Posts Tagged ‘Ministerul Invatamantului’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (12)

Sunday, March 18th, 2012

Dacă e să facem abstracţie de toate porcăriile zilnice, viaţa e frumoasă, tovarăşi, zice nea Gogioiu, secretar de partid pe secţie – şi-i dă şoferului Ciacîru, zis Regina Nopţii, încă douăşcinci de lei, ca să mai aducă patru beri.

Românul este o specie cu conformaţie anatomică bizară: el e singurul biped ale cărui membre superioare sunt prevăzute cu câte un singur deget. Astfel, mâinile sale se prezintă, practic, ca nişte cârlige, cam aşa cum sunt zugrăviţi piraţii ciungi în benzile desenate – având, adică, un braţ terminat printr-un cârlig de fier.

Însă degetul românului nu este un asemenea apendice rigid, inert şi nesimţitor, el putându-se prezenta Universului în două ipostaze: uneori, cârlig, atunci când e vorba de apucat, de înhăţat ceva, dar cel mai adesea, întins ţapăn înainte.

Metamorfoza cu pricina a avut loc de-a lungul unui întreg Ev Mediu, care nu s-a isprăvit  încă – şi nu se va isprăvi decât atunci când vor crede de cuviinţă Elena Udrea, Videanu, Hrebenciuc, Dinu Patriciu, Sile Cămătaru, Gigi şi văr’su Giovanni. Ea s-a produs ca urmare a întrebuinţării date degetului arătător, care, pân’ la urmă, şi-a exterminat fraţii, rămânând singurul pe post de deget (cam ca la licitaţiile public-secrete ale RAAPPS-ului, cu un singur licitator).

Şi de la scobitul în nas, încet-încet, de-a lungul erelor (Era socialistă etc.), s-a ajuns la utilizarea dictatorială, cezarică, ceauşistă. Cu arătătorul erect, românul a început să dea ordine conaţionalilor săi ne-erecţi: “tu faci” asta”, “tu faci aialaltă”, “tu te duci la Crâmpoaia”, “tu te-ntorci de la Belciugatele” etc. etc.

Astfel că, nu de-a lungul unor “iepoci social-istorice”, ci repede, cât ai clipi, el s-a trezit că mâinile nu-i mai servesc la altceva.

…Mă gândeam la toate astea à propos de Ministerul Învăţământului şi de grămada de miniştri pe care i-a avut el în cap, în ultimii douăzeci de ani.

Toţi aceştia au făcut legi (noi de fiecare dată şi bătându-se cap în cap cu cele deja făcute) – nici unul dintre ei nefiind capabil să aplice legea moştenită de la antecesorul său.

Exact ca rromul cu copilul murdar de rahat, din bancul acela arhicunoscut: “Pirando, îl spălăm p-ăsta, sau facem altu’ ?”

Alde miniştrii noştri n-au fost, nici unul, în stare să-l spele pe copil, respectiv să aplice o lege, să o respecte, eventual să o perfecţioneze. Ei, aceşti exponenţi de frunte ai pupincurismului biruitor, le-au nimicit, înlocuindu-le cu altele noi, tot mai proaste, tot mai inaplicabile…

Dragii de ei n-aveau mâini, numai ghearele ţapene cu care se zgârmau în cur şi trasau directive. Nişte Iulică Cezari, ce mai încoa’ şi-ncolo…

Aflat, acum vreo cinci-şase ani, cu nepoţelul meu la Pizza Hut de pe Dorobanţi (unde, sincer să fiu, intram pentru prima dată), am avut parte de o interesantă experienţă interculturală, sau transculturală, sau multiculturală, sau a-culturală… că nici nu mai ştiu cum să-i zic…

Menu-ul era unul 100% Western, vreau să spun, cel tipărit pe care ni l-a pus în faţă liceanca drăguţă care se ocupa de fericirea noastră. Ai fi putut jura că a fost conceput de John Wayne şi că bunul-de-tipar i l-a dat John Ford însuşi; nu ştiu dacă se afla în el vreun cârnat OK Corral sau vreo plăcintă Hadleyville, dar mi-aduc aminte că toate numele de acolo erau cam de calibrul acesta.

În cele din urmă, după ce ne-am interesat, prudenţi, ce se ascunde sub fiecare nume neaoş texan (că doar n-o să-i dăm copilului fudulii de elefant de mare la grătar, sau urechi de codobatură cu sos de pipi de miriapod verde, sau mai ştiu eu ce alte rafinamente culinare de genul ăsta), am comandat din cât mai multe câte puţin, ca să nu zicem că ne-am dus boi la Pizza Hut şi ne-am întors vaci. Iar eu, la urmă, ca să pun moţ afacerii, am comandat o chestiuţă mai ieftină, aşa, ca la vreun dolar – un dolar jumate, cu nume aducând un pic a Sierra Madre, sau a Hopalong Cassidy, nu mai ţin bine minte.

Surpriza a fost mare: chestiuţa mea ieftină era o felie de pâine prăjită în ulei şi frecată un pic cu sare şi usturoi. Adică, mâncarea amărâţilor, a celor mai săraci dintre săracii oraşului ardelenesc al copilăriei mele, prin anii ‘50, când cu foametea de după seceta din ‘46.

Numai că aceia nu o cumpărau cu un dolar felia… doar noi, multiculturalii din Capitală, dădeam atâta pe ea…

Încă un exponat de mâna-ntâi pe simezele expoziţiei

CELE MAI FRUMOASE NEROZII :

Cât priveşte acordul în gen şi număr, ne-am lămurit. Pentru aşa o formulare, Tanti Clampi, profesoara mea de română dintr-a opta, l-ar fi bătut cu creionul în cap pe contravenient până ar fi ajuns nefericitul la coşmare erotice cu Gramatica Academiei. De-ar fi ştiut, însă, iubita mea profesoară că făptuitorul, în speţă, e ditamai filozofu’ cu pagină fixă la România literară, ditamai organu’… al Uniunii Scriitorilor, vreau să zic…

Dar ca să pricep ce-i ăla “godeu”, a trebuit să pun mâna pe DEX (v. http://dexonline.ro/definitie/godeu).

Sincer să fiu, ideea că un ceva anume ar putea să lase vreun “godeu” în mintea mea a făcut să mi se cam zbârlească părul pe spinare, indiferent de care accepţiune a termenului ar fi vorba.

…Preţiozităţile de felul ăsta îmi aduc, invariabil, aminte de un moment din studenţie: multregretatul L., cel mai iubit (şi poate, cel mai erudit şi mai talentat) dintre profesorii noştri de la I.A.T.C., se enervează, la un seminar, că una dintre colegele mele tace cu încăpăţânare.

(Aici trebuie să fac o paranteză şi să adaug că L. avea şi el acest mic cusur, al exprimării preţioase – dar noi, studenţii lui, eram în unanimitate de acord că nu-i vine rău, ba chiar că e, probabil, singura persoană din lume căreia savantlâcul chiar îi stă bine. Mai trebuie să adaug că asemănările dintre răposatul nostru profesor şi dl. Lavric de la România literară se opresc, strictamente, aici, la modul acesta de exprimare. Nici vorbă de altceva.)

Aşadar, bietul L., exasperat de muţenia colegei mele, izbucneşte:

- Hai, domnişoară, spuneţi ceva - sau trebuie să vă scot vorba cu forcepsu’ din…

Şi amuţeşte, cu o expresie îngrozită pe faţă, în timp ce eu şi Paul, celălalt băiat din grupă (celelalte şapte sunt fete), sughiţăm de râs, gata să cădem sub bancă.