În cadrul acţiunii POTCOAVE DE CAI MORŢI, ăştia au început să scotocească prin mormintele voievozilor, ca să-i caute la ADN pe iluştrii incriminaţi.
Fără îndoială, progresele ştiinţei ne-au dus mai departe decât pe Hitler şi-ai lui – care, în mărginirea lor, se mulţumeau să te caute la puţă.
Doar trăim în secolu’ douăşunu, ce pisici…
Bucureşti, oraşul monumentelor date-n mă-sa
Sau, dacă vreţi, ziceţi-i, de pildă, “Adevărul despre Bucureşti“.
25.11.2011
Cele de mai sus constituie o postare a mea din noiembrie 2011, când am rămas ca la dentist în faţa labei monumentale în chestiune. Azi am descoperit comentariul dedicat ei în revista 22 - şi simultan, existenţa americanului care şi-a permis să-l plagieze pe dl. Raţă.
Vedeţi amănuntele mai la vale :
<< Cea mai recentă lucrare din Proiect 1990, HandGun, de Bogdan Raţă, poate fi văzută până în primăvara lui 2012. Lucrarea lui Bogdan Raţă, prin semnul victoriei din masivul picior-mână de 5 metri, este simbolul unei noi revoluţii care urmează să se întâmple, dar de data aceasta în conştiinţa noastră. >>
Revista 22, nr. 50 / 6-12 decembrie 2011
Un parc al statuilor comuniste
Ioana Ciocan
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=17543
Ca atare, cu respect aduc la cunoştinţa opiniunii publice că, în conştiinţa subsemnatului, revoluţia invocată de donşoara Ioana Ciocan s-a produs la câtva timp după ce am admirat statua domnului Raţă - şi anume, atunci când am descoperit cu stupoare desenul de mai jos al unui oarecare Jim Warren din America-cea-plină-de-păcate.
Cum de şi-a permis americanul acela obscur să se inspire pe şest din gândirea atât de personală şi de, hai să spunem lucrurilor pe nume, genială a domnului Raţă, de pe soclul de la Casa Presei din Bucureşti ? Ba încă şi înainte ca acesta s-o gândească !
Nu ştiu alţii cum simt, dar eu unul aş pune de-o demonstraţie de protest în poarta ambasadei SUA, cu steaguri şi pancarte.
Să ne dea şi pe noi la CNN, ce pisici…
http://marialaterza.blogspot.com/2010/12/jim-warren.html
04.06.2012
*
*
Dacă e să facem abstracţie de toate porcăriile zilnice, viaţa e frumoasă, tovarăşi, zice nea Gogioiu, secretar de partid pe secţie – şi-i dă şoferului Ciacîru, zis Regina Nopţii, încă douăşcinci de lei, ca să mai aducă patru beri.
Românul este o specie cu conformaţie anatomică bizară: el e singurul biped ale cărui membre superioare sunt prevăzute cu câte un singur deget. Astfel, mâinile sale se prezintă, practic, ca nişte cârlige, cam aşa cum sunt zugrăviţi piraţii ciungi în benzile desenate – având, adică, un braţ terminat printr-un cârlig de fier.
Însă degetul românului nu este un asemenea apendice rigid, inert şi nesimţitor, el putându-se prezenta Universului în două ipostaze: uneori, cârlig, atunci când e vorba de apucat, de înhăţat ceva, dar cel mai adesea, întins ţapăn înainte.
Metamorfoza cu pricina a avut loc de-a lungul unui întreg Ev Mediu, care nu s-a isprăvit încă – şi nu se va isprăvi decât atunci când vor crede de cuviinţă Elena Udrea, Videanu, Hrebenciuc, Dinu Patriciu, Sile Cămătaru, Gigi şi văr’su Giovanni. Ea s-a produs ca urmare a întrebuinţării date degetului arătător, care, pân’ la urmă, şi-a exterminat fraţii, rămânând singurul pe post de deget (cam ca la licitaţiile public-secrete ale RAAPPS-ului, cu un singur licitator).
