Ciocu-mic.Ro

/

/

/

Cea de a 10-a ediție a Festivalului Internațional de Film București, cel mai vechi festival competitiv din Capitală destinat exclusiv filmului de lung-metraj, va avea loc în perioada 26 martie – 2 aprilie 2014, la Cinema Studio, NCRR – Studioul Horia Bernea, sala Elvira Popescu și Institutul Cervantes.

http://b-iff.ro/program/

MURDĂRIE

FILTH

Marea Britanie, 2013, 97min.

regie: Jon S. Baird

cu: James McAvoy, Eddie Marsan, Jamie Bell

Iată un film despre care se poate vorbi mult – şi din perspective multiple.

N-am citit proza lui Irvine Welsh, autorul scoţian  a cărui carte este ecranizată aici, la fel cum n-am citit nici Trainspotting, celălalt roman al său care a stat la baza unui film celebru. Dar faptul că ambele seamănă izbitor, deşi sunt făcute de regizori diferiţi (şi foarte talentaţi, amândoi), ne spune din capul locului că prozatorul are „mână grea”, amprentă inconfundabilă.

…Dar să nu ne pierdem în consideraţii gen „influenţa a ceva asupra cuiva”, cum zicea, odată, Virginia Woolf.

E suficient să spunem că romanele cu pricina, împreună cu ecranizările lor, reiau, parcă, povestea din punctul unde-au lăsat-o Tinerii Furioşi, Portocala mecanică şi O Lucky Man.

Realismul lor dur, venind dintr-o mare tradiţie a filmului documentar, se aliază paradoxal cu suprarealismul, făcând să rezulte două titluri de referinţă, probabil la fel de viguroase, de rezistente în timp ca Free Cinema-ul însuşi.

Filth spune povestea unui tânăr şi ambiţios poliţist din Edinburgh, care „luptă pe două fronturi”: cel oficial, al sarcinilor sale de serviciu şi celălalt, al discreditării colegilor cu care concurează la avansarea în funcţie. Celui de al doilea îi acordă mult mai mare atenţie, în detrimentul primului: ancheta unei crime, de care se ocupă, trenează şi în cele din urmă, cazul îi va fi repartizat altcuiva.

Personajul este descris ca unul lipsit de orice urmă de simţ moral şi de echilibru interior: se ţine numai de intrigi, se culcă cu nevestele colegilor, fură, bea, bate, violează, se droghează… un adevărat om din subterană, cum numai ruşii (Dostoievski, Sologub) au mai imaginat.

O apariţie şarjată, ar zice o persoană care n-a avut niciodată parte de un loc de muncă într-un mediu concurenţial. Sau realistă, ar aprecia alţii, care ar putea povesti şi ei câte ceva despre genul acesta de colegi de serviciu. Viziunea regizorului Jon S. Baird este una caricaturală, sau realitatea însăşi este o mascaradă, un bâlci violent?

Căci nici mediul ambiant al mutantului „subteran” nu e chiar idilic. Beţivii buhăiţi de ambe sexe de pe trotuare, fetiţa de şaisprezece ani făcându-i un anumit favor sexual poliţaiului şantajist care a găsit-o în pat cu unul bănuit de crimă, petrecerea de Crăciun de la secţia de poliţie cu „jocurile ei de societate” nemenţionabile… nu s-ar zice că viziunea autorilor e prea roză. Ironia lor e rea, dar nu aberantă şi nici incoerentă. Acest pamflet suprarealist aduce, totuşi, a reportaj.

Lucrurile devin, din violente şi groteşti, abisale de-abia în momentul când pe ecran îşi face apariţia flaconul cu pastile pe care scrie Carbonat de Litiu. Medicamentul cu pricina se foloseşte în tratamentul TAB (tulburări afective bipolare), o ţicneală cu acte-n regulă, o psihoză gravă, care impune de multe ori internarea la Psihiatrie. Iar faptul că poliţistul mizerabil de aici, acest cumul aproape neverosimil de „calităţi”, este un mare anxios (sinucigaş, în cele din urmă) ne arată că autorul ştie despre ce vorbeşte.

O mică divagaţie: văd că, acum, Poliţia noastră vrea să-şi angajeze profiler-i, adică specialişti presupus apţi a schiţa portretele psihologice ale infractorilor necunoscuţi, pe baza cărora să se poată prevedea comportarea ulterioară a acestora. Dar preocupările privind profilul psihologic al persoanelor aparţinând anumitor categorii socio-profesionale nu sunt o chestie inedită la noi. Prin 1972-1973, am cunoscut pe cineva care lucra la un institut de cercetări de genul acesta, unde tocmai se realiza expertizarea psihologică a personalului. Prima categorie investigată (se folosea faimosul test Minnesota) a fost cea a personalului de conducere, a directorilor de tot felul, respectiv a activiştilor de partid – începând cu cei  mai importanţi, de sub Comitetul Central al PCR. Rezultatele au fost corespunzătoare, îmi spunea cunoştinţa mea. Profilul lor psihologic era, în majoritatea cazurilor, aşa cum trebuia să fie, de tip preponderent paranoid: directorii şi activiştii erau nişte oameni hotărâţi, autoritari, capabili să bată cu pumnul în masă, cum s-ar zice. Când s-a trecut, însă, la miliţieni, aici lucrurile n-au mai stat la fel de bine: spre imensa surpriză a tuturora şi în primul rând a „conducerii superioare de Partid şi de Stat”, mare parte dintre ei nu erau deloc aşa ceva, ci depresivi, ciclotimici, schizoizi – adică, terorizaţi şi ei, la rândul lor, deloc echilibraţi. Asta ne reaminteşte încă o dată, dacă mai era nevoie, cine erau şefii şi cine, executanţii în RSR.

Și bănuiesc că asta are o anumită legătură cu desființarea (sau cu ”securitizarea”) unor facultăți umaniste precum cea de Psihologie, survenită la puțin timp după aceea.

(În ce priveşte, de pildă, Revoluţia Română, sunt de părere că unul care-a tras în manifestanţii de pe treptele Catedralei Ortodoxe din Timişoara, omorându-i în decembrie 1989, nu era nici sadic, nici paranoic, ci doar un imbecil care s-a căcat pe el de frica şefilor. Ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui să zacă în puşcărie până în ziua de azi.)

trailer: http://www.youtube.com/watch?v=tymWDB7gtK4

www.easy-hit-counter.com

TÂNĂRĂ ŞI FRUMOASĂ

JEUNE & JOLIE

Franța, 2013, 95min.

regie: François Ozon

cu: Marine Vacth, Géraldine Pailhas, Frédéric Pierrot, Charlotte Rampling

Simplu ca bună ziua, aşa ni se prezintă filmul lui François Ozon. O poveste despre o liceancă dintr-o familie pariziană oarecare, onorabilă şi relativ înstărită, educată şi ferită de traume, care se apucă de prostituţie. Şi căreia, la un moment dat, într-o cameră de hotel, i se întâmplă să-i moară un client (vârstnic). Ocazie cu care poliţia intră pe fir şi astfel, află şi părinţii cu ce se ocupă fetiţa lor. Faptul că „prestatoarea” e minoră o pune la adăpost de unele consecinţe legale, mai degrabă răposatul fiind considerat culpabil.

