şi cât se poate de denivelat, pe care înveţi să birjăreşti tancul în cele mai variate şi dificile condiţii. Era un sfârşit de iarnă cam timpuriu şi dezgheţat – în ultimele câteva zile avuseseră loc zeci şi sute de şedinţe de antrenament, iar noroiul era infernal, cred că ne ajungea la genunchi. Puteai scoate piciorul din noroi, dar bocancul rămânea acolo.

Şi în condiţiile astea, ne trezim cu o basculantă Carpaţi, sau Bucegi, sau ce-o fi fost ea, pătrunsă în viteză undeva, pe la mijlocul unei piste – deşi chestia asta era strict interzisă, după cum scria mare pe nişte panouri de la şosea. Şi rămasă acolo, înţepenită în noroiul patriei. Amărâtul acela de şofer (era unul cam de vârsta noastră) stătea lângă maşină şi-şi blestema zilele. Aşa că noi ăştia patru am pus umărul să-l scoatem de acolo. Cred că a durat vreo oră. Sau aşa mi s-o fi părut mie. Dar în cele din urmă, l-am extras. Iar el ne-a răsplătit cu ce avea şi el: ultimele lui şapte ţigări – Mărăşeşti, cam scuturate. Iar nouă, care nu mai fumasem de două zile, căci fusesem uitaţi acolo de vreo patru, ni s-au părut ceva cum mai minunat şi mai grozav nu poate să se existe pe lume, adevăr grăiesc dumneavoastre.

*

Un mare regizor de teatru român mărturiseşte la televizor că el s-a aflat pe baricada de la Inter, în decembrie 1989. Asta, deşi toată lumea îl ştia în altă ţară la ora aceea. Maşina timpului, teleportare… etc.

*

Ştiţi ce-i aia P.C.U.S.? Partidul Correct din United States.

*

NU CĂ ZIC DAR VREAU SĂ SPUN

Ruşii au luat Berlinul la 8 mai 1945. Şi, pe lângă că au jefuit toate ceasurile de mână ce le-au ieşit în cale, au şi violat tot ce purta fustă în Germania, indiferent de vârstă şi de apartenenţă politică. Mă rog, putem zice că era o revanşă şi încă, una nu prea îngrozitoare: nemţii, când violau rusoaice, le şi împuşcau după aia. Din motive de ordin anticoncepţional şi ca să fie siguri că n-au să-şi facă ele un obicei din asta.

În acest timp, în America ăi mai prima savanţi cloceau bomba-atomică-să-ne-căcăm-pe-noi-de-frică. Cu gândul să o arunce la Berlin, fix în capul Führer-ului. Numai că s-au mişcat cam încet, iar Führer-ul le-a luat-o înainte, ducându-se dracului în vizuina lui subterană. Aşa că americanii şi-au ouat bombiţa în Japonia, după încă trei luni. Habar n-aveau berlinezii ce mare bine le-au făcut ruşii la 8 mai 1945, punând steagul roşu pe Reichstag. Că ar fi fost radioactivi până-n ziua de azi.

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24853675-primarul-din-stefanestii-jos-ilfov-celelalte-doua-persoane-retinute-dosarul-viol-sau-act-sexual-minor-care-victima-este-fata-care-avea-12-ani-libertate-dupa-mai-putin-24-ore-masura-revocata-parchet.htm?fbclid=IwAR0HtvrF9ruwhJAvCn_Fe9DQU834UkQRU3rUa81vq73nortI2ZEUUl0VrUE

Desigur că primarul ăla şi ciracii lui sunt, oricum ai privi lucrurile, nişte monştri. Dar, în loc ca parlamentarii, procurorii şi poliţaii noştri (toţi, de o moralitate ireproşabilă, după cum bine ştiţi) să se indigneze de mama focului la tv şi pe FB şi să zbiere împotriva orelor de educaţie sexuală în şcoli – n-ar fi mai oportună o anchetă tip Kinsey referitoare la comportamentele sexuale ale naţiei? Asta, apropo de vârsta minimă legală pentru consimţământ şi de vârsta reală a debutului vieţii sexuale în ţara noastră. Reamintesc că la ancheta americanului Kinsey, de acum cca 70 de ani, au răspuns vreo 15-20.000 de persoane.

NB. Sunt curios ce-o să zică testul ADN al copilului.

*

CULTURĂ & SEX

La femei, există menopauza, iar la bărbați, andropauza. Cam atât despre funcția reproducătoare la bipezi și perioada de exercitare a mandatului ei. Dar cu funcția producătoare cum stăm? Cât ține perioada fertilă, creatoare, a creatorului român (în general, literat, fiindcă asta nu cere nici multă școală, nici abilități speciale)?

Răspunsul e îngrozitor de simplu și la îndemână: până capătă o funcție. Orice funcție, de la pedagog la internatul de fete la secretor de stat. Dacă știți vreun nume de literat român care a mai produs ceva după ce și-a luat în primire sinecura, să mi-l spuneți și mie.

*

În curând, la prestigioasa editură vatradorneană Lumina Lampei, îndelung aşteptata traducere a celebrului manual Tehnologia şi utilizarea mopului. Teribil ce se mai tehnicizează, ce se mai formalizează toate alea!

*

Aţi auzit de P.I.P.I.T.? Nici eu, până acum zece secunde, când m-am hotărât să-l inventez. P.I.P.I.T. înseamnă, sau va însemna Premiul Internaţional Pentru Idei Tâmpite. Pe care m-am gândit să-l acord Comitetului Olimpic Japonez, pentru iniţiativa sa privind găzduirea participanţilor la actuala ediţie a Olimpiadei. Mai exact, pentru gândul ăl bun de a pune la dispoziţia acestora paturi anti-sex, respectiv nerezistente la stres. Adică la …efort erotic, ele urmând să se rupă la cea mai mică zvârcoleală de genul cu pricina. Bănuiesc însă că mândrele campioane şi competenţii campioni nu se vor încurca în atâta lucru şi vor realiza prompt utilitatea podelei.

Şi presimt că această Olimpiadă de la Tokio va intra în istorie cu supranumele de Olimpiada Futaiului în Mediu Ostil.

https://www.prosport.ro/alte-sporturi/relatii-sexuale-intre-sportivi-la-tokyo-raspunsul-organizatorilor-paturi-din-carton-care-se-rup-la-miscari-bruste-19294817

*

Margareto, să nu minţi,

Că albina n-are dinţi!

(more…)

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (79)

Saturday, April 13th, 2019

*

La drum şi în vizite să iei cu tine rechizite! – aşa scria în vitrina librăriei de pe Dorobanți colț cu Ştefan cel Mare, vizavi de Perla. Asta, mai demult, înainte de 89.

*

CUJETARE ZOOLOGICĂ DE WEEKEND

La barza chioară îi face UE cuib, aşa zice o vorbă dân popeur. Dar numai dacă barza nu e vreo scroafă.

https://www.realitatea.net/mesaj-dur-al-ambasadelor-ue-i-sua-nu-da-i-ordonan-e-ce-ar-slabi-statul-de-drept_2186304.html


*

CUJETARE LA MOMENT

(istoric)

Argumentele raționale sunt pentru oamenii liberi, civilizați şi evoluați. Sclavilor/salariaților li se dau ordine.