Şi de la scobitul în nas, încet-încet, de-a lungul erelor (Era socialistă etc.), s-a ajuns la utilizarea dictatorială, cezarică, ceauşistă. Cu arătătorul erect, românul a început să dea ordine conaţionalilor săi ne-erecţi: “tu faci” asta”, “tu faci aialaltă”, “tu te duci la Crâmpoaia”, “tu te-ntorci de la Belciugatele” etc. etc.
Astfel că, nu de-a lungul unor “iepoci social-istorice”, ci repede, cât ai clipi, el s-a trezit că mâinile nu-i mai servesc la altceva.
…Mă gândeam la toate astea à propos de Ministerul Învăţământului şi de grămada de miniştri pe care i-a avut el în cap, în ultimii douăzeci de ani.
Toţi aceştia au făcut legi (noi de fiecare dată şi bătându-se cap în cap cu cele deja făcute) – nici unul dintre ei nefiind capabil să aplice legea moştenită de la antecesorul său.
Exact ca rromul cu copilul murdar de rahat, din bancul acela arhicunoscut: “Pirando, îl spălăm p-ăsta, sau facem altu’ ?”
Alde miniştrii noştri n-au fost, nici unul, în stare să-l spele pe copil, respectiv să aplice o lege, să o respecte, eventual să o perfecţioneze. Ei, aceşti exponenţi de frunte ai pupincurismului biruitor, le-au nimicit, înlocuindu-le cu altele noi, tot mai proaste, tot mai inaplicabile…
Dragii de ei n-aveau mâini, numai ghearele ţapene cu care se zgârmau în cur şi trasau directive. Nişte Iulică Cezari, ce mai încoa’ şi-ncolo…
Aflat, acum vreo cinci-şase ani, cu nepoţelul meu la Pizza Hut de pe Dorobanţi (unde, sincer să fiu, intram pentru prima dată), am avut parte de o interesantă experienţă interculturală, sau transculturală, sau multiculturală, sau a-culturală… că nici nu mai ştiu cum să-i zic…
Menu-ul era unul 100% Western, vreau să spun, cel tipărit pe care ni l-a pus în faţă liceanca drăguţă care se ocupa de fericirea noastră. Ai fi putut jura că a fost conceput de John Wayne şi că bunul-de-tipar i l-a dat John Ford însuşi; nu ştiu dacă se afla în el vreun cârnat OK Corral sau vreo plăcintă Hadleyville, dar mi-aduc aminte că toate numele de acolo erau cam de calibrul acesta.
În cele din urmă, după ce ne-am interesat, prudenţi, ce se ascunde sub fiecare nume neaoş texan (că doar n-o să-i dăm copilului fudulii de elefant de mare la grătar, sau urechi de codobatură cu sos de pipi de miriapod verde, sau mai ştiu eu ce alte rafinamente culinare de genul ăsta), am comandat din cât mai multe câte puţin, ca să nu zicem că ne-am dus boi la Pizza Hut şi ne-am întors vaci. Iar eu, la urmă, ca să pun moţ afacerii, am comandat o chestiuţă mai ieftină, aşa, ca la vreun dolar – un dolar jumate, cu nume aducând un pic a Sierra Madre, sau a Hopalong Cassidy, nu mai ţin bine minte.
Surpriza a fost mare: chestiuţa mea ieftină era o felie de pâine prăjită în ulei şi frecată un pic cu sare şi usturoi. Adică, mâncarea amărâţilor, a celor mai săraci dintre săracii oraşului ardelenesc al copilăriei mele, prin anii ‘50, când cu foametea de după seceta din ‘46.