Ce a determinat-o să se „pună pe piaţă”? Curiozitatea? Gustul pentru aventură? Internetul? Cupiditatea? Rămâne să ne dăm cu presupusul…

În sânul familiei urmează tot ce era de aşteptat să urmeze, şoc, lacrimi, urlete… vizita la psiholog, însoţită de mama disperată. Unde are loc singurul moment comic din film. La sfârşit, terapeutul le spune preţul: „Şaptezeci de euro pe şedinţă, atâta e tariful meu”.

Iar pacienta surâde imperceptibil. Al ei era de trei-patru sute de euro…

Filmul are şi un epilog: văduva (Charlotte Rampling) simte nevoia să o cunoască pe fata în braţele căreia i s-au deschis răposatului porţile cereşti. Momentul virează spre o vagă sugestie de lesbianism, nemotivat şi neverosimil. Respectiv, ca nuca-n perete.

Singura surpriză a acestei „cronici de moravuri” (?) este protagonista Marine Vacth, o apariţie de o fotogenie aparte. Într-adevăr, tânără şi frumoasă. Şi dezinhibată rău.

http://www.francois-ozon.com/en

LA GRANDE BELLEZZA

Italia, 2013, 142 min.

regie: Paolo Sorrentino

cu: Toni Servillo, Carlo Verdone, Sabrina Ferilli

Prezentat în premieră mondială în competiția de la Cannes 2013, filmul lui Sorrentino a câștigat luna trecută Oscar-ul 2014 pentru cel mai bun film străin.

Senzaţie persistentă de déjà vu, déjà vécu.

Ciorbă reîncălzită, s-ar zice. Da, dar într-o oală de aur, bătută cu pietre scumpe.

Ciorba în cauză conţine hălci întregi din Satyricon şi La dolce vita, asezonate cu oarece durităţi picante gen Mondo Cane, sub forma unei relatări cu virtuţi prozastice –  mi se pare că povestea, cu fragmentarismul ei sincopat, discontinuu, de videoclip, cu sâmburele epic, cu filozofările ei şi cu toate micile ei „scăpări”, ar fi delectabilă şi citită, doar ca scenariu (desigur, însă, asta ar însemna să te lipseşti de o bună porţie de picturalitate…)

Avem aici personaje tipice şi altele extrem de atipice, de un pitoresc turbat. Frumoasa stripteusă, de pildă, care câştigă serios dansând la bară, îi povesteşte protagonistului Jep Gambardella, un macho de vreo 65 de ani în patul căruia va poposi pentru o noapte, că-şi dă toţi banii pe tratament. Pentru ce boală, vom afla, poate, în episodul următor, fiindcă nu ni se mai spune – iar Sabrina Ferilli, după cum ni se arată, putem zice că plezneşte de sănătate, să nu-i fie de deochi. Dar, în fine, astea sunt doar pete în Soare…

Găsim şi ceva nou. Pe lângă deja cunoscuta blândă ironizare a clericalismului atotprezent în Italia (amintiţi-vă de parada modei bisericeşti filmată de Fellini), avem, în finalul prezentului film, şi o adiere de religiozitate autentică, de sfinţenie adevărată, întrupată în incredibila apariţie a misionarei în vârstă de 104 ani.

Recipientul, oala de care ziceam, este unul somptuos: Roma, cu minunăţiile ei arhitecturale, picturale, statuare.

Şi, ca să rămânem în domeniul gastronomiei – la fel ca şi cardinalul din film, cu faimă de mare exorcist, care se pricepe ceva de speriat la bucătărie şi e gata oricând să-ţi împărtăşească o reţetă alambicată: „polonicul” cu care se mestecă în ciorba asta e umorul, hazul mucalit al elegantului Jeppino (Toni Servillo), ziaristul monden care a publicat odată un roman de succes, dar n-a recidivat, care se cunoaşte cu toată Roma şi stă de vorbă cordial cu toată lumea, de la staruri şi contese la patroni de bombe deocheate. Dar care poate să fie şi mordant, la o soarea, atunci când e de dezumflat o scriitoare plină de iţe, fiţe şi „talente”.

Ca să fiu sincer cu dv., mie prin asta mi-a devenit, pe loc, simpatic.

Au prezentat noul număr: prof. univ. Dana Duma, Olimpia Melinte, actriţă şi Cristian Tudor Popescu

www.easy-hit-counter.com

A murit Aureliu Manea.

Cum poate să moară o legendă? El era o legendă. Toţi oamenii de teatru – şi în primul rând, cei mai mari regizori de origine română – spun că era un geniu.

Am trăit în apropierea lui, ducându-mi viaţa în cultură, chiar în teatru la un moment dat, fără să ştiu nimic de el, fără să ştiu că el încă făcea spectacole şi că acestea erau reprezentate – ce-i drept în teatre de provincie, fără cotă. Aflam, întotdeauna după scoaterea lor de pe afiş, că fusese vorba de nişte capodopere. Şi asta, iarăşi, n-o spuneau nişte aplaudaci oarecare, ci ditamai regizori şi critici, la rândul lor cotaţi excepţional.

(vezi şi http://yorick.ro/andrei-serban-pe-langa-opera-sa-aureliu-manea-va-ramane-special-prin-fiinta-sa-sangeranda/)

M-am nimerit în Timişoara, la terminarea facultăţii, în 1977, la câţiva ani după plecarea lui de acolo (fusese angajat al Naţionalului de acolo, nu colaborator, cum citeam adineaori într-o postare circumstanţială de pe Net).

Nu auzisem până atunci de el, deşi unii dintre profesorii mei se pare că îl cunoşteau bine, fuseseră chiar colegi, nu ştiu dacă nu şi buni prieteni.

Iar la Timişoara, oraş cu mari pretenţii cultural-artistice (şi cu puterinţe ceva mai modeste), vreo doi colegi mai vechi prin partea locului mi-au vorbit de el. Era o poveste tristă.

Viziunea lui nu era pe placul multora: al culturnicilor de pe la Partid, fiindcă nu pricepeau ce vrea el în spectacolele acelea şi se temeau să nu fie ceva necorespunzător din punct de vedere – iar al actorilor, colegii lui mai bătrâni din teatru, idem. Plus, în cazul ăstora din urmă, teama că o să-i pună la muncă, băgându-i cu nasul în nişte noutăţi revoluţionare, de care n-auziseră şi nici n-aveau nevoie, îşi luau leafa bine mersi şi fără ele.

Aşa că s-au aranjat cumva să scape de el. Cum? Printr-o şedinţă cu participarea întregului colectiv de oameni ai muncii, cum se obişnuia pe vremea aceea. Adică, democratic.

O paranteză: vioara întâi în această mică mânărie ideologică se pare că ar fi fost o canalie de mare calibru, cu care mai târziu, când eram funcţionar la Ministerul Culturii şi mă ocupam în mod nemijlocit de vreo câteva teatre, printre care şi cel din Timişoara, am avut de lucru (Buget, Personal şi Achiziţii de Texte, cu asta mă ocupam, aşa mă trecuseră în organigramă la Direcţia Teatrelor). Ştiam cine e, ce hram poartă, dar n-aveam ce-i face. Concedierea lui numai “colectivul de oameni ai muncii” putea s-o ceară. Şi n-a cerut-o.