Primitivii sunt dirijați prin stimuli şi reflexe condiționate. De asta se ocupă televiziunea.

*

- Tată, am  să-ţi dau două veşti, zice Bulă. Una bună şi una rea.
- Care-i aia rea, nenorocitule?
- Am fost la balul homosexualilor, tată.
- Şi aia bună?
- M-au ales Regina Balului, zice Bulă.
Cam aşa şi cu noi. E prima dată în istoria ei când Patria noastră este pomenită, într-un glas, în aceeaşi clipă, de vreo douăşpe din cele mai ţapene ţări ale lumii: America, Germania, Franţa, Canada… Care o huiduie la unison. Ne-am dat dracului, am ajuns departe. Suntem Regina Balului. Hai să trăiţi, măi Livache, Orlando Ivanovici, Oliguţo, Veorico şi toată gaşca.

*

Încă o amintire de când eram student – şi tot cu domnul profesor Florian Potra.
Italian după mamă, el a fost în tinereţe, după cum ne-a povestit odată, ataşat cultural la Roma. Asta era în 1948, imediat după instaurarea Republicii Populare Române. Şi la un moment dat, ambasada noastră la Roma s-a trezit cu Mihail Sadoveanu pe cap – sosit într-o vizită oficială, probabil, căci el era pe atunci preşedintele Marii Adunări Naţionale. Iar el, Potra, l-a însoţit, într-o seară, pe importantul oaspete la operă, la Scala. În pauză, rotindu-şi privirea asupra foaierului plin de fracuri, decolteuri şi briliante veritabile, Ceahlăul prozei româneşti i-a spus tânărului diplomat comunist:

- Vezi, asta vom face şi la noi. În câţiva ani, şi muncitorii români vor merge la operă în frac  şi cu papion la gât.

*

Ce simple erau lucrurile înainte de ‘89! Şamponul era chinezesc, la pliculeţe – şi mirosea frumos, a trandafir. Nu mai ştiu ce alt rahat chinezesc, poate tot din gama cosmeticelor, dar nu-mi mai amintesc precis, vă spun eu când mi-oi aduce aminte – mirosea tot aşa frumos, adică tot a trandafir. Iar când a ieşit pe piaţă coniacul made in China, atunci a fost culmea, Everestul gustului şi mirosului!

Coniacul chinezesc mirosea trăznitor a trandafir!

*

APROPONT DE BUCUREŞTI

şi de ce anume mai vrem să demolăm din el

Prin 1991 sau 1992, când lucram la Min. Culturii, am fost trimis la Uniunea Arhitecţilor (cu care, de altfel, n-aveam mare lucru în comun, eu fiind de la Direcţia Teatrelor), ca să particip, chipurile, la pregătirea unui eveniment important al arhitecţilor, o mare expoziţie cu ceva invitaţi străini etc. Am zis “chipurile” fiindcă, din câte ştiu, ministerul n-a participat cu nici un bănuţ. Şi de altfel, nici nu sunt sigur că evenimentul a mai avut loc.

Despre ce era vorba? Despre arhitectura interbelică, “newyorkeză”, din centrul Bucureştiului – în special, fiind în cauză bulevardul Magheru. Domnii din conducerea UA spuneau, din câte mi-aduc aminte, că acest bulevard este ansamblul cel mai “Frank Lloyd Wright” din afara Americii.

*

M-am aflat aici şi la 4 martie 1977, la cam o jumătate de oră după cutremur. Venisem în fugă de la teatrul Bulandra, de la sala Izvor, unde mă prinsese cutremurul. Nu rețin nimic din ce-am văzut pe drum, respiram praf și era întuneric, singurele lumini erau cele ale farurilor de mașini, de care trebuia să te ferești tot timpul. Acestea goneau bezmetic, mare lucru dacă n-or fi fost ceva morți și după seism, călcați de mașini chiar și pe trotuare.

Am ajuns la ceea ce fusese blocul Casata în drum spre ai mei, care locuiau la vreo trei sute de metri de Piața Romană. În prima clipă, n-am înțeles: în fața mea se afla un morman de praf și de moloz înalt de vreo zece-cincisprezece metri. Din vârful grămezii a coborât un tip cu ceva în mână. Când a ajuns jos, au răsărit nu știu de unde doi tipi care l-au luat la bătaie. N-am văzut în viața mea asemenea lovituri, nu cred că individul a ieșit viu din mâinile lor. Era vorba de un jefuitor, am înțeles după aceea, iar cei doi fuseseră ceva securiști, probabil.

Și abia după aceea, am realizat că mormanul de sfărâmături era blocul Casata. Fostul.

*

Cică vrem să cumpărăm arme de asalt Beretta, pe motiv că AKM-urile noastre tradiționale sunt ruseşti şi demodate. Părerea mea e că vrem să facem afaceri cu ei fiindcă sunt geantă latină, băieți de-ai noştri, obişnuiți cu tradiționala şpagă. Adică, înțeleg de vorbă, mă-nțelegi.

Pe vremea mea, umbla vorba că AKM-ul Cugir costa cam 100$ în Africa. Aşa că m-aş întreba cât costă actuala Beretta. De dragul comparației, nu de altceva.

*

Să mai și citim:

”Când intelectualii chinezi mi-au vorbit despre avantajele ce au decurs din masacrul din piața Tienanmen, când femeile pakistaneze mi-au vorbit despre mândria cu care poartă vălul islamic, când cubanezii au lăudat autocrația din țara lor, a trebuit să-mi reconsider entuziasmul pentru autodeterminare. Într-o societate liberă, ai șansa să-ți îndeplinești propriile ambiții; într-una în care nu ești liber, nu ai această alegere, iar asta îți permite adesea ambiții mai mărețe.”

(UNDEVA, DEPARTE de Andrew Solomon, trad. Miruna Fulgeanu, ed. Humanitas, București, 2018, pag. 36)

*

În piața Valter Mărăcineanu, la intrarea în Cişmigiu, se află o clădire mare, veche de vreo sută şi ceva de ani, care a fost, inițial, Ministerul de Război. Şi unde, acum, îşi au sediul ANOFM plus o grămadă de instituții-fantomă, tot soiul de Agenții si O(ri)ficii de Stat de care nici dracu n-a auzit, dar care dau lefuri bunicele la o grămadă de nepoți, fini şi alte borfeturi. Clădirea asta enormă, pe lângă care am trecut aproape zilnic în ultimii 15 ani, a fost tot timpul pavoazată, până anul trecut, cu o mulțime de anunțuri “Atenție cade tencuiala”. Anul trecut, însă, au început reparațiile. S-au montat schele şi peste ele, pânze, cârpe. Iar de atunci, nimic n-a mai mişcat. Nici un om în salopetă n-a mai fost văzut pe schelele acelea.

NIMIC NU DUREAZĂ CÂT PROVIZORATUL, LA PRIMĂRIA CAPITALEI.

*

RICĂ VENTURIANO REDIVIVUS

Aflu un cuvânt nou (sau, cine ştie, poate-i nou doar pentru mine – iar dacă aşa e, rog să fiu anunțat urgent). Cuvântul în chestie e “pretențiozitate”. L-am descoperit în Dilema veche nr. 784/ 28.02.2019, pag. VIII şi cică i-ar aparține lui Christian Dior. Sau, mai probabil, traducătorului, a cărui identitate nu e menționată. În orice caz, citatul e inserat într-o pagină semnată Vera Ularu.

