La moartea lui Aureliu Manea

A murit Aureliu Manea.

Cum poate să moară o legendă? El era o legendă. Toţi oamenii de teatru – şi în primul rând, cei mai mari regizori de origine română – spun că era un geniu.

Am trăit în apropierea lui, ducându-mi viaţa în cultură, chiar în teatru la un moment dat, fără să ştiu nimic de el, fără să ştiu că el încă făcea spectacole şi că acestea erau reprezentate – ce-i drept în teatre de provincie, fără cotă. Aflam, întotdeauna după scoaterea lor de pe afiş, că fusese vorba de nişte capodopere. Şi asta, iarăşi, n-o spuneau nişte aplaudaci oarecare, ci ditamai regizori şi critici, la rândul lor cotaţi excepţional.

(vezi şi http://yorick.ro/andrei-serban-pe-langa-opera-sa-aureliu-manea-va-ramane-special-prin-fiinta-sa-sangeranda/)

M-am nimerit în Timişoara, la terminarea facultăţii, în 1977, la câţiva ani după plecarea lui de acolo (fusese angajat al Naţionalului de acolo, nu colaborator, cum citeam adineaori într-o postare circumstanţială de pe Net).

Nu auzisem până atunci de el, deşi unii dintre profesorii mei se pare că îl cunoşteau bine, fuseseră chiar colegi, nu ştiu dacă nu şi buni prieteni.

Iar la Timişoara, oraş cu mari pretenţii cultural-artistice (şi cu puterinţe ceva mai modeste), vreo doi colegi mai vechi prin partea locului mi-au vorbit de el. Era o poveste tristă.

Viziunea lui nu era pe placul multora: al culturnicilor de pe la Partid, fiindcă nu pricepeau ce vrea el în spectacolele acelea şi se temeau să nu fie ceva necorespunzător din punct de vedere – iar al actorilor, colegii lui mai bătrâni din teatru, idem. Plus, în cazul ăstora din urmă, teama că o să-i pună la muncă, băgându-i cu nasul în nişte noutăţi revoluţionare, de care n-auziseră şi nici n-aveau nevoie, îşi luau leafa bine mersi şi fără ele.

Aşa că s-au aranjat cumva să scape de el. Cum? Printr-o şedinţă cu participarea întregului colectiv de oameni ai muncii, cum se obişnuia pe vremea aceea. Adică, democratic.

O paranteză: vioara întâi în această mică mânărie ideologică se pare că ar fi fost o canalie de mare calibru, cu care mai târziu, când eram funcţionar la Ministerul Culturii şi mă ocupam în mod nemijlocit de vreo câteva teatre, printre care şi cel din Timişoara, am avut de lucru (Buget, Personal şi Achiziţii de Texte, cu asta mă ocupam, aşa mă trecuseră în organigramă la Direcţia Teatrelor). Ştiam cine e, ce hram poartă, dar n-aveam ce-i face. Concedierea lui numai “colectivul de oameni ai muncii” putea s-o ceară. Şi n-a cerut-o.

La şedinţa aceea, el a dat tonul acuzelor. Nu mai ţin minte ce se zice c-ar fi spus, dar nu mi-e greu să-mi imaginez. Orice om de vârsta mea – şi chiar mai tânăr cu zece-douăzeci de ani – o poate face cu uşurinţă.

Şocant este doar că după el au vorbit numai maşiniştii şi femeile de serviciu din teatru, care au condamnat, la rândul lor, viziunea reacţionară, atitudinea antipartinică… etc. ale inculpatului.

Drept care i s-a “desfăcut contractul de muncă”. Adică a fost dat afară, fără alte explicaţii.

Colegii mei pretindeau că atunci s-a îmbolnăvit Aureliu Manea.

Dumnezeu să-l odihnească.

Nu e bine să fii geniu prin părţile astea de lume. Pe prea mulţi îi deranjezi.

Matei Varodi, regizor de teatru:

E cumplit de trist… mi-aduc aminte de candoarea cu care descoperea în cel mai banal fapt de viaţă imagini fabuloase, de frenezia dezbaterilor - fragmente din cartea care are imaginea asta pe copertă mi le povestea la Turda - sau cât a fost de fericit şi neajutorat când s-a născut Muriel, cum am mers împreună la maternitate, eu fiind “veteran”, aveam deja o fetiţă şi cât era de curios şi speriat de cum trebuie să te porţi cu vietăţile astea mici… şi iată, Muriel a devenit regizor şi mesajul lui va trăi, chiar dacă el s-a dus în eternitate !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Tags: ,

Comments are closed.