La şedinţa aceea, el a dat tonul acuzelor. Nu mai ţin minte ce se zice c-ar fi spus, dar nu mi-e greu să-mi imaginez. Orice om de vârsta mea – şi chiar mai tânăr cu zece-douăzeci de ani – o poate face cu uşurinţă.

Şocant este doar că după el au vorbit numai maşiniştii şi femeile de serviciu din teatru, care au condamnat, la rândul lor, viziunea reacţionară, atitudinea antipartinică… etc. ale inculpatului.

Drept care i s-a “desfăcut contractul de muncă”. Adică a fost dat afară, fără alte explicaţii.

Colegii mei pretindeau că atunci s-a îmbolnăvit Aureliu Manea.

Dumnezeu să-l odihnească.

Nu e bine să fii geniu prin părţile astea de lume. Pe prea mulţi îi deranjezi.

Matei Varodi, regizor de teatru:

E cumplit de trist… mi-aduc aminte de candoarea cu care descoperea în cel mai banal fapt de viaţă imagini fabuloase, de frenezia dezbaterilor - fragmente din cartea care are imaginea asta pe copertă mi le povestea la Turda - sau cât a fost de fericit şi neajutorat când s-a născut Muriel, cum am mers împreună la maternitate, eu fiind “veteran”, aveam deja o fetiţă şi cât era de curios şi speriat de cum trebuie să te porţi cu vietăţile astea mici… şi iată, Muriel a devenit regizor şi mesajul lui va trăi, chiar dacă el s-a dus în eternitate !

www.easy-hit-counter.com

Suntem o civilizaţie bătrână, de mult sterilă. Am spus deja tot ce-aveam de spus, am experimentat, gustat, trăit, fumat totul – iar artei noastre nu i-a mai rămas de explorat decât perimetrul atrocelui şi violenţei.

Se pare că “atroce” este cea mai adecvată denumire a unui concept sui generis, a unei noi categorii, aflată într-un tot mai sesizabil proces de constituire. Mi se pare că esteticienii vor începe să vorbească despre “atroce” şi “disperat”, aşa cum, pe vremuri, se vorbea despre noţiuni ca “frumos”, sau “comic”, sau “sublim” etc.

“Atunci când nimeni nu te ascultă, când nimeni nu vrea s-audă ce-ai de spus, nu-ţi rămâne decât să pui o bombă, care să vorbească pentru tine”, aşa gândea un personaj dintr-un film despre IRA (Armata Republicană Irlandeză).

Cine să-l asculte pe povestitorul căruia nu i-au mai rămas de spus decât poveşti de mult cunoscute de toată lumea ? Creatorului ce vrea să mai fie văzut şi auzit, în zilele noastre, se pare că nu i-a rămas decât soluţia violentă, explozivă, singura aflată într-o legătură oarecare cu realitatea pe care ne-o bagă zilnic pe gât televiziunea.

Gata cu “épater le bourgeois”! Am trecut la “valorificarea superioară a potenţialului artistic”, cum ar fi zis secretarul de partid al Şcolii de Literatură, prin anii 50… la “terroriser et effrayer tout le monde”.

Cam în asta constă, zic eu, demersul expresiv al lui von Trier, de la Antichrist încoace. Ultimele lui filme pendulează între obscen şi atroce şi îşi pun comentatorii în situaţia delicată de a nu putea, din motiv de convenienţe, să relateze ce anume se petrece în ele, obligându-i la o exprimare perifrastică, sau, dacă sunt mai tâmpiţi, la născociri de un caraghioslâc de-a dreptul urmuzian. (O zearistă dâmboviţeană pretinde că, în scenele de sex, protagonista din Nymphomaniac a utilizat un …vagin artificial ! curat Pâlnia şi Stamate, ce mai încoa’ şi’ncolo…)

Von Trier îi dedică Antichrist lui Tarkovski, perplexându-şi privitorii care ştiau că acela a fost un mare mistic creştin ortodox – în vreme ce opera dedicată miroase mai degrabă a satanism… Tragă de aici fiecare ce concluzii vrea şi poate…

În ce mă priveşte, cred că afinitatea esenţială, primordială, a danezului nu e cea cu negurosul regizor sovietic mistic (o persoană, de altfel, dotată cu imensă forţă expresivă), ci cu la fel de neguros-fanaticii atentatori sinucigaşi actuali, de a căror teamă tremură o lume-ntreagă.

În Nimphomaniac, exhibiţionismul pornografic dinamitează convenienţele, obligându-ne să ne reamintim că automatismele, reflexele noastre numite „reguli de bună purtare” sunt, până una-alta, chiar tabù-urile aflate la temelia civilizaţiei. *

A civilizaţiei iudeo-creştine detestate de Nietzsche – şi numite de alţii „umanistă”, care este un sistem de supravieţuire colectivă.

Iar această civilizaţie, oricât i-ar indispune afirmaţia pe diverşii ideologi de ocazie, este una singură, cea europeană – înconjurată şi penetrată de numeroase culturi, subculturi şi infraculturi ostile, care nu dau doi bani pe cuvântul „umanism”. Şi nici pe vieţile altora.

* De altfel, le-au mai dinamitat şi alte filme care-au trecut pe la Cannes, ba au luat şi premii (v. http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179). Dar Von Trier prea o face sistematic…

Ca să se înţeleagă mai bine de ce spun cele de mai sus despre posibila nouă categorie estetică, citiţi acest lung poem al lui George Vasilievici (1978-2010). Mie mi s-a părut cel mai puternic lucru pe care l-am citit în ultimii douăzeci de ani. Scuze pentru lipsa diacriticelor, n-am mai stat să i le pun eu.