N-aş vrea să supăr pe cineva, dar parcă n-am mai auzit vorba asta. În orice caz, la noi la țară se folosea termenul “prezumțiozitate”.

*

A AVEA SUCCES

Nu comuniem decât la nivelul cel mai de jos al vieții noastre psihice. Singurele manifestări psihice pe care le au în comun toți oamenii sunt cele instinctuale. Așa că un succes planetar (în muzica de divertisment la fel de bine ca în oricare alt domeniu) este acea creație care place tuturor idioților, aceștia constituind majoritatea locuitorilor Terrei. Adică o „creație” foarte rudimentară.

În covârşitoarea majoritate a cazurilor, “Hit” este sinonim cu “Prostie care place”.

*

DILEMĂ STRĂVECHE

Pe Facebook, ai a te feri de:
1. Jigodii răuvoitoare
2. Idioți bine intenționați.

*

Pe arma de asalt a teroristului neozeelandez sunt inscripţionate numele câtorva mari luptători europeni anti-islamici, printre care Ștefan cel Mare. Omul e, probabil, deranjat la mansardă, dar trebuie recunoscut că e un maniac studios: a făcut voiaje în Bulgaria, România și Ungaria ca să se documenteze cu privire la lupta antiotomană a sud-est europenilor din sec. XV-XVII.
Oricum, e mai întreg la cap ca Breivik, care, mânat tot de sentimente anti-islamice, a măcelărit
norvegieni de-ai lui.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/video-momentul-atacului-din-noua-zeelanda-transmis-pe-facebook-chiar-de-unul-dintre-atacatori-1098140

*

GÂNDURI CU PREȚ REDUS

despre subiecte de mare importanță politică și socială

Există ȘI inteligență artificială. Spre deosebire de prostie, care e naturală întotdeauna. Și autentică.

*

Eterna şi fascinanta Românie

*

O chestie senzaţională, care mă face şi acum să râd, deşi am mai citit-o de câteva ori: da, domle, e adevărat, există o legătură între fundul cailor şi naveta spaţială! Iar azi am mai descoperit una cel puţin la fel de simpatică, într-un articol de Mircea Mihăieş, din ultima Românie literară (”Brexit sau Liliput”, pag. 5), apropo de specificitatea, de unicitatea, de tipicul englezesc:

“…deplasarea pe partea stângă a carosabilului continuă tradiţia legiunilor romane. Mărşăluind pe drumuri necunoscute şi neprietenoase ale planetei, soldatul roman avea pregătit scutul în mâna stângă şi sabia în dreapta. Asta impunea în mod logic alegerea părţii mai lesne de apărat a şoselelor. Astfel de lucruri definesc anglicitatea…”

Habar n-aveam de ce circulă englezii pe stânga, muream şi pe asta n-o ştiam! dar zău că-i bună! (chestia cu caii şi naveta am găsit-o în blogul zamfirpop/wordpress, cu care văd că alde romFB are ceva de împărţit, de nu mă lasă să-l citez în mod civilizat).

*

Uite o vorbă care mi-a plăcut:

“…spirite sărace, care nu se bucură prea tare şi nici nu suferă prea tare

(Teddy Roosevelt, preşedinte al SUA)

*

Câteva fotografii făcute de mine la Bucureşti, în zilele de 13 şi 14 iunie 1990, ale faimoasei Mineriade, au fost “naţionalizate” de două ziare, în anul 2005. Cele două au fost Adevărul, care, însă, după o discuţie pe care am purtat-o cu un redactor al său (există înregistrarea audio), a catadicsit să-şi ceară un fel de scuze, într-un număr al său din zilele următoare – şi România liberă.

Cu aceasta din urmă a fost ceva mai complicat. A fost nevoie de o serie de procese pentru ca, într-un târziu, instanţa să repună lucrurile pe făgaşul lor firesc, stabilind fără echivoc că România liberă a furat o fotografie a mea, folosind-o inclusiv ulterior, timp de cca 14 ani, în varianta sa online, pentru a-şi consolida reputaţia de publicaţie anticomunistă şi pentru a atrage contracte de publicitate – precum şi pentru a se da drept ziar prezent la “locul faptei”. În realitate, singura imagine din 14 iunie 1990 pe care a publicat-o vreodată RL şi în care se disting figurile celor implicaţi este această fotografie a mea, care, la ora aceea, nu eram angajatul său. Partea finală a sentinţei este reprodusă în suplimentul României libere intitulat WEEKEND PLUS nr. 8348 din 29.03.2019, pag. 6. Voi reproduce în curând şi restul sentinţei, care are vreo 10 pagini printate cu Times New Roman 12.
Trebuie să adaug neapărat că avocata mea se numeşte Irina Stancu-Predescu şi e fiica mea.
(De văzut şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=295)



Counter instalat la 22 octombrie 2022



free hit counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (74)

Wednesday, July 4th, 2018

Codul lui Hammurabi-PSD:

Violul comis ocazional nu e viol, ci ”sex-surpriză vasluian”.

*

I-auzi, i-auzi: Tovarășu’ Statu’ vrea să înființeze FSDI (Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții)! Habar n-am cine e și ce vrea el de la noi. Ultimul Fond de care am știință se numea FNI (Fondul Național de Investiții) și entuziaștii care-au pus botu’ își mușcă și-acum mâinile de fericire că au făcut-o.

Asta, chiar dacă același Tov Statu’ îi tot despăgubește, de ani buni, din vânzarea ultimelor tone de fier vechi cărora Nea Nicu le zicea făbrici și uzine – treabă de care se ocupă AAAS-ul, fostul FPS. Pe cei fraieriți de Banca Internațională a Religiilor (printre care și subsemnatul) i-a lăsat în plata Domnului. Numai pe prietenul nostru comun, ăl cu Cabinetu’ Doi, cu bust în curtea din spate și cu fecioară, mai nou, culturală, nu l-a lăsat: l-a pedepsit făcându-l director de Teatru Național București, să moară morții Revoluției Române de necaz.

Nu trebuie să ducem noi grija lui Tov Statu’, știe el să se descurce. Când cu Banca Română de Comerț Exterior, lăsată-n curu’gol, adică fără nici un leu în seif, de securiștii ei cumsecade, a găsit o soluție simplă și genială: a numit-o BCR și a obligat toate instituțiile statului să-și plătească angajații numai pe carduri BCR – cu comisionul, se poate deduce, corespunzător.

Poșta Română, unde domnește cea mai veselă debandadă, se descurcă și ea, scumpindu-și constant serviciile oferite Bizonului Național. Acum câțiva ani, când Anglia încă se mai afla în Uniunea Europeană, fiica mea și-a cumpărat online nu mai știu ce flecușteț, care i-a venit prin poștă din țara aceea. Fiindcă nu i-a plăcut, a vrut să-l trimită înapoi așa cum l-a primit, prin poștă. Ei, aici a început distracția, la ghișeu. Pachețelul pentru a cărui expediere se plătiseră, la el acasă, 3 euro putea părăsi Patria noastră scumpă numai contra sumei de 80 de lei, respectiv cca 20 de euro. Plus încă 20 de lei, pentru ambalajul-tip din carton, obligatoriu.

