Ciocu-mic.Ro

VIAŢA-I MAI FRUMOASĂ DUPĂ CE MORI

Regizor şi scriitor cu o carieră, fără nici o exagerare, impresionantă, creator al unor spectacole de mare forţă expresivă înscrise, de cel puţin două decenii, în istoria teatrului românesc – şi nu numai, Mihai Măniuţiu ne-a obişnuit cu viziuni monumentale şi uneori, sumbre sau violente. Asta, pentru că, în definitiv, nici o meditaţie, nici o reflecţie asupra istoriei, societăţii şi condiţiei umane în genere n-are cum să fie chiar veselă.
http://www.zi-de-zi.ro/despre-teatru-si-nu-numai-cu-regizorul-mihai-maniutiu/
http://adevarul.ro/cultura/arte/maniutiu-miturile-mor-ochii-nostri-1_50acd40d7c42d5a6638a5e4c/index.html
http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Psihoza-448-regia-Mihai-Maniutiu-1760.html

Dac-ar fi să-l compar cu ceva, aş zice că spectacolele sale sunt la fel de bolovănoase, de colţuroase, ca romanele lui Rebreanu.

Cu atât mai surprinzătoare pare actuala sa punere în scenă, pe un text propriu, de la teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

Viaţa-i mai frumoasă după ce mori e o glumă, cam macabră, dar totuşi comică, din categoria care pe nemţeşte se cheamă Galgenhumor, umor de spânzurătoare (engl. Gallows humor, fr. Rire jaune etc).

Comică în naivitatea ei folclorică, învecinată cu hazul cimitirului de la Săpânţa (şi din Mexic, după cum am aflat de curând, graţie Internetului – pe o cruce mexicană, de pildă, stă scris “Aici zace Enrique-Nu-Ştiu-Cum, Doamne primeşte-l la Tine, dar păzeşte-ţi buzunarele”).

Lumea Aialaltă despre care e vorba aici ni se prezintă ca o cârciumă de cartier, ca o grădină de vară străjuită de stive înalte de lăzi de bere. Şi de sucuri nealcoolice, mai zice textul, ca să nu supere pe nimeni. Unde toţi clienţii se simt bine, cântă şi dansează. Iar, printre picături, îşi spun şi povestea vieţii, respectiv a felului cum au ajuns ei acolo, în acel Paradis unde berea nu se termină niciodată – cam în felul cum se întâmplau lucrurile în celebra Antologie a orăşelului Spoon River de Edgar Lee Masters.

Tânăra trupă de la teatrul maghiar din Odorheiu Secuiesc face faţă cu brio provocărilor multiple ale partiturii. Adică, în primul rând, muzicii compuse de Şerban Ursachi şi coregrafiei foarte solicitante semnate de Vava Ştefănescu.

Episoadele de iuţire de sine, de euforie bachic-cantantă-dansantă, sunt urmate, însă, fără greş, de adevărate surpări în sine, de momentele de adâncă depresie care te trimit cu gândul la Psihoză 4:48, spectacolul lui Măniuţiu din 2008.

Echipa actoricească de la Odorheiu Secuiesc “dă bine” în ambele situaţii, într-un fericit acord cu intenţia auctorial-regizorală.

http://www.szinhaz.ro/index.php?s=1403165500

Pentru cine nu ştie: diseară începe FNT-ul, Festivalul Naţional de Teatru.

Şi anume, cu Furtuna shakespeareană, pusă în scenă, la Naţionalul bucureştean, de Alexandr Morfov, un regizor din Bulgaria.

Rău îmi pare că n-o să mă duc s-o văd. Însă am motivele mele. Primul ar fi că premiera a avut loc astă primăvară …şi dac-am ratat-o, aşa-mi trebuie… fac ciocu’ mic şi citesc cu interes ce-au scris alţii (mai exact, altele) despre ea.

Dar al doilea – şi cel mai important – este că eu am avut norocul de a vedea piesa asta, pusă în scenă de Liviu Ciulei.

Să faci, în 2014, cronica unei reprezentaţii teatrale văzute de tine în 1979 ar fi nebunie curată. Dar să scoţi la iveală cele două-trei lucruri păstrate, cum ziceam odată, în albumul fastuos al memoriei tale de spectator – asta, da, se poate. Ba chiar nu strică.

Primul dintre aceste lucruri este Prospero din acel spectacol. Ei bine, dac-ar fi să spun vreodată că l-am văzut pe Dumnezeu în carne şi oase, despre George Constantin ar fi vorba, în rolul acesta. Titanul rinascentist, în legătură cu care Shakespeare are prudenţa de a nu ne spune dacă ceea ce înfăptuieşte el se datorează ştiinţei sau magiei, genera, pe scena de la Grădina Icoanei, fior mistic. E un clişeu gazetăresc din cele mai banale să afirmi că „atmosfera era electrizantă”. Aş spune, însă, că, văzându-l şi ascultându-l pe George Constantin în clipele acelea, publicul era electrocutat. N-am mai fost martor la o asemenea tensiune emoţională, într-o sală de teatru, decât în 1990, la Trilogia lui Andrei Şerban de la TNB. Şi poate, în ceva mai mică măsură, la Karamazovii lui Mircea Micu, de la Nottara, tot de prin anii aceia – şi tot cu George Constantin în protagonist.