POEM ÎN CARE EMILIA SE POVESTESTE

“du-te fa si te spala“ îmi zicea mamica
“c-o sa ne umpli de boli” si tatutu venea
beat în fiecare noapte si-l batea pe frati-miu
pentru ca nu adormea la timp si eu
aveam saispe’ jumate, de, de unde
sa stiu, într-o noapte era chiar sa ma sufoc
pent’ ca nici macar nu ma lasa sa ma
trezesc si ma lua asa din somn, si m-am
trezit cu ditamai darabaua îndesata pe
gît si-am vomitat si atunci mi-a zis taticu,
“fa tu esti mai proasta decît curva de
mata”, de, eu aveam saispe jumate si nici
nu stiam si dupa aia n-am mai putut
sa dorm pent’ca mirosea a ciapa si a
borîtura si ciarceafurile erau ude de
transpiratia lu’ tatutu care muncise
toata ziua sa ne puna noua o pîine
pe masa, asa zicea, pent’ca de cînd
se nascuse ala mic nu mai ne ajungeam
cu niciunele si atunci mi-a zis mamica
sa ma duc si eu sa caut ceva de munca ca
cu scoala oricum nu ma mai primea de cînd
m-a prins directoru cu portarul în veceu si
asa am ajuns la Bibi care avea fete
multe si frumoase si i-a zis lu mamica
ca-i da doua sute de parai daca ma
lasa sa muncesc la el si mamica a
fost de acord, numa sa vin dimineata
cînd termin sa dorm acasa ca ea numai
poate si tatutu este si el barbat de! asa
zicea mamica si dadea din cap ca
numa Dumnezeu stie prin cîte a trecut
ea de cînd a dat-o afara de la fabrica,
ca directorul a adus pe una mai tînara
în locu ei dupa ce o…. si rîdea stii tu
zicea mamica aproape patru ani dar acum
se saturase si zicea ca nu mai da randament
sau ceva de genu asta si ca este nevoie
de forta de munca, de vîna tanara si
tatutu s-a îmbatat rau, praf s-a facut
de nervi si-a batut-o s-a zis ce fa si ala
s-a saturat de tine? si s-a dus acolo si
i-a spus lu’ domn director ca el stia tot
si s-a rugat sa n-o dea afara ca asa femeie
afurisita n-o sa mai gaseasca el prea
curînd, da acu, mamica nu mai poate
si are scurgeri tot mai des si miroase
tare rau ca nici nu putem sa stam la masa
cu ea si eu plîng ca nici ala mic n-o mai
suporta si trebuie sa am grija si de el
da acu nu mai pot pent’ca nu mai am
timp de cînd cu Bibi, de, aveam
saispe’ jumate si voiam si eu sa cunosc
lumea ca de cînd cu frate-miu ala mai
mare pe care l-au internat si l-au uitat
acolo toti ziceau “uite, aia-i sora lu ‘ Dili”
si fugeau de mine de parca eram ciumata
si copii la scoala ma scuipau si ma bateau,
spuneau ca asta este pentru ce le-a facut
frate-miu ala mai mare pîna m-a prins
directoru cu portaru în veceu si m-a dat
afara pentru ca el nu are nevoie de o curva
care sa-i strice lui scoala, asa zicea, si
mamica m-a dus la Bibi atunci si tatutu
a baut toti banii pe care-i luase mamica
si tot nu au facut nimic si atunci au
vîndut casa pe care o aveam de la bunicu
care a fost profesor cu facultate si de-aia
l-au primit pe taticu la posta ca era baiatu
lu’ nea Nae, om învatat, de, cu relatii,
da dupa ce a murit bunicu si tatutu
s-a tot dus beat la munca l-au dat afara
si apoi a mai fost si treaba cu mosu’ ala
si cu plîngerea lui care zicea ca tatutu
ii furase banii de pensie dupa ce îl pusese
sa semneze si atunci a fost cînd tatutu
nu a venit acasa patru zile de l-a gasit
mamica beat mort în Tabacariei si se
umflase si vomita sînge, dar tatutu
om puternic a scapat si nici nu l-au tinut
mult la spital atunci s-a îmbolnavit mamica
si spunea ca numai din cauza lui, ca
ce daca mai faceau un copil, s-asa ala
mare este acolo unde este si pe ea
nu o mai intereseaza, ca vrea si ea
sa aibe un sprijin la batranete, ca cu
curva aia de fita si cu fitu ala care a
început sa semene cu tine sigur o sa
ma manînce viermii în casa, asa zice
si eu plîng, cum am plîns si atunci cînd
m-a batut Bibi prima data cînd am plecat
cu baiatu ala frumos si am lipsit doua nopti,
si tatutu m-a batut atunci da eu nu stiam
ca nu am voie si am jurat pe ochii lu mamica
si m-am rugat la Fecioara sa nu mai dea si
dupa ce s-a oprit Bibi mi-a zis sa vin peste
cîteva zile cînd ma fac bine ca el nu ma tine
toata ziua pe mîncare si bautura fara sa fac
nimic si eu plîngeam si am fugit acasa si
atunci m-a luat tatutu în primire si eu juram
ca il iubesc pe Claudiu, si ce fa ala este
mai coios, las ca-ti arat eu tie pula,
asa zicea tatutu si-mi cara pumni si
picioare în burta pîna cînd am
lesinat si nici atunci nu m-a lasat
a început sa-si îndese darabaua în
gura mea si eu scuipam sînge si
atunci m-a batut mai tare, ai ajuns
ca proasta aia de mata zicea, toata
viata au frecat-o toti pe unde au vrut
s-acum pute ca un hoit de-ti vine sa borasti
si eu am vrut sa fug la Claudiu dar m-au
prins si el nu a mai venit dupa mine asa
cum a promis si m-a prins iarna acolo
la Bibi si era frig pent’ca doar ei stateau
în camera aia din fund unde era cald,
pe noi ne tinea în camerele din fata si
eram vreo zece fete care ne plîngeam de
mila si Bibi nu trebuia sa auda ca ne
batea altfel futu-va muma-n cur de tîrfe
ordinare asa zicea si începea sa ne care
pumni eu muncesc toata ziua pentru voi
si voi tot faceti gît? nu mai gasiti voi asa
baiat ca mine s-a batut-o pe Carmen
în seara aia si a venit politia si ne-a luat
pe toate sa ne vaccineze si eu nu stiam si
mi-am suflecat mîneca si ei au început
sa rîda suge fa, numai trage de timp asa
zicea domnu’ politist, fara dinti fa, fara
dinti si mi-a dat cu pumnu-n cap si eu
l-am muscat de durere si tatutu a rîs cînd
a auzit ce fa, nu te-am învatat? degeaba ai
crescut sub acoperisu’ meu si rîdea si m-a
tinut în curte toata dimineata de-am crezut
ca mor de frig si mi-a zis ca nu intru în
casa pîna nu sparg toate lemnele si eu
l-am ascultat toata viata pe tatutu da
acum era prea frig si nu-mi simteam mîinile
s-am fugit la tanti Ana care a vrut sa
cheme politia cînd m-a vazut în halul ala
da a venit mamica dupa mine sa va spalati
pe cap cu familia voastra nenorocita zicea
tanti Ana si mama nici nu voia sa auda,
ma tîra dupa ea si eu nu-mi mai simteam
picioarele si m-a dus direct la Bibi ca sa
nu ma omoare nebunu spunea si nu
m-am dus acasa mai multe zile, mamica
venea si-mi aducea mîncare pe ascuns
si zicea ca tatutu parca era turbat si mie
îmi era mila de el si ma simteam vinovata
s-am vrut sa fug dar îmi era frica de
celelalte fete sa nu ma spuna pent’ca
Bibi era plecat sa aduca niste fete din
Targu’ Mures, acolo erau mai ieftine
si unele veneau chiar pe degeaba ca
oricum nu aveau bani de mîncare sau
de alte alea si Bibi era foarte dragut la
început si peste cîteva zile el tot nu
s-a întors si atunci s-au gîndit ca trebuie
sa se fi întamplat ceva cu el si au mai
plecat doi baieti sa-l caute pen’ca la
politie nu puteau sa mearga si au lipsit
si ei mai multe saptamîni, au dat
telefon de cîteva ori dar noua nu ne-au
spus nimic, doar susoteau pe la colturi
si în camera din fund si atunci Mirela
care era sefa noastra a spus ca sigur s-a
întîmplat ceva, ca nu trebuia sa plece
singur în tara ca avea multi dusmani si
cînd l-au adus noi am plîns, desi acum
nu prea stiu de ce dar arata ca un
copil avortat, stiu eu cum arata astia
de cînd am fost cu fratele lu’ Bibi care
ne-a luat dupa aia la el, la doctor ca
ramasesem grea si tatutu a spus ca
mai bine ma omoara decît sa aduc pe
lume alta secatura, asa arata Bibi ca
niste bucati de carne si mirosea tare
