Mă bucur din tot sufletul că pretextul virtual numit Ciocu’ Mic.ro generează emulaţie. Uite ce mi-a trimis unul dintre vechii săi cititori, domnul care semnează Ostap Bender :
Recent, mi-am dat şi eu seama cât e de frig afară când, în loc să calc într-un rahat de câine, m-am împiedicat de el.
În aceeaşi ordine de idei : o nefericită de prin Ilfov a fost botezată de tat’su - probabil, beat - Miss America. Iar cartea ei de identitate fu scanată de un suflet caritabil şi circulă din e-mail în e-mail pe la toţi amatorii de curiozităţi din spaţiul virtual. Printre care, cu oarece jenă, recunosc că mă prenumăr.
I-am trims-o şi Cătălinei Costea, o veche prietenă, iar ea mi-a răspuns cam aşa :
Unii oameni au motive întemeiate să-şi omoare părinţii.
Rezon !
De sezon : pe Râul Doamnei, în Argeş
vezi : Amsterdam http://www.youtube.com/watch?v=F7K8eUthgCY&feature=youtu.be
excepțional : http://pictureshistory.blogspot.com
007 JamesBoanda
* servicii ca la noi, mai rar, bibicule ! *
De două lucruri nu mai poţi scăpa, ca de râie: în Inbox, de ofertele hoardelor de binevoitori de a-ţi lungi penisul cu 10-20 de centimetri, după gust – iar la televizor, de intenţia fermă a stăpânirii de a-ţi mări salariul ori pensia, anunţată solemn de zece ori pe zi. Că vin alegerile.
D.P.
…Şi iată că se înscăunară noul Prim Ministru, ptiu să nu-i fie de deochi ! Tânăr, frumos şi secretos, mâncă jar şi scoate flăcări, la vreme de ger, precum naveta Challenger !
…Şi ce minunăţie de discurs i-a tras încă din prima seară a existenţei sale televizate de Prim Ministru ! Desigur că n-am stat să ascult ce spunea, cine dracu’ mai ascultă spusele vreunui politician de la Bucureşti – afară de domnu’ Franks ? Dar, fără să vreau, ceva mi-a reţinut atenţia: afirmaţia ritoasă că domnia sa e un „om de dreapta”.
Domnu’ Prim Ministru, hai să-ţi fac o mărturisire intimă: aş fi preferat să aud că eşti democrat. Atât.
…Că băieţi dintr-ăştia, de dreapta, am mai văzut. Pe cel mai celebru dintre ei îl chema Adolf. Iar revistele literare şi realizatoarele TV de la Bucureşti încă mai mor de dragul lui.
D.P.
CARAGIALE DE IERI ŞI POLITICIENII DE AZI
Sărbătorim și comemorăm, cu mai mult sau mai puțin fast sau tragere de inimă, 160 de ani de la naștere și 100 de ani de la moartea celui ce a fost robul lui Dumnezeu și al propriului geniu, pe numele lui Ion Luca Caragiale. Să mai amintim doar, acum și înainte de a trece la cestiuni politice mai lumești, că tot anul acesta se împlinesc 160 de ani și de la inauguraea Teatrului Național din București. Fericită coincidență, cu atît mai mult cu cît Teatrul Național București poartă numele genialului scriitor, așa cum Filarmonica din București este pusă sub geniul lui George Enescu. Nume de glorie ale spiritualității și culturii românești puse realmente în slujba ”cetățeanului” și „companiilor”, al „interesului național” și al „serviciului public”.
Sună bine, nu? Formulările grandilocvente, pline de gingașe sentimente înălțătoare, nu sunt preluate din textele lui Caragiale, ci din discursurile inaugurale ale celor doi Prim Miniștri cu care România și românii – pînă mai ieri ai lui Emil Boc, deja un nume căzut de pe bufetul cu bibelouri din sufrgaeria națiunii – s-au pricopsit într-o singură zi. Astfel că, la interval de cîteva ore, românii au fost înzestrați cu un Prim Ministru interimar în persoana dlui Predoiu – i-am și uitat prenumele – și un Prim Ministru desemnat în persoana dlui Mihai Răzvan Ungureanu. Primul, jurist ca formație, celălalt – istoric-filosof. Sau cam pe aici. Nu intrăm în detaliile bigrafiei celor doi noi/vechi deja, ținînd cont de tinerețea lor deja consumată în slujba națiunii române, nici în aspectele tehnice și juridice ale situației create prin demisia lui Emil Boc, ci încercăm să deslușim ce se ascunde după declarațiile sforăitoare ale celor două pupile aruncate în fața națiunii de către cel care este în spatele a tot ce mișcă cu națiunea pe care o păstorește.