Numai că aceia nu o cumpărau cu un dolar felia… doar noi, multiculturalii din Capitală, dădeam atâta pe ea…
Cât priveşte acordul în gen şi număr, ne-am lămurit. Pentru aşa o formulare, Tanti Clampi, profesoara mea de română dintr-a opta, l-ar fi bătut cu creionul în cap pe contravenient până ar fi ajuns nefericitul la coşmare erotice cu Gramatica Academiei. De-ar fi ştiut, însă, iubita mea profesoară că făptuitorul, în speţă, e ditamai filozofu’ cu pagină fixă la România literară, ditamai organu’… al Uniunii Scriitorilor, vreau să zic…
Dar ca să pricep ce-i ăla “godeu”, a trebuit să pun mâna pe DEX (v. http://dexonline.ro/definitie/godeu).
Sincer să fiu, ideea că un ceva anume ar putea să lase vreun “godeu” în mintea mea a făcut să mi se cam zbârlească părul pe spinare, indiferent de care accepţiune a termenului ar fi vorba.
…Preţiozităţile de felul ăsta îmi aduc, invariabil, aminte de un moment din studenţie: multregretatul L., cel mai iubit (şi poate, cel mai erudit şi mai talentat) dintre profesorii noştri de la I.A.T.C., se enervează, la un seminar, că una dintre colegele mele tace cu încăpăţânare.
(Aici trebuie să fac o paranteză şi să adaug că L. avea şi el acest mic cusur, al exprimării preţioase – dar noi, studenţii lui, eram în unanimitate de acord că nu-i vine rău, ba chiar că e, probabil, singura persoană din lume căreia savantlâcul chiar îi stă bine. Mai trebuie să adaug că asemănările dintre răposatul nostru profesor şi dl. Lavric de la România literară se opresc, strictamente, aici, la modul acesta de exprimare. Nici vorbă de altceva.)
Aşadar, bietul L., exasperat de muţenia colegei mele, izbucneşte:
- Hai, domnişoară, spuneţi ceva - sau trebuie să vă scot vorba cu forcepsu’ din…
Şi amuţeşte, cu o expresie îngrozită pe faţă, în timp ce eu şi Paul, celălalt băiat din grupă (celelalte şapte sunt fete), sughiţăm de râs, gata să cădem sub bancă.
Orele 25 trecute fix :
Penultima oră :
“Nu putem plăti lenea la nesfârşit” dădu, bărbăteşte, cu mucii’n fasole noul Prim Ministru.
În numărul nostru de mâine vă vom relata pe larg indicaţiile sale adresate congelaţilor din Vrancea de a se decongela şi înhuma în mod civilizat, în cadru organizat, contra cost - dar mai la primăvară, după depăşirea actualelor tensiuni politice locale.
Mă bucur din tot sufletul că pretextul virtual numit Ciocu’ Mic.ro generează emulaţie. Uite ce mi-a trimis unul dintre vechii săi cititori, domnul care semnează Ostap Bender :
Recent, mi-am dat şi eu seama cât e de frig afară când, în loc să calc într-un rahat de câine, m-am împiedicat de el.
În aceeaşi ordine de idei : o nefericită de prin Ilfov a fost botezată de tat’su - probabil, beat - Miss America. Iar cartea ei de identitate fu scanată de un suflet caritabil şi circulă din e-mail în e-mail pe la toţi amatorii de curiozităţi din spaţiul virtual. Printre care, cu oarece jenă, recunosc că mă prenumăr.
I-am trims-o şi Cătălinei Costea, o veche prietenă, iar ea mi-a răspuns cam aşa :
Unii oameni au motive întemeiate să-şi omoare părinţii.
Rezon !
De sezon : pe Râul Doamnei, în Argeş
vezi : Amsterdam http://www.youtube.com/watch?v=F7K8eUthgCY&feature=youtu.be
excepțional : http://pictureshistory.blogspot.com
007 JamesBoanda
* servicii ca la noi, mai rar, bibicule ! *
De două lucruri nu mai poţi scăpa, ca de râie: în Inbox, de ofertele hoardelor de binevoitori de a-ţi lungi penisul cu 10-20 de centimetri, după gust – iar la televizor, de intenţia fermă a stăpânirii de a-ţi mări salariul ori pensia, anunţată solemn de zece ori pe zi. Că vin alegerile.