rau desi era iarna si statuse înghetat,
mirosea a porc pîrlit da cel mai tare
a plîns Mirela care zicea ca ea ce-o
sa faca, ca este destul de batrîna si
sigur n-o s-o vrea nimeni sa munceasca
în alta parte si cred ca-l iubea c-au gasit-o
si pe ea peste doua saptamîni atîrnata în
camera din fata cu limba iesita printre
dintii ei cariati si-au dus-o la spital si noi
nu am mai vazut-o de atunci, în iarna aia
nu am mai muncit ca domnu’ doctor a spus
ca nu am voie o luna si m-au trimis
acasa da’ n-am stat decît vreo doua
saptamîni ca ne descurcam tot mai greu
si mamica m-a trimis înapoi s-aduc bani
ca nici taticu nu mai muncea si statea
în pat toata ziua cu sticla de rachiu si
scuipa verde într-un ligean da’ noroc
ca era martie deja si începuse sa se mai
încalzeasca si ne mergea mai bine,
aveam clienti mai multi da’ oricum nu
era ca vara ziceau fetele cînd vin strainii
si studentii care în sesiune nu au timp
asa ca vin la noi si ele deja ajunsesera
sa-i cunoasca cam pe toti pen’ca rar se
întîmpla sa vina cîte unu nou si
fiecare avea fata lui si ele stiau cam
tot ce le place si ziceau ca astia
sunt cei mai perversi da si cei mai
curati si nu le miroase chiar daca nu
platesc la fel de bine ca strainii
da’ trebuie sa fiu atenta cu ei ca
vorbesc frumos si sa nu patesc ca
Magda, fata de anu trecut care
s-a îndragostit de unu si nu-i mai
lua bani si a aflat Bibi, Dumnezeu
sa-l ierte, si a batut-o pîna a ramas
lata si-au dus-o la spital a cazut pe
scari asa au zis si ea a murit acolo
dupa ce si-a înghitit limba într-o noapte
cînd asistenta dormea si nu a auzit nimeni
nimic chiar daca erau mai multe
fete în camera da eu nu-mi faceam
griji, de, aveam saispe’ jumate si il iubeam
pe Claudiu care nu a mai venit da’ eu il
asteptam înca si plîngeam cîteodata
noaptea si de cîte ori venea cîte un client
ma rugam sa fie el si ma ascundeam în
spatele fetelor cînd ne scoteau la ales pîna
cînd au început sa-mi dea tot mai putini
bani si de cîte ori veneam acasa tatutu
ma batea si mai tare si mamica plîngea
de foame cred pen’ca toti banii se
duceau pe bautura si ei se plîngeau ce-ti
pasa tie fa, tu manînci la aia dar noi?
uite în ce hal ne-ai adus cu lenea ta curva
dracului sa vad unde o sa te duci cînd nu
o sa mai fim noi fa, ce-o sa te faci atunci,
asa zicea mamica si plîngea, ca numai tu
o sa ma bagi în mormînt si eu nici macar
sa plîng nu mai puteam de oboseala si
voiam doar sa dorm da tatutu avea chef
tot mai des în ultimul timp si nu ma lasa
si atunci am început sa ma ascund în magazie
unde am gasit Biblia lu’ bunica si am dormit
acolo cîteva saptamîni pîna m-a gasit tatutu
asa dormind cu Domnu nostru Isus lînga
mine si a rîs si a început sa strige la mamica,
vino fa femeie sa vezi ce face proasta asta a
ta, acum crede ca asta o sa-i dea de mîncare,
da’ mamica, femeie cu frica lu’ Dumnezeu
s-a închinat si mi-a luat cartea ca cica aia
nu-i pentru curve ci numai pentru oameni
cu sufletu’ curat si-n ziua aia a venit
Claudiu da’ nu m-a recunoscut si a luat-o
pe Carmen fata cea noua s-atunci
parca mi s-a rupt inima în mine si
n-am mai putut sa manînc cîteva
zile si n-am mai dormit si nici sa
muncesc nu mai puteam pentru ca
începeam sa plîng si spuneau ca
nu au platit sa ma auda pe mine
bocind sau cum îmi trag mucii
si se plîngeau la Elvis fratele lu’
Bibi ca blonda nu mai vrea sa-si
faca traba cum trbuie, ca si-a luat-o-n
cap asa ziceau si atunci m-au luat si
m-au dus în Piata Ovidiu si m-au
vîndut lu’ nea Birol care oricum
avea nevoie de mai multe fete pe timpu’
verii si ei oricum aveau prea multe si
nu mai aveau cum sa ne tina pe toate
si nea Birol a spus ca ma ia la el
dar trebuie sa ma încerce întîi sa
vada daca sunt rezistenta, cinci luni
am stat la nea’ Birol care nu prea ma
lasa sa ma duc acasa si mamica se
prapadea deja, nu mai putea sa se ridice
din pat si eu îi trimiteam bani printr-un
copil din cartier care venea des pe la mine
si-l primeam în camera aia plina de
zdrente si ziare vechi în care erau doar
patru saltele aruncate pe jos si alea ca
vai de ele de ne pisam pe noi de frig
iarna, si-un lighean în care ne spalam
toate patru cîte stateam acolo si fetele
au fost dragute la început si s-au purtat
frumos da’ eu aveam mai multi clienti
ca eram mai proaspata, asa ziceau si ele
au început sa vorbeasca urît despre
mine si sa-mi fure banii pe care eu voiam
sa-i trimit lu’ mamica care a murit în vara
aia si am avut voie sa ma duc trei zile acasa
si nu era mai nimeni în afara de tatutu
si tanti Ana si eu am plîns-o pe mamica
care era asa frumoasa asezata acolo în pat
si am vrut s-o sarut dar mirosea prea
tare ca tatutu nu mai venise acasa de
multe zile si ea murise si statuse asa si
se umflase si umpluse casa de sînge
pentru ca se rupsese ceva în ea si nu
a mai putut sa se ridice de jos si toti vecinii
au spus ca a murit ca o nenorocita, asa
cum a trait si nimeni nu a venit la priveghi
doar eu cu tatutu care s-a îmbatat si m-a
pus sa ma dezbrac ca daca nu ma omoara,
asa zicea ca oricum nu sunt fata lui ca
cine stie cu cine s-a futut proasta
asta de mata de ai iesit asa o jegoasa,
si de acum n-am decît sa ma fac bors
zicea ca pe el nu il mai intereseaza si
mamica parca dormea asa desi
era umflata eu o iubeam si tot
mi se parea frumoasa si n-am vrut
sa ma dezbrac si atunci m-a scos
de par afara în curte si m-a batut
cu lantu de la cîine si tanti Ana a
chemat politia ca asa ceva nu se poate
zicea, ca dupa ce a bagat-o pe biata mama
în mormînt acum se leaga de copilul
asta pe care l-a nenorocit oricum si politia
a venit si l-a luat pe tatutu si eu am plîns
ca-l iubeam si stiam ca trebuie sa aibe el
un motiv ca doar nu ma batea degeaba
si m-au întrebat multe si eu le-am povestit
tot si tatutu spunea sa tac din gura si
ca nu este adevarat ca sunt o mincinoasa
ordinara si ca nici macar nu sunt fata lui
si atunci am ramas doar cu tanti Ana
care nu m-a mai lasat sa ma duc la Nea
Birol si a spus ca are ea grija de mine,
asta a fost vara trecuta si am stat ceva
la tanti Ana si au venit de mai multe
ori dupa mine da’ tanti Ana le-a spus
ca nu ma cunoaste si nici nu ma lasa
sa ies afara ca sa nu ma vada cineva
si eu mai ieseam noaptea la poarta
dupa ce se culca ea si atunci l-am vazut
pe Claudiu într-o noapte si am iesit tot
mai des dupa aia da el nu a mai trecut
pe acolo si un baiat i-a spus lu’ nea
Birol ca m-a vazut si au venit într-o
noapte si au dat buzna în casa si-au
lovit-o pe tanti Ana cu capu’ de
calorifer si pe mine m-au legat si m-au
bagat într-un sac de plastic si nu mai
vedeam nimic doar simteam din cînd
în cînd cum ma loveau cu ceva greu
si nici macar nu puteam sa tip de durere
ca aveam gura plina de sînge, la fiecare
lovitura mi se umplea gura de sînge si
simteam cum ma înec si deodata nu m-a
mai durut nimic si-am lesinat, doctorii
au spus ca m-a adus aici un sofer de tir
care m-ar fi gasit într-un sant aproape
de un refugiu, dincolo de Ovidiu si pierdusem
mult sînge aproape ca nici nu mai respiram
si este atît de multa lumina în camera
asta de spital si asistentele sunt asa de
bune ca macar acum sa se poarte cineva
frumos cu mine zic ele dar eu nu sunt
suparata nici pe mamica si nici pe
tatutu si este atîta alb aici aproape
ca…aproap…. apr….