Una e să fii un mare actor – şi alta, să fii o mare personalitate. Cele două noţiuni nu se suprapun necesarmente. George Constantin avea personalitatea, mai degrabă, a unui profet.

Altul, de care trebuie neapărat pomenit, e rolul lui Caliban. Victor Rebengiuc, un actor pe deplin consacrat, care ne obişnuise cu apariţii sobre, de un dramatism reţinut, dar cu atât mai penetrant, ne-a surprins atunci făcând din acesta un clown de un haz frust şi de o inepuizabilă inventivitate. Şi, ceea ce am apreciat ca fiind o notă bună atât pentru el, cât şi pentru regizor, Caliban al său nu era nici un Canibal-incorect-politic, dar nici vreun propagandist pro-moscovit pe tema exploatării Lumii a Treia de către imperialişti (chestie la modă pe atunci – în deplin acord cu orientarea ideologică oficială de la noi, dar şi cu tâmpeniile ‘telectual-stângiste din Occident).

Şi last not least, decorul, pe care mi-l amintesc şi azi drept cel mai elocvent din câte decoruri de teatru am văzut la viaţa mea: o simplă cadă de zinc înconjura spaţiul de joc, plină cu un lichid de culoare închisă, în care pluteau statui, cărţi, armuri, instrumente muzicale. Iar înţelesul său era, fără îndoială, „în albia Istoriei curge un fluviu de sânge”.

În concluzie: aşa cum am mai spus şi altădată, faptul că Televiziunea Română nu a filmat acest spectacol şi altele asemenea lui (sau, dacă a făcut-o, a distrus ulterior înregistrările) constituie o crimă împotriva culturii. Şi o reamintire a faptului că o dictatură, de orice soi ar fi ea, nu poate face mare lucru fără sprijinul nepreţuit al unui complot al mediocrităţii.

Ca producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, am încercat zadarnic să umplu un gol dureros, realizând o arhivă filmată a vieţii teatrale româneşti. Din multiple cauze, despre care o să vorbesc altădată, n-am reuşit decât în ceea ce priveşte ediţiile din 1991 şi 1992 ale acestui Festival Naţional de Teatru, care pe atunci mai purta şi numele lui I.L. Caragiale.

https://www.youtube.com/watch?v=Rq6vHomMmDs

24 octombrie 2014

www.easy-hit-counter.com

În această seară, la ora 7, la MNTR:

www.easy-hit-counter.com

la GRĂDINA BOTANICĂ

12 aprilie - 18 mai 2014

EXPOZIŢIE DE FLUTURI EXOTICI VII ÎN CLIMAT TROPICAL

Fluturii exotici din America de Sud şi din Asia recuceresc spaţiul serei tropicale a Grădinii Botanice “Dimitrie Brândză” a Universităţii din Bucureşti. Perioada în care aceste creaturi minunate pot fi admirate aici, zburând într-un climat natural tropical este cuprinsă între 12 aprilie şi 18 mai 2014.

Expoziţia de fluturi exotici în climat tropical, aflată acum la ediţia a doua, este cea mai mare raportat la spaţiul său de desfăşurare. Fluturii zboară liberi într-un habitat aproape identic cu mediile din care provin. Doar în cadrul acestei expoziţii puteţi să interacţionaţi cu fluturii şi să vă bucuraţi de zborul lor dantelat în jurul dumneavoastră.

Totodată, vizitatorii vor putea asista şi la spectacolul inedit al “naşterii” unui fluture din nimfa care-l protejează timp de săptămâni întregi.

Programul de vizitare este de marţi pană duminică inclusiv, între orele 10:00 si 17:00 (ultimul vizitator), expoziţia fiind închisă în zilele de luni.

Accesul este permis vizitatorilor pe baza biletelor achitate la intrarea în sera tropicală, preţul unui bilet întreg fiind de 5 lei, iar un bilet redus având preţul de doar 3 lei.

Fotografierea fluturilor nu este doar permisă, ci şi încurajată.

Sera tropicală cu fluturi exotici îşi deschide porţile pentru vizitatorii săi începând de sâmbătă 12 aprilie 2014, ora 10:00.

Organizatorul expozitiei este firma Butterfly Trading.

Contact: mail irina@butterflytrading.ro, telefon 0723-193066

*

Ecouri în presă :

- http://stiri.tvr.ro/fluturele-gigant-vedeta-expozitiei-de-insecte-vii-de-la-muzeul-antipa_22988.html (2012)

- http://www.click.ro/news/bucuresti/jungla_din_bucuresti-insecte_tropicale-gradina_botanica-fluturi_0_1605439546.html (2013)

www.easy-hit-counter.com

Cea de a 10-a ediție a Festivalului Internațional de Film București, cel mai vechi festival competitiv din Capitală destinat exclusiv filmului de lung-metraj, va avea loc în perioada 26 martie – 2 aprilie 2014, la Cinema Studio, NCRR – Studioul Horia Bernea, sala Elvira Popescu și Institutul Cervantes.

http://b-iff.ro/program/

MURDĂRIE

FILTH

Marea Britanie, 2013, 97min.

regie: Jon S. Baird

cu: James McAvoy, Eddie Marsan, Jamie Bell

Iată un film despre care se poate vorbi mult – şi din perspective multiple.