D.P.
…Şi iată că se înscăunară noul Prim Ministru, ptiu să nu-i fie de deochi ! Tânăr, frumos şi secretos, mâncă jar şi scoate flăcări, la vreme de ger, precum naveta Challenger !
…Şi ce minunăţie de discurs i-a tras încă din prima seară a existenţei sale televizate de Prim Ministru ! Desigur că n-am stat să ascult ce spunea, cine dracu’ mai ascultă spusele vreunui politician de la Bucureşti – afară de domnu’ Franks ? Dar, fără să vreau, ceva mi-a reţinut atenţia: afirmaţia ritoasă că domnia sa e un „om de dreapta”.
Domnu’ Prim Ministru, hai să-ţi fac o mărturisire intimă: aş fi preferat să aud că eşti democrat. Atât.
…Că băieţi dintr-ăştia, de dreapta, am mai văzut. Pe cel mai celebru dintre ei îl chema Adolf. Iar revistele literare şi realizatoarele TV de la Bucureşti încă mai mor de dragul lui.
D.P.
CARAGIALE DE IERI ŞI POLITICIENII DE AZI
Sărbătorim și comemorăm, cu mai mult sau mai puțin fast sau tragere de inimă, 160 de ani de la naștere și 100 de ani de la moartea celui ce a fost robul lui Dumnezeu și al propriului geniu, pe numele lui Ion Luca Caragiale. Să mai amintim doar, acum și înainte de a trece la cestiuni politice mai lumești, că tot anul acesta se împlinesc 160 de ani și de la inauguraea Teatrului Național din București. Fericită coincidență, cu atît mai mult cu cît Teatrul Național București poartă numele genialului scriitor, așa cum Filarmonica din București este pusă sub geniul lui George Enescu. Nume de glorie ale spiritualității și culturii românești puse realmente în slujba ”cetățeanului” și „companiilor”, al „interesului național” și al „serviciului public”.
Sună bine, nu? Formulările grandilocvente, pline de gingașe sentimente înălțătoare, nu sunt preluate din textele lui Caragiale, ci din discursurile inaugurale ale celor doi Prim Miniștri cu care România și românii – pînă mai ieri ai lui Emil Boc, deja un nume căzut de pe bufetul cu bibelouri din sufrgaeria națiunii – s-au pricopsit într-o singură zi. Astfel că, la interval de cîteva ore, românii au fost înzestrați cu un Prim Ministru interimar în persoana dlui Predoiu – i-am și uitat prenumele – și un Prim Ministru desemnat în persoana dlui Mihai Răzvan Ungureanu. Primul, jurist ca formație, celălalt – istoric-filosof. Sau cam pe aici. Nu intrăm în detaliile bigrafiei celor doi noi/vechi deja, ținînd cont de tinerețea lor deja consumată în slujba națiunii române, nici în aspectele tehnice și juridice ale situației create prin demisia lui Emil Boc, ci încercăm să deslușim ce se ascunde după declarațiile sforăitoare ale celor două pupile aruncate în fața națiunii de către cel care este în spatele a tot ce mișcă cu națiunea pe care o păstorește.
Criza guvernamentală ițită de mișcarea făcută prin ieșirea intempestivă din joc a lui Emil Boc, credem noi, folosind doar surse deschise și declarațiile principalilor actanți, a fost o mișcare aranjată în laboratoarle Cotrocenilor. Greu de înghițit hapul cu demisia unui ministru de externe doar pentru niște afirmații cu totul inadecvate, altminteri făcute pe blogul personal. Și privat. Să ne oprim o secundă în acest punct. Este de neadmis ca demnitarii/politicieni în funcții de stat să aibă bloguri și să facă comentarii de orice natură. Există purtători de cuvînt care pot da comunicate, pot da explicații în numele instituțiilor pe care sunt abilitați să le reprezinte. În rest, chiar și activitatea publicistică ar trebui evitată pentru cei care reprezintă statul român. În ansamblul lui, nu doar partidele care i-au propulsat sau instituțiile simandicoase de unde-și ridică salariul. Dar aceste minime obligații de strategie de comunicare și protocolare nu sunt respectate la noi.