http://www.scribd.com/doc/42754609/vasilievici

Martin Heidegger a consacrat un întreg eseu spusei lui Nietzsche : “Dumnezeu a murit” (Holzwege: Nietzsches Wort “Gott ist tot”), iar concluzia este următoarea :

“Astfel, vorba «Dumnezeu a murit» înseamnă: lumea suprasensibilă este lipsită de forţă eficientă. Nu mai răspîndeşte nici un fel de viaţă. Metafizica, adică pentru Nietzsche filozofia occidentală înţeleasă ca platonism, s-a sfîrşit. Nietzsche îsi înţelege filozofia ca pe o mişcare antimetafizică, adică, pentru el, antiplatoniciană. (…) Dacă Dumnezeu, în calitate de Cauză supra­sensibilă şi Scop al oricărei realităţi, a murit, dacă lumea supra­sensibilă a ideilor şi-a pierdut forţa constrîngătoare şi mai ales forţa de redeşteptare şi de elevaţie, nu mai rămîne nimic căruia omul să i se poată conforma şi după care să-şi poată îndrepta paşii. De aceea… apare întrebarea: «Nu rătăcim noi oare ca printr-un neant nesfîrşit ? » [La Gaya Scienza, af. 125, din 1882].

Astfel, formula «Dumnezeu a murit» constată că neantul începe să se întindă. Aici, neant vrea să spună : absenţa unei lumi suprasensibile cu putere de constrîngere. Nihilismul este o mişcare istorială*, şi nu părerea sau doctrina unei persoane sau a alteia. Nihilismul, «cel mai neliniştitor dintre oaspeţi», bate la uşă. (…) Nihilismul mişcă Istoria în felul unui proces fundamental abia recunoscut în destinul popoarelor occidentale. Nihilismul nu este aşadar un fenomen istoric printre altele, sau un curent spiritual care, în interiorul istoriei occidentale, s-ar înfătişa alături de alte curente spirituale, cum ar fi creştinismul, umanismul ori iluminismul. Nihilismul, gîndit în esenţa lui, este mai curînd mişcarea fundamentală a Istoriei Occidentului. (…)

* Este folosit termenul historial vs. historique, cu valoare adjectivală dar şi substantivală, pentru heideggerianul das Geschickliche, “destinalul”, opusul a ceea ce este “istoric”, accidental. (n.tr.)

Ioan Petru Culianu

Notă (D.P.):

<< Nihilismul, gîndit în esenţa lui, este mai curînd mişcarea fundamentală a Istoriei Occidentului. >>

Ar trebui adăugat, la ani buni după ce au fost puse pe hârtie aceste lucruri, că, aşa cum putem constata, nihilismul nu este un capăt de drum. Negativismului nihilist, care nu respecta nimic şi pe nimeni,  i-a urmat şi îi va mai urma fundamentalismul, adică acea ideologie care respectă multe, dar nu şi vieţile altora.

STACY MARTIN

umeraş de haine la Prada

şi vedetă în NYMPHOMANIAC de Lars von Trier

care fu tocmai interzis la Bucureşti de o comisie

care n-are nimic de ascuns

(à propos: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4623)

(idem: http://www.playboy.ro/fete/vedete/cristina-dochianu-marea-pisiceala-9162035/galerie-foto/?p=5)

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

Hotărât, ne aflăm într-un sezon al descoperirilor: de-abia ce fu descoperită comoara de patruzeci de kile de monezi de argint din secolul şaptispe, prima de mărimea asta găsită (sau, cel puţin, declarată autorităţilor) în Oltenia, că, la Colegiul Naţional Sfântu Sava din Bucureşti, ieşi la lumină ceva ce mulţi ar numi „un mic tezaur”. Ceva mai recent, nu are decât optzecişicinci de ani, dar la fel de surprinzător. Şi de inedit.

E vorba de primele încercări literare ale liceanului Eugen Ionescu (ulterior, Eugène Ionesco), publicate în revista liceului, între anii 1927-1930.

Sunt curios ce va zice Academia Română de chestia asta. Ca să nu mai pomenesc de celelalte Combinate Industriale de Tăiat Frunză la Câini din domeniu.

„Vinovaţi” de scoaterea la lumină a antichităţilor adolescentine cu pricina sunt profesorii de română IULIA POP şi VICTOR LIŞMAN, care le-au dezgropat din arhiva liceului şi le-au publicat în noua revistă a liceului – fără măcar a-şi pune numele pe frontispiciul acesteia.

Şi după câte-am înţeles din scurta convorbire telefonică pe care am avut-o azi cu dna Pop, imprimarea actualei reviste s-a făcut pe banii domniei sale.

…Păi să mai zică cineva că profesorii au lefuri mici !…

PS: Cel mai curios îmi pare, însă, faptul că eu sunt primul care vorbeşte, aici, de aceste inedite, deşi massmedia este la curent cu existenţa lor…

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10255

www.easy-hit-counter.com

http://www.lapunkt.ro/2013/10/31/adele-si-vidul-de-aur/

Nu văd ce-aş mai putea adăuga despre acest film.
Ileana Bârsan (pe care n-o cunosc personal) îl descrie cât se poate de judicios, în comentariul ei intitulat ADÈLE ŞI VIDUL DE AUR.
Şi eu sunt de părere, ca şi ea, că filmul franco-tunisianului Abdellatif Kechiche este o producţie pornografică.
Ce-i drept, cu o adolescentă, în rolul titular, de o virginală prospeţime, de o frăgezime care-l va fi făcut pe regizor să o vadă înmulţită cu 72…
Însă, de dragul exactităţii: acesta nu e un simplu porno, ci unul cu ciucuri. Ornamentali. Respectiv, cu filozofeală intercalată printre scenele de sex explicit. Şi dacă nu te zgârie pe creieri platitudinile semidocte debitate de personaje în intervalul dintre scenele de care ziceam, înseamnă că imaginea fofoloancelor linse reciproc/simultan şi filmate în plan detaliu întârzie să ţi se şteargă de pe cortex, blocând accesul altor informaţii. Ceea ce pare să li se fi întâmplat câtorva tineri comentatori onanimi de pe la noi, care-au căzut pe spate şi s-au grăbit să-l ridice în slăvi.
Ce-i drept, nici pe ei nu poţi să-i faci nebuni… dacă un juriu prezidat de Steven Spielberg i-a dat capului de operă Palme d’Or…
Altceva n-o fi obţinut Al Qaeda cu atentatele sale… decât premii la Cannes…
AVERTISMENT : dacă-i va trece cuiva prin cap să-mi reproşeze limbajul, o să-l rog să descrie în amănunţime ce anume se întâmplă în scenele în care cele două eroine se află, goale, în unul şi acelaşi pat.