N-am citit proza lui Irvine Welsh, autorul scoţian  a cărui carte este ecranizată aici, la fel cum n-am citit nici Trainspotting, celălalt roman al său care a stat la baza unui film celebru. Dar faptul că ambele seamănă izbitor, deşi sunt făcute de regizori diferiţi (şi foarte talentaţi, amândoi), ne spune din capul locului că prozatorul are „mână grea”, amprentă inconfundabilă.

…Dar să nu ne pierdem în consideraţii gen „influenţa a ceva asupra cuiva”, cum zicea, odată, Virginia Woolf.

E suficient să spunem că romanele cu pricina, împreună cu ecranizările lor, reiau, parcă, povestea din punctul unde-au lăsat-o Tinerii Furioşi, Portocala mecanică şi O Lucky Man.

Realismul lor dur, venind dintr-o mare tradiţie a filmului documentar, se aliază paradoxal cu suprarealismul, făcând să rezulte două titluri de referinţă, probabil la fel de viguroase, de rezistente în timp ca Free Cinema-ul însuşi.

Filth spune povestea unui tânăr şi ambiţios poliţist din Edinburgh, care „luptă pe două fronturi”: cel oficial, al sarcinilor sale de serviciu şi celălalt, al discreditării colegilor cu care concurează la avansarea în funcţie. Celui de al doilea îi acordă mult mai mare atenţie, în detrimentul primului: ancheta unei crime, de care se ocupă, trenează şi în cele din urmă, cazul îi va fi repartizat altcuiva.

Personajul este descris ca unul lipsit de orice urmă de simţ moral şi de echilibru interior: se ţine numai de intrigi, se culcă cu nevestele colegilor, fură, bea, bate, violează, se droghează… un adevărat om din subterană, cum numai ruşii (Dostoievski, Sologub) au mai imaginat.

O apariţie şarjată, ar zice o persoană care n-a avut niciodată parte de un loc de muncă într-un mediu concurenţial. Sau realistă, ar aprecia alţii, care ar putea povesti şi ei câte ceva despre genul acesta de colegi de serviciu. Viziunea regizorului Jon S. Baird este una caricaturală, sau realitatea însăşi este o mascaradă, un bâlci violent?

Căci nici mediul ambiant al mutantului „subteran” nu e chiar idilic. Beţivii buhăiţi de ambe sexe de pe trotuare, fetiţa de şaisprezece ani făcându-i un anumit favor sexual poliţaiului şantajist care a găsit-o în pat cu unul bănuit de crimă, petrecerea de Crăciun de la secţia de poliţie cu „jocurile ei de societate” nemenţionabile… nu s-ar zice că viziunea autorilor e prea roză. Ironia lor e rea, dar nu aberantă şi nici incoerentă. Acest pamflet suprarealist aduce, totuşi, a reportaj.

Lucrurile devin, din violente şi groteşti, abisale de-abia în momentul când pe ecran îşi face apariţia flaconul cu pastile pe care scrie Carbonat de Litiu. Medicamentul cu pricina se foloseşte în tratamentul TAB (tulburări afective bipolare), o ţicneală cu acte-n regulă, o psihoză gravă, care impune de multe ori internarea la Psihiatrie. Iar faptul că poliţistul mizerabil de aici, acest cumul aproape neverosimil de „calităţi”, este un mare anxios (sinucigaş, în cele din urmă) ne arată că autorul ştie despre ce vorbeşte.

O mică divagaţie: văd că, acum, Poliţia noastră vrea să-şi angajeze profiler-i, adică specialişti presupus apţi a schiţa portretele psihologice ale infractorilor necunoscuţi, pe baza cărora să se poată prevedea comportarea ulterioară a acestora. Dar preocupările privind profilul psihologic al persoanelor aparţinând anumitor categorii socio-profesionale nu sunt o chestie inedită la noi. Prin 1972-1973, am cunoscut pe cineva care lucra la un institut de cercetări de genul acesta, unde tocmai se realiza expertizarea psihologică a personalului. Prima categorie investigată (se folosea faimosul test Minnesota) a fost cea a personalului de conducere, a directorilor de tot felul, respectiv a activiştilor de partid – începând cu cei  mai importanţi, de sub Comitetul Central al PCR. Rezultatele au fost corespunzătoare, îmi spunea cunoştinţa mea. Profilul lor psihologic era, în majoritatea cazurilor, aşa cum trebuia să fie, de tip preponderent paranoid: directorii şi activiştii erau nişte oameni hotărâţi, autoritari, capabili să bată cu pumnul în masă, cum s-ar zice. Când s-a trecut, însă, la miliţieni, aici lucrurile n-au mai stat la fel de bine: spre imensa surpriză a tuturora şi în primul rând a „conducerii superioare de Partid şi de Stat”, mare parte dintre ei nu erau deloc aşa ceva, ci depresivi, ciclotimici, schizoizi – adică, terorizaţi şi ei, la rândul lor, deloc echilibraţi. Asta ne reaminteşte încă o dată, dacă mai era nevoie, cine erau şefii şi cine, executanţii în RSR.

Și bănuiesc că asta are o anumită legătură cu desființarea (sau cu ”securitizarea”) unor facultăți umaniste precum cea de Psihologie, survenită la puțin timp după aceea.