Dar, desigur, toate acestea aparțin trecutului. FSDI va schimba, nu știm precis ce anume, dar ceva ne va schimba. Stai să vezi, măi darling.

*

KODAK bovinele

Cică, la un moment dat, acum vreo 50-60 de ani, filmele color Kodak, cele mai bune din lume, au început să dea rateuri tot mai frecvente. Oricum te-ai fi purtat cu ele, dădeau dominantă. Fotografii știu ce-i aia: e atunci când poza iese ”virată”, monocoloră, adică numai în nuanțe de roșu, sau numai în nuanțe de albastru etc.

Investigațiile au durat ani de zile, era în joc soarta uneia din cele mai mari afaceri din SUA și de fapt, din lume… Și până la urmă, s-a descoperit cauza. Aceasta era suportul, pelicula – aia care, acum o sută de ani, era din celuloid, iar la ora când se întâmplau toate astea, era din acetat sau ceva de genul ăsta. Respectiv, dintr-un material în a cărui fabricare era implicat și cleiul de oase. Acesta era vinovatul: mai exact, de vină era împrejurarea că fusese schimbat furnizorul cleiului de oase, un abator dintr-o anumită zonă a SUA, cu alt abator, din altă regiune. Vacile, bietele vaci ”procesate” de noul furnizor, aveau un alt meniu, pășteau altă iarbă decât cele dinainte. Așa că produsul obținut din oasele lor avea niște caracteristici un pic diferite față de precedentul, ceea ce a dus la un alt comportament al straturilor de substanțe fotosensibile depuse pe el.

Ca să vezi efectul vacii asupra fotografiei color.

*

Fotbal, la Moscova: columbienii de culoare se faultează la greu cu britanicii de culoare, urmașii lui Richard nr. 3. Numai scorul e alb.

*

Vai ce drăguț e Moș Teacă atunci când se indignează! și când se strofoacă el în pas de defilare încercând să dea impresia că lumea a huiduit-o, zilele trecute, pe Simona Halep! Moșule și Babă Teacă licențiați în Popota Regimentului și Arestul Garnizoanei, actualmente pensionari de 5.000-15.000 lei lunar și postaci pe FB, dormiți liniștiți, nu pe ea o vizau huiduielile de pe stadion, ci pe Zeița Gabi a Fecundității Muncipale. Aia de plantează pe bulevardele din centru panseluțe de o sută de lei bucata.

*

Sunt un băiat cu venituri modeste și cu pretenții idem. M-aș mulțumi să fiu numit Sfântul Dănuț Vulgaroctonul.

De pe Facebook:

E unu aici Piciordelemn. Mi-ar plăcea să-l cunosc. Caliopia Curdefier

*

RECAPITULARE

A propos de bacalaureat. “Ce înseamnă didascalii” titrează azi Adevărul. Hai să-i comunicăm înțeleptului de la Adevărul adevărul adevărat: se spune “didascaliile”. E substantiv feminin, nu masculin.

Adică femelin, boule.

*

26.02.2018:

De azi dimineață, la Euronews se difuzează întruna înregistrarea de la manifestația pro DNA de aseară, din Piața Victoriei de la București. La televiziunile românești de știri, nici o vorbuliță despre asta. Fără îndoială, am progresat un pic: în noiembrie 1989, ascultam Europa Liberă la radio. Acum, o vedem la televizor.

*

02.04.2018:

La Bacău, nu mai curge apa la robinet, fiindcă alunecările de teren din ultima vreme au rupt conductele. Aşa că băcăuanii primesc apă de băut la pet – şi câte-un pupic pe frunte din partea autorităţilor. Iar pe Hrebenciuc nu-l întreabă nimeni unde-s pădurile fără de care ne cam fuge Moldova de sub cour.

*

27.04.2018:

Pe Ion Cristoiu a început să-l persecute grija de evrei şi de un “cumplit antisemitism” al lui Johannis.

Mă gândesc că n-ar fi rău să lase altora grija asta. Mi-aduc aminte că, prin anii 80, când Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului, unde era dumnealui șef, publica traduceri ale pamfletelor antisemite ale lui Ferdinand Céline, n-avea domnu Cristoiu grija asta.

*

2016:

Iar s-a încins tărâţa în (de data asta) comentatorii filmelor româneşti. Care, am impresia, sunt mai mulţi decât spectatorii acestora. (Am văzut Sieranevada la Cinema Pro, la prima sa proiecţie într-o sală de cinema din România. Eram acolo, cu toţii, şapte inşi - eu, d. Vivi Drăgan şi încă cinci. Nu trag concluzii, doar consemnez.)

Vaszică, băieţii ăştia plini de opinii reclamă faptul că noile filme româneşti au mare succes în străinătate. Şi asta nu e-n regulă, fiindcă lor nu le plac. Prea îi înjură, pe ei, ăi de le dau de mâncare cineaştilor. Cică “am ţinut în spinare mulţi paraziţi dintr-ăştia care îi înjură pe ăia care-i hrănesc”. Parazitul fiind, aici, Cristi Puiu.
E reacţia tipică a boului local, frustrat şi invidios. Am tot admirat reacţii de genul ăsta, ale reprezentanţilor clasei muncitoare gen Mircea Badea şi Ciuhapu, nimic nou pe lume.

Acum vreun secol şi ceva, Oscar Wilde spunea că reacţia burtăverzimii la literatura realistă este “furia lui Caliban când îşi vede mutra în oglindă”. Iar reacţia aceleiaşi la lirica Simbolismului o numea “furia lui Caliban fiindcă nu-şi vede mutra în oglindă”. După cum vedeţi, se potriveşte întocmai Calibănuţilor noştri dup-acilea.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com
Bibliografie:

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/razvan-temesan-fostul-presedinte-al-bancorex-pierde-procesul-cu-bcr-378610

Mărțișor cu minus

Thursday, March 1st, 2018

Morala

Geaba Lună, geaba Soare

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

OCHII ORBULUI PRINS - dezveliri de ultimă oră

Monday, November 28th, 2016

Vas’zică, de planurile noastre cu aducerea Cuminţeniei Pământului într-un muzeu românesc, fie el şi Muzeul Ţăranului Român – cea mai şturlubatică şi zgubilitică idee ce putea trece printr-un cap de culturnic – s-a cam ales praful.

N-avem ce bani să punem peste milionul de euro donat de, vorba lui Brucan, „the stupid people”. Iar fiindcă pipălu ăsta e şi „stupid”, o să-şi vadă banii înapoi când o face el cerere. Ca şi cum, când i-a dat, a făcut vreuna.

Cum nu voiam să rămân în urma dătătorilor de idei oficiali, mi-am stors şi eu creierii ca să găsesc o soluţie insolubilei cestiuni.

Şi ce mi-a dat mie prin cap? Uite, asta:

Ca să înţelegeţi despre ce-i vorba, am să încep spunându-vă că, timp de câţiva ani, am fost inspector de specialitate la Direcţia Control a ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), fiind pus, adică, să elucidez situaţii de genul celei descrise în documentul de mai sus.