*

Şi acum, partea de, vorba aia, cultură, de istorie a filmului:
- 1972. BEHIND THE GREEN DOOR. L-au categorisit „porno chic”. În mai 1973, era prezentat la Cannes. După proiecţie, echipa realizatoare a urcat pe scenă, în frunte cu vedeta feminină Marilyn Chambers, în rochie de seară. „A fost un moment de jenă în sală”, nota presa franceză.

- 2009. ANTICHRIST. Pornohorror. Cu rolul ei principal de aici, Charlotte Gainsbourg a luat premiul de interpretare feminină la Cannes. „A fost un moment de groază în sală”, am constatat eu. Chiar dacă am văzut filmul la Bucureşti.

https://www.youtube.com/watch?v=wUWKMtpfCRc

www.easy-hit-counter.com

În cadrul galei LES FILMS DE CANNES À BUCAREST (25-31 oct.), poate fi văzută retrospectiva unui mare regizor, Maurice Pialat: mai exact, 10 din cele 11 filme ale sale.

Celebrul Van Gogh nu a mai fost subiectul unui film de la realizarea lui Vicente Minnelli din 1956, cu Kirk Douglas şi Anthony Quinn, care fac creaţii memorabile în rolul titular şi în al lui Paul Gauguin, pentru care au obţinut Globul de Aur şi respectiv un Oscar.

Maurice Pialat (1925 – 2003) este un cineast cvasi-necunoscut în România, dar o voce cu totul originală în Franţa şi în lume. A debutat la 43 de ani şi a realizat 11 filme, unul şi unul. El însuşi de formaţie pictor, a visat să facă filmul despre marele olandez. A pregătit doi ani începerea filmărilor, a căutat un actor cu o faţă chinuită şi l-a găsit pe Jacques Dutronc, un actor cu un palmares modest, dar care, în Van Gogh, va lua premiul César (1992). Personajul lui arată cam anemic, nu viguros precum cel interpretat de Kirk Douglas. Evident, Minnelli a americanizat personajul, i-a dat o desfăşurare mai amplă, cu multe racorduri la viaţa legendară a pictorului.

Dimpotrivă, personajul jucat de Dutronc e patibular, pare sortit morţii, are o figură tristă. De altfel, într-un film anterior, de mare succes, À nos amours (1983), încununat cu două premii César, există o conversaţie despre pictură între protagonişti, în care personajul tatălui, jucat chiar de Pialat, spune că atunci când se gândeşte la Van Gogh, are imaginea tristeţii, vede în el un om trist. Şi aşa arată şi faţa lui Dutronc, tristă.

Maurice Pialat se concentrează asupra ultimelor 67 de zile din viaţa lui Vincent Van Gogh. Suntem în anul 1890, când el avea 37 de ani. După ce iese din azil, se instalează în mica localitate Auvers-sur-Oise, lângă Paris, pentru a fi sub supravegherea dr. Gachet (Gérard Séty), mare iubitor de artă şi protector al pictorilor. Dar Van Gogh va prefera o cameră de hotel, lângă gară, fiindcă de mic copil îi plăcea să privească trenurile cum vin şi pleacă. Dar el este mereu prezent la familia Gachet, atras mai ales de fiica doctorului, Marguerite (Alexandra London), pe care o pictează. Ei însă nu-i place tabloul, îl judecă pe artist, dar treptat se îndrăgosteşte de el, dăruindu-i fecioria. E o întreagă dispută în casă pe această temă, aşa cum se întâmplă şi în À nos amours, când adolescenta de 15 ani, Suzanne (Sandrine Bonnaire), îşi începe senzaţionala viaţă de seducătoare.

Fiind aproape de Paris, Vincent e vizitat de fratele său, Théo (Bernard Le Coq), renumit negustor de artă, care, de fapt, îl întreţine, cât şi de o prostituată, Cathy (Elsa Zylberstein), cu care mai avusese relaţii intime. De fapt, grupul ei, format din prostituate şi peşti, vine adesea la iarbă verde, la râul satului, unde se întâlneşte cu Vincent, deşi el era combinat şi cu Marguerite. La rândul lui, Vincent vizitează Parisul şi bordelul ştiut, unde se petrece o formidabilă reconstituire în stil Moulin Rouge. Aici va avea o înfruntare dură cu fratele său, care are 200 de tablouri de la el şi nu a reuşit să vândă niciunul. Această realitate îl va face pe Vincent să-şi tragă un glonte în stomac, care îi va fi fatal. După o zi de chin, el va muri cu trupul chircit, ca un animal.

E un film sută la sută francez, dominat de un nonconformism apropiat de spiritul rebel al personajului. Pialat îşi rezumă astfel filmul: “Un tip stă pe peronul gării, aşteaptă trenul spre Auvers. Are o sută de tablouri de pictat, trei luni de trăit, se numeşte Van Gogh şi nu are nimic de pierdut”.

Personajul este total insolit, rupt de clişee, ba aş spune atipic. Van Gogh spune că suferă de dureri de cap, când aude un zgomot surd, continuu. Pialat a urmărit să reprezinte omul, nu pictorul, pe care îl vedem pictând mai rar, deşi mereu e pe drum cu şevaletul, cu pachetul cu mâncare frugală.

Senzaţională este atmosfera creată de Pialat, inclusiv decuparea personajelor. El îşi mută adesea interesul de pe Van Gogh pe Théo, Gachet, dar mai ales pe Marguerite, Cathy şi celelalte femei. Femeile sunt “vioara întâi” în acest film, ele strălucesc şi au replici ca în piesele lui Shakespeare. Marguerite aminteşte de Rosalinda din Cum vă place. Regizorul experimentase acest limbaj în À nos amours, unde Suzanne dovedeşte o remarcabilă maturitate. De altfel, tot grupul de fete din jurul ei se remarcă prin sclipiri shakespeariene. E formidabil tratată tema libertinajului adolescentin.

Pialat e creator de atmosferă de grup, dovedind o sensibilitate aparte în abordarea personajului feminin, ca şi în Loulou (1980), un formidabil film erotic, cu Depardieu şi Isabelle Huppert, aflaţi la vârsta frumuseţii. Nota cu precădere a lui Pialat este surprinderea autenticului. El sacrifică orice story senzaţional pentru un moment de adevăr, aşa cum s-a întâmplat la Loulou, un film tracasant, plin de tensiuni pe platou, fapt care a obosit-o enorm pe Huppert. La una din filmări, ea adoarme pe platou. Dar Pialat n-o trezeşte şi îi pune pe operatori să aştepte momentul trezirii ei şi să îl filmeze.

