Posts Tagged ‘Fincziski Andrea’

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2014

Friday, October 24th, 2014

VIAŢA-I MAI FRUMOASĂ DUPĂ CE MORI

Regizor şi scriitor cu o carieră, fără nici o exagerare, impresionantă, creator al unor spectacole de mare forţă expresivă înscrise, de cel puţin două decenii, în istoria teatrului românesc – şi nu numai, Mihai Măniuţiu ne-a obişnuit cu viziuni monumentale şi uneori, sumbre sau violente. Asta, pentru că, în definitiv, nici o meditaţie, nici o reflecţie asupra istoriei, societăţii şi condiţiei umane în genere n-are cum să fie chiar veselă.
http://www.zi-de-zi.ro/despre-teatru-si-nu-numai-cu-regizorul-mihai-maniutiu/
http://adevarul.ro/cultura/arte/maniutiu-miturile-mor-ochii-nostri-1_50acd40d7c42d5a6638a5e4c/index.html
http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Psihoza-448-regia-Mihai-Maniutiu-1760.html

Dac-ar fi să-l compar cu ceva, aş zice că spectacolele sale sunt la fel de bolovănoase, de colţuroase, ca romanele lui Rebreanu.

Cu atât mai surprinzătoare pare actuala sa punere în scenă, pe un text propriu, de la teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

Viaţa-i mai frumoasă după ce mori e o glumă, cam macabră, dar totuşi comică, din categoria care pe nemţeşte se cheamă Galgenhumor, umor de spânzurătoare (engl. Gallows humor, fr. Rire jaune etc).

Comică în naivitatea ei folclorică, învecinată cu hazul cimitirului de la Săpânţa (şi din Mexic, după cum am aflat de curând, graţie Internetului – pe o cruce mexicană, de pildă, stă scris “Aici zace Enrique-Nu-Ştiu-Cum, Doamne primeşte-l la Tine, dar păzeşte-ţi buzunarele”).

Lumea Aialaltă despre care e vorba aici ni se prezintă ca o cârciumă de cartier, ca o grădină de vară străjuită de stive înalte de lăzi de bere. Şi de sucuri nealcoolice, mai zice textul, ca să nu supere pe nimeni. Unde toţi clienţii se simt bine, cântă şi dansează. Iar, printre picături, îşi spun şi povestea vieţii, respectiv a felului cum au ajuns ei acolo, în acel Paradis unde berea nu se termină niciodată – cam în felul cum se întâmplau lucrurile în celebra Antologie a orăşelului Spoon River de Edgar Lee Masters.

Tânăra trupă de la teatrul maghiar din Odorheiu Secuiesc face faţă cu brio provocărilor multiple ale partiturii. Adică, în primul rând, muzicii compuse de Şerban Ursachi şi coregrafiei foarte solicitante semnate de Vava Ştefănescu.

Episoadele de iuţire de sine, de euforie bachic-cantantă-dansantă, sunt urmate, însă, fără greş, de adevărate surpări în sine, de momentele de adâncă depresie care te trimit cu gândul la Psihoză 4:48, spectacolul lui Măniuţiu din 2008.

Echipa actoricească de la Odorheiu Secuiesc “dă bine” în ambele situaţii, într-un fericit acord cu intenţia auctorial-regizorală.

http://www.szinhaz.ro/index.php?s=1403165500

Pentru cine nu ştie: diseară începe FNT-ul, Festivalul Naţional de Teatru.

Şi anume, cu Furtuna shakespeareană, pusă în scenă, la Naţionalul bucureştean, de Alexandr Morfov, un regizor din Bulgaria.

Rău îmi pare că n-o să mă duc s-o văd. Însă am motivele mele. Primul ar fi că premiera a avut loc astă primăvară …şi dac-am ratat-o, aşa-mi trebuie… fac ciocu’ mic şi citesc cu interes ce-au scris alţii (mai exact, altele) despre ea.

Dar al doilea – şi cel mai important – este că eu am avut norocul de a vedea piesa asta, pusă în scenă de Liviu Ciulei.

Să faci, în 2014, cronica unei reprezentaţii teatrale văzute de tine în 1979 ar fi nebunie curată. Dar să scoţi la iveală cele două-trei lucruri păstrate, cum ziceam odată, în albumul fastuos al memoriei tale de spectator – asta, da, se poate. Ba chiar nu strică.

Primul dintre aceste lucruri este Prospero din acel spectacol. Ei bine, dac-ar fi să spun vreodată că l-am văzut pe Dumnezeu în carne şi oase, despre George Constantin ar fi vorba, în rolul acesta. Titanul rinascentist, în legătură cu care Shakespeare are prudenţa de a nu ne spune dacă ceea ce înfăptuieşte el se datorează ştiinţei sau magiei, genera, pe scena de la Grădina Icoanei, fior mistic. E un clişeu gazetăresc din cele mai banale să afirmi că „atmosfera era electrizantă”. Aş spune, însă, că, văzându-l şi ascultându-l pe George Constantin în clipele acelea, publicul era electrocutat. N-am mai fost martor la o asemenea tensiune emoţională, într-o sală de teatru, decât în 1990, la Trilogia lui Andrei Şerban de la TNB. Şi poate, în ceva mai mică măsură, la Karamazovii lui Mircea Micu, de la Nottara, tot de prin anii aceia – şi tot cu George Constantin în protagonist.

Una e să fii un mare actor – şi alta, să fii o mare personalitate. Cele două noţiuni nu se suprapun necesarmente. George Constantin avea personalitatea, mai degrabă, a unui profet.

Altul, de care trebuie neapărat pomenit, e rolul lui Caliban. Victor Rebengiuc, un actor pe deplin consacrat, care ne obişnuise cu apariţii sobre, de un dramatism reţinut, dar cu atât mai penetrant, ne-a surprins atunci făcând din acesta un clown de un haz frust şi de o inepuizabilă inventivitate. Şi, ceea ce am apreciat ca fiind o notă bună atât pentru el, cât şi pentru regizor, Caliban al său nu era nici un Canibal-incorect-politic, dar nici vreun propagandist pro-moscovit pe tema exploatării Lumii a Treia de către imperialişti (chestie la modă pe atunci – în deplin acord cu orientarea ideologică oficială de la noi, dar şi cu tâmpeniile ‘telectual-stângiste din Occident).

Şi last not least, decorul, pe care mi-l amintesc şi azi drept cel mai elocvent din câte decoruri de teatru am văzut la viaţa mea: o simplă cadă de zinc înconjura spaţiul de joc, plină cu un lichid de culoare închisă, în care pluteau statui, cărţi, armuri, instrumente muzicale. Iar înţelesul său era, fără îndoială, „în albia Istoriei curge un fluviu de sânge”.

În concluzie: aşa cum am mai spus şi altădată, faptul că Televiziunea Română nu a filmat acest spectacol şi altele asemenea lui (sau, dacă a făcut-o, a distrus ulterior înregistrările) constituie o crimă împotriva culturii. Şi o reamintire a faptului că o dictatură, de orice soi ar fi ea, nu poate face mare lucru fără sprijinul nepreţuit al unui complot al mediocrităţii.

Ca producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, am încercat zadarnic să umplu un gol dureros, realizând o arhivă filmată a vieţii teatrale româneşti. Din multiple cauze, despre care o să vorbesc altădată, n-am reuşit decât în ceea ce priveşte ediţiile din 1991 şi 1992 ale acestui Festival Naţional de Teatru, care pe atunci mai purta şi numele lui I.L. Caragiale.

https://www.youtube.com/watch?v=Rq6vHomMmDs

24 octombrie 2014

http://www.fnt.ro/program/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com