Cu acea ocazie, în 2001, m-am dus, împreună cu un coleg, la Ministerul Culturii, ca să dăm de urma editurii cu pricina, actele privind înfiinţarea acesteia trebuind să se afle în arhivele ministerului.

Şi acolo, am avut surpriza pe care o vedeţi în imagine: la 14.03.2001, directorul Direcţiei Dezvoltare, Informatică, Investiţii, Administrativ din zisa instituţie a scris pe adresa oficială cu care ne dusesem la el „în evidenţele Ministerului Culturii şi Cultelor nu s-au găsit documentele solicitate”. Şi a semnat cu mânuţa lui.

Iar deasupra, secretarul de stat Ioan Antonescu a scris „de acord”. Şi a semnat idem.

Mai oficial de-atâta, după cum vedeţi, nu se poate.

Vasăzică, Ministerul ne informa că, aşa cum putusem constata personal  scotocind o zi întreagă prin arhiva sa, nu se mai afla în posesia vreunui document privind înfiinţarea editurilor particulare, din anii 1990-1995.

Aici e cazul să adaug că, în anii aceia, am lucrat chiar acolo, la minister, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor. Birourile noastre se aflau vis à vis de Direcţia Carte (sau Cultură Scrisă – nu-i reţin denumirea exactă din acea perioadă), unde se desfăşura marea operaţiune de înfiinţare a acestor edituri.

Şi era într-adevăr una mare. Numărul lor a fost impresionant: după unii, au apărut atunci 3.000 de edituri, iar după alţii, mai mult de 4.000. Desigur, ca urmare a selecţiei (mai mult sau mai puţin) naturale, numărul lor a descrescut semnificativ în deceniile următoare.

În 1991-1992, însă, timp de mai mult de un an, cozile de solicitanţi care aşteptau la uşa Direcţiei Carte au fost, în fiecare zi lucrătoare, de peste 50 de metri. Cam atâta era distanţa dintre uşa biroului acela şi holul, sala mare din capătul coridorului cu pricina. Iar cozile ocupau, în majoritatea cazurilor, şi o suprafaţă măricică din hol.

Taxele de înfiinţare, pe care le percepea în numerar Ministerul Culturii, erau şi ele mari. Nu ştiu cât s-a încasat cu acea ocazie, dar o estimare nu-i greu de făcut, ştiind că, în medie, au fost de cca 100-500 de dolari americani / echivalent, pe cap de editură (era să scriu „furajată”).

Şi iată că de înfiinţarea editurilor particulare autorităţile nu mai ştiau nimic, la mai puţin de un deceniu după. Şi cu atât mai puţin, de soarta banilor încasaţi cu acea ocazie. Ceea ce pe mine chiar m-a mirat. Căci, dacă cineva vrea să dea de urma arhivei de mai sus, o poate face cu uşurinţă.

Iar sumele ce urmează a fi recuperate de la orbul căruia îi vom scoate ochii vor acoperi o bună parte din preţul lucrării brâncuşiene, cu care atâta se omoară nişte miniştri ai Culturii mai nevinovaţi decât ne-am fi închipuit vreodată.

Counter instalat la 24.05.2023



free hit counter

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (58)

Monday, August 22nd, 2016

Multe lucruri s-au prăpădit în ţara asta, în ultimul sfert de secol. Industrie, agricultură, irigaţii, păduri…
Dar cea mai grea pierdere o putem considera pe cea din domeniul educaţiei. Nu numai că un corp didactic plătit mizerabil şi batjocorit de toţi se răzbună fabricând fără ruşine şi frică gloate de analfabeţi cu diplome, dar şi celelalte locuri şi ocazii de instruire a maselor au fost desfiinţate.

Prima şi cea mai importantă dintre ele: armata.
Stagiul militar obligatoriu de 16 sau 24 de luni era ocazia oferită maselor largi - vorbesc de sute de mii şi milioane de tineri de provenienţă în special rurală - de a dobândi o bună condiţie fizică şi, eventual, o meserie, dar mai ales, deprinderi igienice, alimentare şi integrativ-sociale. Educaţie de bază, pe scurt, oferită celor care n-avuseseră parte de ea.
Şi ştiinţă de carte, printre altele. Fiindcă nimeni nu pleca din armată aşa cum venise; la liberare, nimeni nu mai semna cu degetul. Neştiutorii de carte făceau şi şcoală, odată cu armata.
Faptul că, astăzi, vezi pe stradă băieţi de douăzeci-treizeci de ani cu bicepşi invizibili şi cu burtoi de gravidă în opt luni ne arată limpede la ce era bun stagiul militar obligatoriu.
Şi mârlănia violentă a celor mai mulţi dintre ei, pe stradă sau pe internet, tot aia ne arată.

CASA DE HOHENZOLLERN / ARIPA IULIAN VLAD

Ne-am dat dracu’: o distinsă colaboratoare a Securităţii traduce cartea scrisă de o regină.

.
El e un noctambul. Ziua, doarme.
.
Camuflat cât cuprinde.
.
El e Leul, venerabilul Leul. Care a împlinit 20 de ani.
.

Orşova era un orăşel de “vaporeni”, mineri şi negustori. Şi de contrabandişti, această din urmă ocupaţie fiind cam la fel de îndătinată prin părţile acelea precum, de exemplu, oieritul pe la Sibiu. Din câte ştiu, comerţul ilicit cu tutun, sare şi monezi din aur între Serbia şi Ungaria a reprezentat, de prin secolul al XVIII-lea şi până la primul război mondial (dacă nu cumva şi după), o serioasă sursă de venituri pentru localnici.

De aceea, îmi venea să râd de fiecare dată când ziarele noastre, pe vremea războiului din Iugoslavia, clănţăneau de-a proasta despre contrabanda cu benzină de pe Clisura Dunării. Fiindcă singurul lucru nou, în povestea asta, erau oficialii noştri băgaţi pân-la gât în ea. Ea, povestea în sine, contrabanda, era veche de când lumea. Tradiţional-folclorică, putem zice.