E un moment miraculos, pe care l-a introdus în film. Uluitor la Pialat este mizanscena elaborată pe bază de improvizaţii neîntrerupte. Şi în Van Gogh avem la tot pasul astfel de momente de mister cotidian, cum ar spune Eliade. El s-a apropiat de înţelegerea personajului prin studiul operei lui Van Gogh.

Pialat nu realizează un film melodramatic, cu scene senzaţionale, cum ar fi faimosul act când pictorul îşi taie o ureche, ci se apleacă spre tristeţea interioară a personajului, în ciuda faptului că din exterior este copleşit de iubire. E aici un subtil neorealism, prin surprinderea banalului, a vieţii de zi cu zi, a ceea ce este insignifiant, precum masa frugală a eroului sau supa pe care Vincent o mănâncă grăbit, ca un automat, în timp ce-i ascultă pe cei din jur, care i se adresează. E foarte tăcut, rar vorbeşte, iar reacţiile lui sunt imprevizibile, precum scena când se aruncă în apă îmbrăcat în timpul unei plimbări obişnuite cu Marguarite şi familia ei. Sunt şi câteva momente când el mimează sinuciderea cu un pistol. Ca şi desele sale ieşiri nefireşti, coşmareşti, comportări ale unei minţi întunecate.

Semnificativ este faptul că, în pofida bolii, a tristeţii funciare, Van Gogh este înconjurat de toată lumea cu o dragoste copleşitoare. Fapt care, paradoxal, îi adânceşte nefericirea.

Mai mult, se dovedeşte că boala lui Vincent nu este aşa de rea ca boala lui Théo şi a celorlalţi, fiindcă toţi au stări ciudate, cel puţin câte o ieşire bizară. Aşa cum îi spune şi doctorul, toţi suntem neurastenici.

Apar şi detalii noi din viaţa lui Van Gogh, cum ar fi aşteptarea morţii lui. Nimeni nu face nimic să-l salveze, îi respectă dorinţa de a muri. El nu vrea să i se scoată glonţul, nici să mănânce. Pialat evită total melodramaticul. Alţii o aduceau pe Marguerite la căpătâiul lui. Nu, o vedem la sfârşit, cum îşi ridică vălul negru de pe chip şi intră în vorbă cu un alt pictor care aterizase în satul lor, devenit faimos fiindcă aici a murit Van Gogh şi fost locul de creaţie şi al altor pictori celebri, precum Cézanne.

Sigur, ceea ce este uluitor în acest film este atmosfera, lumea epocii în care a trăit Van Gogh. Personajele sunt toate atipice, foarte marcate de problema eului, a singurătăţii, a iubirilor fugare, neîmplinite. Interesant este contrastul dintre faţa tristă a lui Van Gogh şi situaţiile fericite în care e pus. Înseşi picturile sale din această perioadă reprezintă explozii solare, peisaje de neaşteptate armonii coloristice.

În fond, Pialat a compus o imagine fericită a lui Vincent, dorit şi iubit imens de femei. Şi el era un afemeiat. Tema fidelităţii este principală, fiindcă nimeni nu e fidel. Marguarite îl iubeşte, îi vorbeşte despre faptul că îi va fi fidelă, dar el nu crede. Se gândeşte la moarte. E hotărât să plece din această lume, de aceea se comportă fără nici o remuşcare în relaţiile cu femeile. Vorba lui Pialat, nu mai are nimic de pierdut. Dovadă că nu se abţine nici în casa lui Théo şi vrea să-i călărească nevasta. Deşi nu există o acţiune spectaculoasă, apar doar instantanee de viaţă cotidiană, legate de ce se întâmplă cu Vincent, cum pictează, cum trăieşte, totuşi latura filozofării, o caracteristică a spiritului francez, îşi pune la tot pasul, ca un păienjeniş, pecetea. Sunt abordate marile teme ale literaturii şi artei franceze, libertinajul, infidelitatea, egoismul şi lipsa de egoism. Toate femeile îl iubesc pe Vincent, în ciuda faptului că îl văd cum le înşeală. Ceea ce e nefiresc.

Ele îl iubesc a posteriori, ca şi cum ar şti că el va fi nemuritor, un pictor supercelebru, deşi în viaţă, în faţa lor, apare ca un ratat, cum îi spune la un moment dat Marguarite. Şi fratele său, Théo, în ciuda ieşirilor lui Vincent, îl iubeşte. De pildă, într-o scenă, Vincent îl pălmuieşte, iar Théo îl îmbrăţişează.

De altfel, şi în celelalte filme ale sale, Pialat combină pălmuirile cu iubirea. Suzanne e mereu bătută de fratele şi mama ei, dar la sfârşit, după ce se eliberează prin ceartă şi păruială, se îmbrăţişează, plâng, se împacă. Aşa se întmplă şi în Loulou, când soţii se despart, se bat, apoi se împacă, la fel cum se întâmplă şi între soţ şi amant. Pialat pare să aplice în filmele sale vorba “bătaia e ruptă din rai”. Oamenii acceptă bătaia ca pe ceva firesc, aflat în natura relaţiilor dintre oameni. Acest lucru l-a înţeles şi Caragiale.

Personajele lui Pialat nu se bat ca să se răzbune, ci se defulează, fapt care face ca toate aceste scene să nu fie violente, să ni se pară poate caraghioase, dar profund umane.

Aici este capcana, când faci un film despre o mare personalitate, te copleşeşte şi trădezi personajul. Desigur, Pialat a încercat să mascheze această capcană, de a nu ne arăta că ştie cine a ajuns Van Gogh, el se concentrează asupra a ceea ce însuşi personajul ştie că este, deocamdată un nimeni, un pictor contestat de colegi, care nu vinde, are tablouri proste, pe care nu le cumpără nimeni, toate clişeele care se ştiu despre Van Gogh. Deşi el a vrut să facă un nou Van Gogh, nu a putut evita tensiunea interioară a personajului, accesele de furie, absintul otrăvitor şi certurile la beţie.

Şi e de discutat dacă Van Gogh ar fi avut fabuloasa recunoaştere postumă, dacă nu ar fi creat în Franţa, dacă nu ar fi trăit într-un mediu unde exista un cult pentru artă, pentru pictură, un respect pentru pictori din partea oamenilor simpli, servitoare sau cârciumari, până şi nebunul satului are respect pentru Vincent şi îi cere să-l picteze. Şi mă gândesc automat la pictorul român Constantin Gheorghe, pe care l-am numit “Van Gogh al României”, oare cine îl mai ştie, cine îşi mai aminteşte de el? De ce? Fiindcă el a trăit într-o ţară fără respect pentru artişti!

Filmul e de o copleşitoare picturalitate şi Maurice Pialat reuşeşte să transmită imaginea unei lumi profund umane, a vieţii nemistificate, în ceea ce are ea mai frumos, care ne face să o iubim şi să spunem că merită să trăim.

GRID MODORCEA

foto: http://www.moviesnxs.com/web/movieboard/viewmessage.php?id=24494

www.easy-hit-counter.com