(În ce priveşte, de pildă, Revoluţia Română, sunt de părere că unul care-a tras în manifestanţii de pe treptele Catedralei Ortodoxe din Timişoara, omorându-i în decembrie 1989, nu era nici sadic, nici paranoic, ci doar un imbecil care s-a căcat pe el de frica şefilor. Ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui să zacă în puşcărie până în ziua de azi.)

trailer: http://www.youtube.com/watch?v=tymWDB7gtK4

www.easy-hit-counter.com

TÂNĂRĂ ŞI FRUMOASĂ

JEUNE & JOLIE

Franța, 2013, 95min.

regie: François Ozon

cu: Marine Vacth, Géraldine Pailhas, Frédéric Pierrot, Charlotte Rampling

Simplu ca bună ziua, aşa ni se prezintă filmul lui François Ozon. O poveste despre o liceancă dintr-o familie pariziană oarecare, onorabilă şi relativ înstărită, educată şi ferită de traume, care se apucă de prostituţie. Şi căreia, la un moment dat, într-o cameră de hotel, i se întâmplă să-i moară un client (vârstnic). Ocazie cu care poliţia intră pe fir şi astfel, află şi părinţii cu ce se ocupă fetiţa lor. Faptul că „prestatoarea” e minoră o pune la adăpost de unele consecinţe legale, mai degrabă răposatul fiind considerat culpabil.

Ce a determinat-o să se „pună pe piaţă”? Curiozitatea? Gustul pentru aventură? Internetul? Cupiditatea? Rămâne să ne dăm cu presupusul…

În sânul familiei urmează tot ce era de aşteptat să urmeze, şoc, lacrimi, urlete… vizita la psiholog, însoţită de mama disperată. Unde are loc singurul moment comic din film. La sfârşit, terapeutul le spune preţul: „Şaptezeci de euro pe şedinţă, atâta e tariful meu”.

Iar pacienta surâde imperceptibil. Al ei era de trei-patru sute de euro…

Filmul are şi un epilog: văduva (Charlotte Rampling) simte nevoia să o cunoască pe fata în braţele căreia i s-au deschis răposatului porţile cereşti. Momentul virează spre o vagă sugestie de lesbianism, nemotivat şi neverosimil. Respectiv, ca nuca-n perete.

Singura surpriză a acestei „cronici de moravuri” (?) este protagonista Marine Vacth, o apariţie de o fotogenie aparte. Într-adevăr, tânără şi frumoasă. Şi dezinhibată rău.

http://www.francois-ozon.com/en

LA GRANDE BELLEZZA

Italia, 2013, 142 min.

regie: Paolo Sorrentino

cu: Toni Servillo, Carlo Verdone, Sabrina Ferilli

Prezentat în premieră mondială în competiția de la Cannes 2013, filmul lui Sorrentino a câștigat luna trecută Oscar-ul 2014 pentru cel mai bun film străin.

Senzaţie persistentă de déjà vu, déjà vécu.

Ciorbă reîncălzită, s-ar zice. Da, dar într-o oală de aur, bătută cu pietre scumpe.

Ciorba în cauză conţine hălci întregi din Satyricon şi La dolce vita, asezonate cu oarece durităţi picante gen Mondo Cane, sub forma unei relatări cu virtuţi prozastice –  mi se pare că povestea, cu fragmentarismul ei sincopat, discontinuu, de videoclip, cu sâmburele epic, cu filozofările ei şi cu toate micile ei „scăpări”, ar fi delectabilă şi citită, doar ca scenariu (desigur, însă, asta ar însemna să te lipseşti de o bună porţie de picturalitate…)

Avem aici personaje tipice şi altele extrem de atipice, de un pitoresc turbat. Frumoasa stripteusă, de pildă, care câştigă serios dansând la bară, îi povesteşte protagonistului Jep Gambardella, un macho de vreo 65 de ani în patul căruia va poposi pentru o noapte, că-şi dă toţi banii pe tratament. Pentru ce boală, vom afla, poate, în episodul următor, fiindcă nu ni se mai spune – iar Sabrina Ferilli, după cum ni se arată, putem zice că plezneşte de sănătate, să nu-i fie de deochi. Dar, în fine, astea sunt doar pete în Soare…

Găsim şi ceva nou. Pe lângă deja cunoscuta blândă ironizare a clericalismului atotprezent în Italia (amintiţi-vă de parada modei bisericeşti filmată de Fellini), avem, în finalul prezentului film, şi o adiere de religiozitate autentică, de sfinţenie adevărată, întrupată în incredibila apariţie a misionarei în vârstă de 104 ani.

Recipientul, oala de care ziceam, este unul somptuos: Roma, cu minunăţiile ei arhitecturale, picturale, statuare.

Şi, ca să rămânem în domeniul gastronomiei – la fel ca şi cardinalul din film, cu faimă de mare exorcist, care se pricepe ceva de speriat la bucătărie şi e gata oricând să-ţi împărtăşească o reţetă alambicată: „polonicul” cu care se mestecă în ciorba asta e umorul, hazul mucalit al elegantului Jeppino (Toni Servillo), ziaristul monden care a publicat odată un roman de succes, dar n-a recidivat, care se cunoaşte cu toată Roma şi stă de vorbă cordial cu toată lumea, de la staruri şi contese la patroni de bombe deocheate. Dar care poate să fie şi mordant, la o soarea, atunci când e de dezumflat o scriitoare plină de iţe, fiţe şi „talente”.

Ca să fiu sincer cu dv., mie prin asta mi-a devenit, pe loc, simpatic.