Era o zonă, care, cu toată apartenenţa-i austro-ungară de pe timpuri şi apoi, românească, mai asculta şi de vorba Angliei. De pildă, în ajunul celui de la doilea război mondial, ca un făcut, toţi piloţii fluviali orşoveni, cei opt-zece oameni fără de care trecerea unui vapor pe la Cazane, prin Porţile de Fier, ar fi fost absolut imposibilă, s-au retras din activitate. Ei s-au apucat să-şi ridice vile luxoase şi, în general, să trăiască pe picior mare. Nu că înainte de asta le-ar fi lipsit banii, meseria de pilot a fost şi este, pretutindeni în lume, una bine plătită. Dar acum aveau mulţi – şi dintr-odată. Şi aşa se face că degeaba eram noi aliaţii Germaniei, de la Orşova în jos, nici un vapor n-a mai trecut pe Dunăre în timpul războiului, ceea ce, vă daţi seama, a avut oarece consecinţe asupra bunei funcţionări a maşinăriei de război nemţeşti în zona plină de probleme a Balcanilor.
Cât despre piloţi, s-a încercat “convingerea” lor în diverse moduri, au fost chiar închişi în lagărul de la Târgu Jiu, dar tot degeaba. Oamenii s-au declarat pensionari şi cu asta, basta. Lumea vorbea că bizara lor decizie ar fi fost provocată de banii primiţi de la serviciile secrete engleze. Şi de ameninţările din partea aceloraşi. Pentru că, după primul război mondial, traficul pe Dunăre era controlat de Comisia Europeană a Dunării, unde Anglia avea un cuvânt greu de spus, dacă nu cumva cel mai greu.
(Iar la chestia cu ameninţările putem medita cu folos, mai ales după ce am văzut pe Discovery un filmuleţ despre agenţii englezi rătăcind prin Germania, la câţiva ani după procesul de la Nürnberg, în căutarea S.S.-iştilor mai mici, a celor care n-au ucis mii, ci doar câţiva sau câteva zeci de oameni şi care nu apucaseră să fie identificaţi şi judecaţi imediat după război. Filmul ne arăta cum englezii cei discreţi îşi găseau omul în câte-o berărie, îl aşteptau până intra la toaletă, unde-l întrebau politicos dacă, într-adevăr, el e fostul locotenent sau caporal Cutare din Polonia sau Iugoslavia, îi spuneau la repezeală că a fost condamnat la moarte pentru crime împotriva umanităţii şi-i trăgeau un glonţ în cap. Urâte, foarte urâte obiceiuri de vespasiană, nu mă aşteptam la aşa ceva din partea englezilor, dar, ce să-i faci, asta-i viaţa şi n-o să-i condamn tocmai eu pentru asta. Mă întreb numai dacă filmuleţul o fi fost difuzat şi în Germania.)
Cert este că piloţii au supravieţuit războiului al doilea. Ce s-a întâmplat, însă, cu ei după aceea e mai greu de spus. Fără îndoială că măcar câţiva dintre ei au apucat să-şi transfere banii în străinătate şi s-o şteargă la timp. Despre ceilalţi nu se mai ştie nimic, Dumnezeu să-i odihnească în pământul Siberiei, sau în cimitirul anonim de la Gherla, sau pe unde s-or mai afla oasele lor.

Am copilărit în oraşul Arad. Am locuit acolo până la vârsta de paisprezece ani, adică până în 1962. Trei lucruri ţin minte din copilăria mea: cărţile de la biblioteca municipală, care mi-au ocupat timpul mai mult decât jucăriile (acestea costau bani – şi ai mei nu prea aveau), copiii din clasa şi de pe strada mea – şi Cetatea. Abia la mulţi ani după mutarea noastră în altă zonă a ţării, am înţeles de ce mi-i aminteam mereu pe băieţii şi pe fetele acelea ca pe ceva extraordinar, dintr-o altă lume: fiindcă erau de mai multe naţii. Ei se numeau Nelu Neagu, Pisti Kerekes, blonda-spic-de-grâu Savici Ana Maria şi bruna Lia Rosenblau, două bune (şi al naibii de frumoase) prietene, care mi-au populat, cred, primele vise erotice, Măriuca Borlovan, Heini Wellmann, Doru Nadolu… şi câţi alţii, pe care nu-i mai ţin minte…
Mai târziu, ca vechi bucureştean, am realizat de ce-mi aduceam întotdeauna aminte de grupul acesta, al nostru, ca de ceva extraordinar şi fantastic, de pe altă lume: pentru că niciunuia dintre noi – şi nici profesorilor noştri – nu-i trecea vreodată prin cap să-l întrebe pe Wellmann, de pildă, ce fel de nume e cel pe care-l poartă. O întrebare pe care-am auzit-o frecvent la Bucureşti; urmată, mai totdeauna, de comentarii, în clipa când cel în cauză închidea uşa pe dinafară. De altfel, multora dintre prietenii mei le-ar fi fost destul de greu să răspundă unei astfel de întrebări, fiindcă, adesea, părinţii lor erau de naţii diferite (de multe ori, şi bunicii).
Şi à propos de jucarii: printre puţinele de care-mi amintesc sunt şuruburile şi resturile metalice de toate formele şi mărimile cu care-mi făceam de lucru în atelierul mecanic a’ lu’ domnu’ Bőszőrmenyi, din curtea noastră de pe strada 6 Martie. (Cum dracu’ oi fi ajuns, cu asemenea antecedente, critic de teatru şi de cinema? Sunt pe lume, Horatio, mai multe lucruri decât stau scrise în Fişa Postului…) Şi, puţin mai târziu, când aveam cam zece ani, de unele asemănătoare, cu care m-a dus să fac cunoştinţă prietenul meu Nelu Neagu, în Cetate – părinţii mei neştiind, fireşte, nimic despre vizitele noastre acolo.
Ce-i aceea Cetatea din Arad? Păi, chiar o cetate, adică nişte fortificaţii ridicate, dacă nu mă-nşel, de Maria Theresa, austriaca. Ele au servit cu cinste în mai multe ocazii, de la revoluţia ungurească din 1848 la primul război mondial. Şi chiar la al doilea, despre implicarea lor în acesta din urmă vorbindu-se, însă, mai puţin, adică de loc, fiindcă, în ‘44, ele au fost bombardate de aviaţia prietenilor sovietici. Care-au făcut praf şi podul de piatră de peste Mureş, noi trebuind să trecem, în 1958, spre a ajunge în Cetate, peste un pod de pontoane capturate, probabil, de laWehrmacht. În schimb, tramvaiele oraşului proveneau de la Odesa, de unde fuseseră confiscate, în ‘41 sau ’42, de armata română. Curios, pretenii ruşi nu le-au cerut înapoi atunci când au venit de şi-au instalat garnizoana în Arad, după 1945. N-or mai fi avut poftă de ele, sau s-or fi despăgubit cu oarece materii prime, mai ştii… Ca-ntre preteni, ce mai.
După cum vedeţi, multe erau încurcate pe vremea aceea în frumosul oraş al copilăriei mele. Iar multiculturalitatea noastră avea o grămadă de avantaje care-mi plăceau teribil. Unul era acela de a serba vreo trei Paşti şi măcar vreo două Crăciunuri în fiecare an. Bradul lui Moş Gerilă şi pacheţelul cu darul aferent, de la tata de la serviciu (căci tata era membru de partid şi ca atare, îngrozitor de ateu – ca şi mine, de altfel), nu făceau nici cât o ceapă degerată faţă de caltaboşul şi sângeretele preparate cu dichis, nemţeşte, pe care le-am mâncat de vreo două ori acasă la Heini, de Crăciun, sau faţă de inimioarele şi iepuraşii de turtă dulce, cu câte o mică oglinjoară pusă-n mijloc, între nişte bibiluri roz, glazurate. (Am avut o tresărire fericită, în ’91, într-un muzeu folcloric din São Paulo, redescoperind inimioarele de la hramul mânăstirii din Radna – Doamne, ce mică-i lumea, i-am spus braziliencei de la Ministerul de Externe care ne însoţea, iar ea m-a înţeles perfect, căci tatăl ei era austriac, iar mama, italiancă).
Dar să revin la jucăriile din Cetate. Acelea erau, de obicei, cartuşe de toate soiurile, începând de la cele pentru pistol până la unele zdravene, de mitralieră antiaeriană, dar se mai găseau uneori şi grenade sau chiar mine de aruncător şi o mulţime de măşti de gaze, resturi de uniforme nemţeşti şi altele asemenea. Şi, pe ici pe colo, schelete de oameni şi de cai, întregi sau incomplete. Iar Cetatea era nepăzită, spre fericirea noastră, deşi era ocupată de ruşi şi tot oraşul, începând cu vilele cele mai frumoase, era plin de ei! Ruşii, care aveau în Cetate cel puţin un poligon şi un tancodrom, nu se supărau că noi ne băgam nasul prin cazematele prăbuşite şi tranşeele nedeminate. Nişte băieţi blonzi şi blajini, ruşii. Odată, unul m-a luat cu el sus, pe turela unui tanc – şi astfel, am făcut prima mea plimbare cu T34. (Pe a doua am făcut-o în armată, T34 fiind primul vehicul cu motor pe care l-am condus în viaţa mea.)