Revenind. Nu credem în explicația fostului prim ministru cu demiterea lui Theodor Baconschi pe motivul unei simple exprimări. Oricît de nefericite. Președintele și coaliția parlamnetară care-l sprijină aveau și au nevoie ca de aer de voturile celor de la UNPR. De aceea schimabrea lui T. Baconschi cu președintele de onoare al UNPR, dar care poate face legea, era una imperios necesară. Cu promisiuni făcute celor de la UDMR și cu șantajul la care este supus de fiecare dată grupul minorităților – nu stau cuminți, nu iau bani de la buget, așa că volens-nolens ei votează cu puterea , oricare ar fi ea – se încearcă păstrarea puterii pedeliste și camarilei din jurul ei. Cît mai mult posibil. Așa că scoaterea la scenă deschisă a celor doi demnitari cu stagii vechi în a-l servi pe actualul președinte rămîne doar o manevră strategică de a îmbrobodi opinia publică și organismele internaționale. Criza, mai mult sau mai puțin mondială, ajută indirect și justifică fel de fel de matrapazlăcuri cu bani publici pentru a gesiona, zice-se, lupta împotirva corupției și a crizei. Ni se cere solidaritate cu noul program de îmbunătățire a nivelului de trai – formulă prezidențailă de ultimă oră, pe care românii au mai rumegat-o decenii în șir pînă le-a căzut dantura în decembrie 1989.
Dar cine și în cine și ce să mai aibă încredere ? Există un uriaș clivaj între cei care stau călare pe banii statului – plus cei europeni, care nu sunt puțini - și-i gestionează după bunul plac/interes și gloata care se mulțumește cu firimiturile oferite. Vorbe înălțătoare, și tăieri și scumpiri cu duiumul. Dar ceva, ceva s-a stricat în jocul ăsta de-a minciuna și adevărul. De-a baba oarba nu mai ține, radicalizarea opiniei publice – și nu vorbim de cei care strigă nemulțumirea în stradă și sunt tratați de reprezentanții puterii ca niște gunoaie – ci de restul populației românești pauperizate. Și trăind la limita sărăciei. Alegerile anticipate refuzate de Traian Băsescu nu conduc decît la prelungirea unui joc periculos, care , credem noi, îi produce satisfacții. Altfel, ce să facă omul la pensie? Să joace table pe faleza de la Constanța, să facă afaceri în port alături de fratele lui și de foștii colegi de breaslă marinărească? Limbajul folosit de cei doi Prim Miniștri este pompos și găunos. Ne putem amuza și face glumițe. Citarea și apelul repetat la geniul lui Caragiale nu ne mai este de folos. Relativizarea eticului – moft, cine fură mai puțin este om cinstit – și ridicarea bășcăliei la rang de sport național (simpatică preocupare, altfel) nu pot fi soluții pentru imediatul națiunii române.
Caragiale și Eminescu – puncte de reper ale culturii române. Dar pentru viața politică și pentru cei dornici de a intra în lupta politică ar trebui găsite alte repere. Nu neapărat simpatice. Adevărate repere. Morale. Profesionale. Umane. Dar cine ar îndrăzni să refuze un spectacol cu „O scrisoare pierdută” pe motiv că are de citit „Scrisori către Olga” ale lui Vaclav Havel sau manifestul Chartei 77 ? Dnii Predoiu și Ungureanu nu sunt decît niște bune imitații ale personajelor caragialiene. Cum nu putem scăpa de ei, putem însă rîde în continuare. A știut Caragiale de ce nu a vrut să vină în țară ca să fie omagiat la aniversarea celor 60 de ani. Îi era frică să dea ochii cu propriile personaje. Altfel, și noi ne considerăm în slujba națiunii și ne putem sacrifica oricînd, cu celeritate, pe altarul interesului național.
Bedros Horasangian