Gala de deschidere BIEFF aduce în premieră în România cel mai nou lungmetraj al maestrului filmului experimental Terry Gilliam, THE ZERO THEOREM. Proiecţia va avea loc în prezenţa regizorului la Cinema Pro, miercuri 11 decembrie, și va fi precedată de un Masterclass susținut de acesta la Cinema Studio. Evenimentul și prezența regizorului în România sunt posibile datorită sprijinului generos oferit de British Council, JTI și MediaPro Distribution.

http://www.lapunkt.ro/2013/10/31/adele-si-vidul-de-aur/

Nu văd ce-aş mai putea adăuga despre acest film.
Ileana Bârsan (pe care n-o cunosc personal) îl descrie cât se poate de judicios, în comentariul ei intitulat ADÈLE ŞI VIDUL DE AUR.
Şi eu sunt de părere, ca şi ea, că filmul franco-tunisianului Abdellatif Kechiche este o producţie pornografică.
Ce-i drept, cu o adolescentă, în rolul titular, de o virginală prospeţime, de o frăgezime care-l va fi făcut pe regizor să o vadă înmulţită cu 72…
Însă, de dragul exactităţii: acesta nu e un simplu porno, ci unul cu ciucuri. Ornamentali. Respectiv, cu filozofeală intercalată printre scenele de sex explicit. Şi dacă nu te zgârie pe creieri platitudinile semidocte debitate de personaje în intervalul dintre scenele de care ziceam, înseamnă că imaginea fofoloancelor linse reciproc/simultan şi filmate în plan detaliu întârzie să ţi se şteargă de pe cortex, blocând accesul altor informaţii. Ceea ce pare să li se fi întâmplat câtorva tineri comentatori onanimi de pe la noi, care-au căzut pe spate şi s-au grăbit să-l ridice în slăvi.
Ce-i drept, nici pe ei nu poţi să-i faci nebuni… dacă un juriu prezidat de Steven Spielberg i-a dat capului de operă Palme d’Or…
Altceva n-o fi obţinut Al Qaeda cu atentatele sale… decât premii la Cannes…
AVERTISMENT : dacă-i va trece cuiva prin cap să-mi reproşeze limbajul, o să-l rog să descrie în amănunţime ce anume se întâmplă în scenele în care cele două eroine se află, goale, în unul şi acelaşi pat.

*

Şi acum, partea de, vorba aia, cultură, de istorie a filmului:
- 1972. BEHIND THE GREEN DOOR. L-au categorisit „porno chic”. În mai 1973, era prezentat la Cannes. După proiecţie, echipa realizatoare a urcat pe scenă, în frunte cu vedeta feminină Marilyn Chambers, în rochie de seară. „A fost un moment de jenă în sală”, nota presa franceză.

- 2009. ANTICHRIST. Pornohorror. Cu rolul ei principal de aici, Charlotte Gainsbourg a luat premiul de interpretare feminină la Cannes. „A fost un moment de groază în sală”, am constatat eu. Chiar dacă am văzut filmul la Bucureşti.

https://www.youtube.com/watch?v=wUWKMtpfCRc

www.easy-hit-counter.com

În cadrul galei LES FILMS DE CANNES À BUCAREST (25-31 oct.), poate fi văzută retrospectiva unui mare regizor, Maurice Pialat: mai exact, 10 din cele 11 filme ale sale.

Celebrul Van Gogh nu a mai fost subiectul unui film de la realizarea lui Vicente Minnelli din 1956, cu Kirk Douglas şi Anthony Quinn, care fac creaţii memorabile în rolul titular şi în al lui Paul Gauguin, pentru care au obţinut Globul de Aur şi respectiv un Oscar.

Maurice Pialat (1925 – 2003) este un cineast cvasi-necunoscut în România, dar o voce cu totul originală în Franţa şi în lume. A debutat la 43 de ani şi a realizat 11 filme, unul şi unul. El însuşi de formaţie pictor, a visat să facă filmul despre marele olandez. A pregătit doi ani începerea filmărilor, a căutat un actor cu o faţă chinuită şi l-a găsit pe Jacques Dutronc, un actor cu un palmares modest, dar care, în Van Gogh, va lua premiul César (1992). Personajul lui arată cam anemic, nu viguros precum cel interpretat de Kirk Douglas. Evident, Minnelli a americanizat personajul, i-a dat o desfăşurare mai amplă, cu multe racorduri la viaţa legendară a pictorului.

Dimpotrivă, personajul jucat de Dutronc e patibular, pare sortit morţii, are o figură tristă. De altfel, într-un film anterior, de mare succes, À nos amours (1983), încununat cu două premii César, există o conversaţie despre pictură între protagonişti, în care personajul tatălui, jucat chiar de Pialat, spune că atunci când se gândeşte la Van Gogh, are imaginea tristeţii, vede în el un om trist. Şi aşa arată şi faţa lui Dutronc, tristă.

Maurice Pialat se concentrează asupra ultimelor 67 de zile din viaţa lui Vincent Van Gogh. Suntem în anul 1890, când el avea 37 de ani. După ce iese din azil, se instalează în mica localitate Auvers-sur-Oise, lângă Paris, pentru a fi sub supravegherea dr. Gachet (Gérard Séty), mare iubitor de artă şi protector al pictorilor. Dar Van Gogh va prefera o cameră de hotel, lângă gară, fiindcă de mic copil îi plăcea să privească trenurile cum vin şi pleacă. Dar el este mereu prezent la familia Gachet, atras mai ales de fiica doctorului, Marguerite (Alexandra London), pe care o pictează. Ei însă nu-i place tabloul, îl judecă pe artist, dar treptat se îndrăgosteşte de el, dăruindu-i fecioria. E o întreagă dispută în casă pe această temă, aşa cum se întâmplă şi în À nos amours, când adolescenta de 15 ani, Suzanne (Sandrine Bonnaire), îşi începe senzaţionala viaţă de seducătoare.