În ’59, la plecarea ruşilor – credeţi sau nu, vă priveşte – gara oraşului era plină de localnici de ambe sexe care plângeau de sărè cămeşa de pe dânşii, dar mai ales de femei (am văzut asta de pe acoperişul gării, unde tot un coleg de şcoală m-a dus). Multe dintre acestea, rămase cu câte-un mic suvenir blond, cu ochi albaştri, sau, şi mai ciudat, cu ochi oblici: hazu’ dracului, ce mai, să te cheme Ion sau Janos – şi să arăţi ca un tadjik sadea !
Cetatea a fost luată în primire de armata română. Şi primul lucru pe care l-au făcut ai noştri a fost să nu ne mai lase, pe noi, băieţii de zece-cinşpe ani, să ne mai fâţâim şi să scormonim pământul pe-acolo. Şi pe mine m-au dat afară de vreo două ori, cu şuturi în fund. Câtă deosebire faţă de soldatul sovietic, care ne râdea cu toată gura, de la distanţă, atunci când noi aprindeam un foc mic de vreascuri şi aruncam deasupra câteva cartuşe ruginite! Zău dacă nu-i înţelegeam pe lăcrimoşii din gară…


Morala: astăzi, în Arad, trebuie să mai fie destui …băieţi de vârsta mea, ba făr-un ochi, ba fără o mână. Ca să nu mai vorbim de cei care nu mai sunt de loc. Important e că ruşilor le plăceau copiii.

că tot veni vorba:

http://www.actualitati-arad.ro/isu-arad-distrugere-munitie-poligonul-de-la-taut/

22 august 2016

Ieri dimineaţă, TVR1, televiziunea oficială, a prezentat o emisiune despre catastrofa de la Costeşti, Argeş, din 1930. La Învierea din acel an, în mica biserică din lemn de acolo s-a produs un incendiu. Din cauză că uşa se deschidea spre înăuntru, cei din biserică s-au trezit blocaţi şi au pierit de o moarte cumplită. Au murit 144 de persoane, majoritatea tineri.
În emisiunea cu pricina se aminteşte că atunci s-a organizat o colectă naţională pentru ajutorarea familiilor îndoliate (în unele dintre acestea, muriseră toţi cei trei sau patru copii) şi s-au strâns sume foarte mari - care, însă, n-au ajuns niciodată la acestea.
Fără a intra prea adânc în detalii, în filmul de la TVR se pomenenşte şi de catastrofa recentă de la clubul Colectiv. Şi cu acea ocazie, se adunaseră nişte bani, oare ce s-o fi ales de ei ?

(apropont: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=16073)

Multregretatul G. L., cel mai iubit (şi poate, cel mai erudit şi mai talentat) dintre profesorii noştri, s-a enervat, la un seminar, că una dintre colegele mele tăcea cu încăpăţânare. (Aici trebuie să fac o paranteză şi să adaug că L. avea acest mic cusur, al exprimării preţioase – dar noi, studenţii lui, eram în unanimitate de acord că nu-i vine rău, ba chiar că e, probabil, singura persoană din lume căreia savantlâcul chiar îi stă bine.)
Aşadar, bietul L., exasperat de muţenia colegei mele, a izbucnit:
- Hai, domnişoară, spuneţi ceva - sau trebuie să vă scot vorba cu forcepsu’ din…
Şi a amuţit, cu o expresie îngrozită pe faţă, în timp ce eu şi Paul, celălalt băiat din grupă (celelalte şapte sunt fete), sughiţam de râs, gata să cădem sub bancă.

.
Counter instalat la 21.04.2023



free web counter

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (53)

Tuesday, June 7th, 2016

2000

Sindicatele? Ale oamenilor din presă? Da, există un sindicat. Al patronilor. Pentru a-i aparţine, pe lângă condiţia, desigur, de a fi aşa ceva, mai trebuie să îndeplineşti încă una: să te fi născut într-una din clocitoarele C.C.-ului, Scînteia Tineretului, Suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului, Luceafărul, sau Flacăra. Dacă n-ai lins o anumită parte a anatomiei lui Nicu Ceauşescu, sau măcar a lui Adrian Păunescu, n-ai nici o şansă, iubite cetitoriule. Să nu uit: fiinţează, măcar pe hârtie, şi sindicate ale subalternilor acestora. Unul dintre ele îl are ca şef pe  preşedintele unei prospere societăţi comerciale care, pe lângă editarea unui mare ziar, se mai ocupă de navele de pescuit oceanic, podgoriile din Moldova, industria hotelieră, transporturile rutiere de mărfuri - subiecte des (şi onest, mai încape vorbă!) comentate în publicaţia cu pricina.


2000
Electorală: Nu-l alegeţi pe cel mai prost, pe considerentul că , fiind mai prost ca voi, n-o să vă fure şi înşele. Veţi constata că o să vă jefuiască la fel ca orice hoţ de meserie. Funcţia creează organul.

2000
Altă electorală: Bonjur, naţiune, votează-i pe viitorii tăi parteneri de fotbal: adică, ei vor da cu piciorul, iar tu vei fi mingea.

ANUNŢ LA TELEVIZOR:
Următorul program poate fi vizionat de copii numai în absenţa părinţilor.

MICA PUBLICITATE
Efectuez teste de potenţă masculină. Preţuri decente.
Alynna

Credinţa, mama războaielor.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Pretenul meu Dan-Liviu Boeriu de la Oradea

Tuesday, July 7th, 2015

.

.

Ultima modificare a paginii http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=13880 , intitulate PE CE PICIOR DANSĂM, datează din 29 iunie a.c., lucru care se poate uşor verifica. Iar azi suntem în 7 iulie a.c.

Dată la care Dan-Liviu Boeriu, un tânăr critic literar de la Oradea, prieten al meu pe Facebook, postează pe acelaşi Facebook textul pe care-l vedeţi în captura de ecran de mai sus.

O mică paranteză : pe Facebook postez sub pseudonimul Stan Papouash, pe care mi-a plăcut să-l prezint ca  ”Stan Păpuşă în variantă UE”.

Materialul publicat azi de dl. Boeriu îmi provoacă o senzaţie cât se poate de neplăcută: să ştii că, acum mai bine de o săptămână, l-am plagiat pe dl. Boeriu, mi-am zis. Cum de mi-am permis să-l povestesc cu cuvintele mele, ba încă şi cu anticipaţie ?!