Criza guvernamentală ițită de mișcarea făcută prin ieșirea intempestivă din joc a lui Emil Boc, credem noi, folosind doar surse deschise și declarațiile principalilor actanți, a fost o mișcare aranjată în laboratoarle Cotrocenilor. Greu de înghițit hapul cu demisia unui ministru de externe doar pentru niște afirmații cu totul inadecvate, altminteri făcute pe blogul personal. Și privat. Să ne oprim o secundă în acest punct. Este de neadmis ca demnitarii/politicieni în funcții de stat să aibă bloguri și să facă comentarii de orice natură. Există purtători de cuvînt care pot da comunicate, pot da explicații în numele instituțiilor pe care sunt abilitați să le reprezinte. În rest, chiar și activitatea publicistică ar trebui evitată pentru cei care reprezintă statul român. În ansamblul lui, nu doar partidele care i-au propulsat sau instituțiile simandicoase de unde-și ridică salariul. Dar aceste minime obligații de strategie de comunicare și protocolare nu sunt respectate la noi.
Revenind. Nu credem în explicația fostului prim ministru cu demiterea lui Theodor Baconschi pe motivul unei simple exprimări. Oricît de nefericite. Președintele și coaliția parlamnetară care-l sprijină aveau și au nevoie ca de aer de voturile celor de la UNPR. De aceea schimabrea lui T. Baconschi cu președintele de onoare al UNPR, dar care poate face legea, era una imperios necesară. Cu promisiuni făcute celor de la UDMR și cu șantajul la care este supus de fiecare dată grupul minorităților – nu stau cuminți, nu iau bani de la buget, așa că volens-nolens ei votează cu puterea , oricare ar fi ea – se încearcă păstrarea puterii pedeliste și camarilei din jurul ei. Cît mai mult posibil. Așa că scoaterea la scenă deschisă a celor doi demnitari cu stagii vechi în a-l servi pe actualul președinte rămîne doar o manevră strategică de a îmbrobodi opinia publică și organismele internaționale. Criza, mai mult sau mai puțin mondială, ajută indirect și justifică fel de fel de matrapazlăcuri cu bani publici pentru a gesiona, zice-se, lupta împotirva corupției și a crizei. Ni se cere solidaritate cu noul program de îmbunătățire a nivelului de trai – formulă prezidențailă de ultimă oră, pe care românii au mai rumegat-o decenii în șir pînă le-a căzut dantura în decembrie 1989.
Dar cine și în cine și ce să mai aibă încredere ? Există un uriaș clivaj între cei care stau călare pe banii statului – plus cei europeni, care nu sunt puțini - și-i gestionează după bunul plac/interes și gloata care se mulțumește cu firimiturile oferite. Vorbe înălțătoare, și tăieri și scumpiri cu duiumul. Dar ceva, ceva s-a stricat în jocul ăsta de-a minciuna și adevărul. De-a baba oarba nu mai ține, radicalizarea opiniei publice – și nu vorbim de cei care strigă nemulțumirea în stradă și sunt tratați de reprezentanții puterii ca niște gunoaie – ci de restul populației românești pauperizate. Și trăind la limita sărăciei. Alegerile anticipate refuzate de Traian Băsescu nu conduc decît la prelungirea unui joc periculos, care , credem noi, îi produce satisfacții. Altfel, ce să facă omul la pensie? Să joace table pe faleza de la Constanța, să facă afaceri în port alături de fratele lui și de foștii colegi de breaslă marinărească? Limbajul folosit de cei doi Prim Miniștri este pompos și găunos. Ne putem amuza și face glumițe. Citarea și apelul repetat la geniul lui Caragiale nu ne mai este de folos. Relativizarea eticului – moft, cine fură mai puțin este om cinstit – și ridicarea bășcăliei la rang de sport național (simpatică preocupare, altfel) nu pot fi soluții pentru imediatul națiunii române.
Caragiale și Eminescu – puncte de reper ale culturii române. Dar pentru viața politică și pentru cei dornici de a intra în lupta politică ar trebui găsite alte repere. Nu neapărat simpatice. Adevărate repere. Morale. Profesionale. Umane. Dar cine ar îndrăzni să refuze un spectacol cu „O scrisoare pierdută” pe motiv că are de citit „Scrisori către Olga” ale lui Vaclav Havel sau manifestul Chartei 77 ? Dnii Predoiu și Ungureanu nu sunt decît niște bune imitații ale personajelor caragialiene. Cum nu putem scăpa de ei, putem însă rîde în continuare. A știut Caragiale de ce nu a vrut să vină în țară ca să fie omagiat la aniversarea celor 60 de ani. Îi era frică să dea ochii cu propriile personaje. Altfel, și noi ne considerăm în slujba națiunii și ne putem sacrifica oricînd, cu celeritate, pe altarul interesului național.
Bedros Horasangian