Fiind aproape de Paris, Vincent e vizitat de fratele său, Théo (Bernard Le Coq), renumit negustor de artă, care, de fapt, îl întreţine, cât şi de o prostituată, Cathy (Elsa Zylberstein), cu care mai avusese relaţii intime. De fapt, grupul ei, format din prostituate şi peşti, vine adesea la iarbă verde, la râul satului, unde se întâlneşte cu Vincent, deşi el era combinat şi cu Marguerite. La rândul lui, Vincent vizitează Parisul şi bordelul ştiut, unde se petrece o formidabilă reconstituire în stil Moulin Rouge. Aici va avea o înfruntare dură cu fratele său, care are 200 de tablouri de la el şi nu a reuşit să vândă niciunul. Această realitate îl va face pe Vincent să-şi tragă un glonte în stomac, care îi va fi fatal. După o zi de chin, el va muri cu trupul chircit, ca un animal.

E un film sută la sută francez, dominat de un nonconformism apropiat de spiritul rebel al personajului. Pialat îşi rezumă astfel filmul: “Un tip stă pe peronul gării, aşteaptă trenul spre Auvers. Are o sută de tablouri de pictat, trei luni de trăit, se numeşte Van Gogh şi nu are nimic de pierdut”.

Personajul este total insolit, rupt de clişee, ba aş spune atipic. Van Gogh spune că suferă de dureri de cap, când aude un zgomot surd, continuu. Pialat a urmărit să reprezinte omul, nu pictorul, pe care îl vedem pictând mai rar, deşi mereu e pe drum cu şevaletul, cu pachetul cu mâncare frugală.

Senzaţională este atmosfera creată de Pialat, inclusiv decuparea personajelor. El îşi mută adesea interesul de pe Van Gogh pe Théo, Gachet, dar mai ales pe Marguerite, Cathy şi celelalte femei. Femeile sunt “vioara întâi” în acest film, ele strălucesc şi au replici ca în piesele lui Shakespeare. Marguerite aminteşte de Rosalinda din Cum vă place. Regizorul experimentase acest limbaj în À nos amours, unde Suzanne dovedeşte o remarcabilă maturitate. De altfel, tot grupul de fete din jurul ei se remarcă prin sclipiri shakespeariene. E formidabil tratată tema libertinajului adolescentin.

Pialat e creator de atmosferă de grup, dovedind o sensibilitate aparte în abordarea personajului feminin, ca şi în Loulou (1980), un formidabil film erotic, cu Depardieu şi Isabelle Huppert, aflaţi la vârsta frumuseţii. Nota cu precădere a lui Pialat este surprinderea autenticului. El sacrifică orice story senzaţional pentru un moment de adevăr, aşa cum s-a întâmplat la Loulou, un film tracasant, plin de tensiuni pe platou, fapt care a obosit-o enorm pe Huppert. La una din filmări, ea adoarme pe platou. Dar Pialat n-o trezeşte şi îi pune pe operatori să aştepte momentul trezirii ei şi să îl filmeze.

E un moment miraculos, pe care l-a introdus în film. Uluitor la Pialat este mizanscena elaborată pe bază de improvizaţii neîntrerupte. Şi în Van Gogh avem la tot pasul astfel de momente de mister cotidian, cum ar spune Eliade. El s-a apropiat de înţelegerea personajului prin studiul operei lui Van Gogh.

Pialat nu realizează un film melodramatic, cu scene senzaţionale, cum ar fi faimosul act când pictorul îşi taie o ureche, ci se apleacă spre tristeţea interioară a personajului, în ciuda faptului că din exterior este copleşit de iubire. E aici un subtil neorealism, prin surprinderea banalului, a vieţii de zi cu zi, a ceea ce este insignifiant, precum masa frugală a eroului sau supa pe care Vincent o mănâncă grăbit, ca un automat, în timp ce-i ascultă pe cei din jur, care i se adresează. E foarte tăcut, rar vorbeşte, iar reacţiile lui sunt imprevizibile, precum scena când se aruncă în apă îmbrăcat în timpul unei plimbări obişnuite cu Marguarite şi familia ei. Sunt şi câteva momente când el mimează sinuciderea cu un pistol. Ca şi desele sale ieşiri nefireşti, coşmareşti, comportări ale unei minţi întunecate.

Semnificativ este faptul că, în pofida bolii, a tristeţii funciare, Van Gogh este înconjurat de toată lumea cu o dragoste copleşitoare. Fapt care, paradoxal, îi adânceşte nefericirea.

Mai mult, se dovedeşte că boala lui Vincent nu este aşa de rea ca boala lui Théo şi a celorlalţi, fiindcă toţi au stări ciudate, cel puţin câte o ieşire bizară. Aşa cum îi spune şi doctorul, toţi suntem neurastenici.