Cum de mi-am permis, oare, să difuzez pe FB pagina cu pricina a blogului meu încă din 26 iunie a.c. ?

Dac-o să-l întrebaţi, desigur că dl. Boeriu va spune că nici n-a auzit de mine. Ceea ce n-o să mă mire: tot aşa a procedat şi dl Mircea Maliţa, un nume sonor al culturii noastre actuale. Dsa a publicat o carte bazată pe o proiectată lucrare a mea de doctorat (pe care am renunţat să o susţin, în primul rând din acest motiv, cu toate că era terminată şi aproape integral publicată în periodice). Desigur, fără a pomeni vreo vorbă despre subsemnatul.

Ce să mai zic? Anonim cum sunt, dar uite că tot contribui la progresul culturii naţionale! E şi asta ceva, nu? să ştii că ai pus umărul la creşterea nivelului de trai, material şi spiritual, al unei aşa distinse personalităţi…

Bibliografie:

https://danboeriu.wordpress.com/about/ ,

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=1710 ,

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=4248

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Am şters-o pe Coasta de Azur, adio şi pupaţi-mă-n bot

Tuesday, May 19th, 2015

Ce-i cu toată tevatura asta în legătură cu cardul de sănătate? Care ba nu merge, ba se strică, ba dracui mai ştie de frică. Sunt doctorii de vină, sau Casa de Sănătate, sau cine Doamne iartă-mă?

Am auzit o voce (binişor informată, după cum o cunosc) care susţine că încetineala incredibilă cu care se mişcă reţeaua de calculatoare în chestiune, de se triplează timpul necesar unei consultaţii pentru orice răceală sau cufureală, ar fi cauzată de însuşi contractul încheiat de statul român. Mai exact, de firma parteneră a statului – care, cică, la vremea când s-a semnat contractul în chestie, avea vreo patru sute de angajaţi, iar acum, mai are vreo zece.

Ţeapă clasică, s-ar zice: goleşti contul, desfiinţezi firma, o ştergi pe Coasta de Azur, adio şi pupaţi-mă-n bot.

Şi pe urmă, chiar de n-ar fi aşa, nu se-ntreabă nimeni de ce soluţia asta informatică funcţionează perfect la toate supermarket-urile, unde validarea cardului unui client durează maximum 30 de secunde şi nu se mai paradeşte nici cititorul de carduri, nici reţeaua nu se mai blochează – iar atunci când vine vorba de banii mei şi-ai tăi (fiindcă asta înseamnă CNAS-ul), totul se duce dracului şi nimic nu merge?

Idee pentru cardul de sănătate, de care se face acum atâta caz: având în vedere că, aşa cum orice om normal poate judeca, mai mare şi mai mare nevoie de el ar avea bolnavul cronic bătrân doborât în mijlocul străzii de un infarct, accident vascular cerebral etc., iar acela nu mai e în stare să comunice PIN-ul, respectiv să le spună băieţilor de la SMURD cum să-i acceseze cardul din portofel, propun ca acest cod, împreună cu alte date de maximă importanţă (cazier penal, fiscal, cont bancar, CNP etc.), să fie tatuat pe partea inferioară a antebraţului stâng al fiecărui locuitor. E o metodă simplă, care şi-a dovedit deja eficienţa. La Auschwitz, de exemplu.

Comprest : gunoi, dintre noi, cu noi, pentru noi.

În momentul de faţă, nu mai e o ipoteză că, la toamnă, sau în toamna următoare, sau peste doi ani, n-are importanţă, vom avea inundaţii şi alunecări de teren catastrofale. Este o certitudine. Aveţi acces la Google Maps, uitaţi-vă la poza României şi o să vedeţi cu ochii voştri că astea nu-s baliverne. De pe ea a dispărut o mare parte din verdele care acoperea Carpaţii acum un an sau zece. Munţii apar acum gri şi pe partea dinspre Ardeal şi pe cea dinspre Moldova.

Chestia asta nu vă pune pe gânduri?

Astă seară, la TV, mare tamtam cu preşedintele Americii, care le ţine umbrela, pe o ploaie torenţială, unor funcţionare ale sale.

Eu ştiu şi ce le-a zis cu această ocazie: „hai, fă doamnelor, sub umbrelă, până vin sepepiştii cu barca de cauciuc să ne ia d-acilea”.

http://talkingpointsmemo.com/livewire/obama-shares-umbrella-video

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

PRINDE ORBU’, SCOATE-I OCHII

Tuesday, November 25th, 2014

Ziua de azi s-a scurs, categoric, sub deviza PRINDE ORBU’, SCOATE-I OCHII.

Acela fiind dl Radu Sergiu Ruba, Big Chief la Asociaţia nevăzătorilor români – şi confrate cu mine. Adică literat - de talent, dacă e să ne luăm după ce zic despre d-sa alţi literaţi bugetivori, care nutresc bănuiala că Ruba e un pic rudă cu Iliada.

Pe scurt, pentru cine încă n-a aflat de la telejurnal, iată cum stau lucrurile: în calitatea sa de Mare Vrăjitor, dl Ruba a accesat (c’est à dire, cum zic belgienii, a pus mânuţa pe) nişte fonduri europene. Nu prea mult, o sumă echivalentă cu vreo 2.800.000 lei noi. Pentru ca să realizeze cu aceşti bani instruirea în lucrul cu calculatorul a unui număr de 617 nevăzători români. Fiind de la sine înţeles că, la terminarea cursurilor, aceştia vor fi angajaţi la IBM sau Microsoft. Sau, măcar, la vreun hacker mai răsărit.

Iar Organele (de vită, de porc etc.), au descoperit că, în loc de asta, Orbul Nr. 1 al Ţării a făcut un mic aranjament cu prăvălia prestatoare de servicii - SIVECO - care trebuia să-i instruiască pe nevăzători: 50 dintre aceştia au urmat realmente cursurile cu pricina, iar pentru restul, s-au întocmit acte – păcum că şi ceilalţi ar fi fost prezenţi la miile de ore de curs.

Iar mărunţişul cu care s-ar fi achitat, chipurile, acele mii de ore, a fost bine mersi împărţit între dl Ruba şi partenerul său de joacă de la firma de IT în chestie.

…Şi cică nevăzătorii sunt handicapaţi… păi, adevăr grăiesc dumneavoastre, handicapaţii suntem noi, ăştia care frecăm internetul pe gratis… de amorul artei…

Noi suntem cei care bâjbâie ca orbeţii prin viaţă. Dl Ruba ştie prea bine unde vrea să ajungă, să nu-i fie de deochi…

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

http://www.mediafax.ro/social/irina-socol-si-seful-asociatiei-nevazatorilor-au-convenit-sa-fabrice-acte-pentru-a-obtine-fonduri-ue-surse-dna-13640787

&

http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Sergiu_Ruba

&

http://www.revista22.ro/braga-si-petrolul-49084.html

&

EPILOG (până la noi ordine):

http://www.agerpres.ro/social/2014/12/04/teodor-lapadatu-a-preluat-presedintia-asociatiei-nevazatorilor-dupa-autosuspendarea-din-functie-a-lui-radu-ruba-18-09-33