Apar şi detalii noi din viaţa lui Van Gogh, cum ar fi aşteptarea morţii lui. Nimeni nu face nimic să-l salveze, îi respectă dorinţa de a muri. El nu vrea să i se scoată glonţul, nici să mănânce. Pialat evită total melodramaticul. Alţii o aduceau pe Marguerite la căpătâiul lui. Nu, o vedem la sfârşit, cum îşi ridică vălul negru de pe chip şi intră în vorbă cu un alt pictor care aterizase în satul lor, devenit faimos fiindcă aici a murit Van Gogh şi fost locul de creaţie şi al altor pictori celebri, precum Cézanne.

Sigur, ceea ce este uluitor în acest film este atmosfera, lumea epocii în care a trăit Van Gogh. Personajele sunt toate atipice, foarte marcate de problema eului, a singurătăţii, a iubirilor fugare, neîmplinite. Interesant este contrastul dintre faţa tristă a lui Van Gogh şi situaţiile fericite în care e pus. Înseşi picturile sale din această perioadă reprezintă explozii solare, peisaje de neaşteptate armonii coloristice.

În fond, Pialat a compus o imagine fericită a lui Vincent, dorit şi iubit imens de femei. Şi el era un afemeiat. Tema fidelităţii este principală, fiindcă nimeni nu e fidel. Marguarite îl iubeşte, îi vorbeşte despre faptul că îi va fi fidelă, dar el nu crede. Se gândeşte la moarte. E hotărât să plece din această lume, de aceea se comportă fără nici o remuşcare în relaţiile cu femeile. Vorba lui Pialat, nu mai are nimic de pierdut. Dovadă că nu se abţine nici în casa lui Théo şi vrea să-i călărească nevasta. Deşi nu există o acţiune spectaculoasă, apar doar instantanee de viaţă cotidiană, legate de ce se întâmplă cu Vincent, cum pictează, cum trăieşte, totuşi latura filozofării, o caracteristică a spiritului francez, îşi pune la tot pasul, ca un păienjeniş, pecetea. Sunt abordate marile teme ale literaturii şi artei franceze, libertinajul, infidelitatea, egoismul şi lipsa de egoism. Toate femeile îl iubesc pe Vincent, în ciuda faptului că îl văd cum le înşeală. Ceea ce e nefiresc.

Ele îl iubesc a posteriori, ca şi cum ar şti că el va fi nemuritor, un pictor supercelebru, deşi în viaţă, în faţa lor, apare ca un ratat, cum îi spune la un moment dat Marguarite. Şi fratele său, Théo, în ciuda ieşirilor lui Vincent, îl iubeşte. De pildă, într-o scenă, Vincent îl pălmuieşte, iar Théo îl îmbrăţişează.

De altfel, şi în celelalte filme ale sale, Pialat combină pălmuirile cu iubirea. Suzanne e mereu bătută de fratele şi mama ei, dar la sfârşit, după ce se eliberează prin ceartă şi păruială, se îmbrăţişează, plâng, se împacă. Aşa se întmplă şi în Loulou, când soţii se despart, se bat, apoi se împacă, la fel cum se întâmplă şi între soţ şi amant. Pialat pare să aplice în filmele sale vorba “bătaia e ruptă din rai”. Oamenii acceptă bătaia ca pe ceva firesc, aflat în natura relaţiilor dintre oameni. Acest lucru l-a înţeles şi Caragiale.

Personajele lui Pialat nu se bat ca să se răzbune, ci se defulează, fapt care face ca toate aceste scene să nu fie violente, să ni se pară poate caraghioase, dar profund umane.

Aici este capcana, când faci un film despre o mare personalitate, te copleşeşte şi trădezi personajul. Desigur, Pialat a încercat să mascheze această capcană, de a nu ne arăta că ştie cine a ajuns Van Gogh, el se concentrează asupra a ceea ce însuşi personajul ştie că este, deocamdată un nimeni, un pictor contestat de colegi, care nu vinde, are tablouri proste, pe care nu le cumpără nimeni, toate clişeele care se ştiu despre Van Gogh. Deşi el a vrut să facă un nou Van Gogh, nu a putut evita tensiunea interioară a personajului, accesele de furie, absintul otrăvitor şi certurile la beţie.

Şi e de discutat dacă Van Gogh ar fi avut fabuloasa recunoaştere postumă, dacă nu ar fi creat în Franţa, dacă nu ar fi trăit într-un mediu unde exista un cult pentru artă, pentru pictură, un respect pentru pictori din partea oamenilor simpli, servitoare sau cârciumari, până şi nebunul satului are respect pentru Vincent şi îi cere să-l picteze. Şi mă gândesc automat la pictorul român Constantin Gheorghe, pe care l-am numit “Van Gogh al României”, oare cine îl mai ştie, cine îşi mai aminteşte de el? De ce? Fiindcă el a trăit într-o ţară fără respect pentru artişti!

Filmul e de o copleşitoare picturalitate şi Maurice Pialat reuşeşte să transmită imaginea unei lumi profund umane, a vieţii nemistificate, în ceea ce are ea mai frumos, care ne face să o iubim şi să spunem că merită să trăim.

GRID MODORCEA

foto: http://www.moviesnxs.com/web/movieboard/viewmessage.php?id=24494

www.easy-hit-counter.com

Aflată la cea de a 4-a ediţie, gala LES FILMS DE CANNES À BUCAREST s-a deschis azi, la orele 20,00, la cinema Studio, cu proiecţia peliculei mexicano-germano-olandezo-franceze HELI, distinsă cu premiul pentru regie în mai a.c., la Cannes.

Tot azi, la orele 20,30, la teatrul Odeon a avut loc deschiderea FESTIVALULUI NAŢIONAL DE TEATRU, cu spectacolul TROIENELE, după Euripide, în regia (tot) lui Andrei Şerban, prezentat de Opera Naţională Română din Iaşi.

Două mari evenimente culturale, aşadar, anuale ambele şi programate, practic, în simultaneitate, la crâncenă concurenţă. Nu de alta, dar publicul lor, în cea mai mare parte a sa (prin aceasta înţelegându-se în primul rând presa), este direct interesat de amândouă.

Simultaneitatea de care vă zic le dă ambelor la gioale, în modul cel mai imparţial cu putinţă.

N-am nici o îndoială că, dacă ar exista un Nobel pentru organizare şi management, el ar merge an de an, negreşit, în România.

http://www.ucin.ro/

http://www.filmedefestival.ro/2013/program-2/

http://www.fnt.ro/Program/#.UmzypHCBnRQ

HELI

Poveste contemporană senzaţional-banală (căci tot mai frecventă), derulată mecanic, ca un subiect de telejurnal prost.

Heli, un tânăr muncitor mexican, locuieşte cu soţia, copilul, sora şi tatăl său într-o căsuţă izolată, departe de vreo aşezare omenească.

Surioara precoce a lui Heli (ni se spune că are 12 ani şi chiar aşa arată) e în dragoste cu alt puştiulică precoce, care-i promite că o va lua de soţie. Cu toată vârsta necoaptă (are 17 ani), puştiulică e poliţist la Brigada Antidrog şi Antipiraterie. În această calitate, ne este arătat luând parte la o distrugere publică de droguri şi de DVD-uri piratate, de genul celor organizate, până de curând, de Oficiul nostru Român pentru Drepturile de Autor şi văzute de toată lumea la televizor.

Dacă e ceva care să-ţi reţină atenţia, până aici, e peisajul: un semideşert sau chiar deşert, aducând mai mult a Arabia Saudită decât a Death Valley, filmat în planuri largi, orbitor iluminate, în care singurul punct mobil e câte-o maşină în depărtare. Mie momentul mi-a adus aminte de PROFESIUNEA: REPORTER, un vechi film al lui Antonioni.

Curând după aceea, într-o seară, patru necunoscuţi înarmaţi dau buzna în casa lui Heli, îi împuşcă tatăl şi îl răpesc. În maşina în care îl aruncă, împreună cu sora lui, se mai află, legat şi bătut bine, micul poliţist.

Sunt duşi cu toţii în ascunzătoarea răpitorilor, unde cei doi bărbaţi sunt supuşi unor torturi înfiorătoare, filmate îndelung şi în detaliu, cu mare aplicaţiune. Momentele cele mai atroce sunt cele în care la torturarea celor doi iau parte copiii de 12-13 ani ai răpitorilor. În cele din urmă, unul dintre copii îl dezbracă pe poliţistul atârnat, inconştient, de mâini, îi toarnă benzină pe organele sexuale şi le dă foc. Nu ştiu cum or fi reuşit să filmeze chestia asta, dar vă asigur că părea, pur şi simplu, reală.

În cele din urmă, poliţistul este spânzurat de un pod de pe autostradă, să-l vadă toată lumea, iar Heli este eliberat. De mica lui surioară nu se mai ştie nimic.

După ce reuşeşte să se pună, cât de cât, pe picioare, el ia parte la ancheta poliţiei, dar fără a pomeni vreo vorbă de droguri, de frică să nu fie acuzat de trafic. Ceea ce duce, după un timp, la închiderea dosarului, rămas nerezolvat.

Singurul amănunt notabil este că, la un moment dat, o poliţistă din echipa care se ocupă de caz, stând de vorbă cu convalescentul Heli, în maşina  poliţiei, îşi scoate hodoronc-tronc sânii (mari) din corsaj şi îl îndeasă pe împricinat cu nasu-n ei.

În ce scop… în ce ordine de idei… n-am priceput.

Ceea ce pare, oricărui privitor cu minţile la locul lor, o culme a neverosimilului şi incoerenţei: ca o poliţistă să facă chestii de-astea cu un împricinat, care, de altfel, nici nu se ştie dacă nu cumva urmează să fie inculpat. (Ale noastre, barim, făceau dintr-astea doar cu şefii – v. http://adevarul.ro/locale/slatina/video–politista-violatamelania-renghea-isi-cauta-avocat-razboiul-instanta-fostul-sef-1_52497d27c7b855ff56e1d649/ind ).

…Iar la un timp după aceea, surioara lui Heli se întoarce acasă, gravidă.

EPILOG: Renăscut, Heli dă de urma unuia din banda care l-a torturat şi după cât se pare (faptul fiind văzut de la distanţă), îl ucide. Apoi, se culcă cu una, despre care nu putem decât bănui că este poliţioata din maşină. Asta, fiindcă faţa nu i se vede. Spre deosebire de restul anatomiei.

Pe regizor îl cheamă Amat Escalante.

Interpreţi sunt: Armando Espitia, Linda Gonzalez, Juan Eduardo Palacios şi Andrea Vergara.

conferinţa de presă: https://www.youtube.com/watch?v=GJ11tFoghq0

www.easy-hit-counter.com