Expoziţia PARADISUL FLUTURILOR, prezentată de BUTTERFLY TRADING SRL în sera tropicală de la Grădina Botanică din Bucureşti rămâne deschisă până la 1 iunie a.c.
În ziua de 24 mai a.c., lucrurile se prezentau, acolo, cam cum se poate vedea mai jos :
Iar preţul biletelor este tot de 5 lei pentru adulţi şi de 3 lei pentru copii.
În mai 2012, când a fost inaugurată noua clădire a Bibliotecii Naţionale a României, respectiv terminată, în fine, măgăoaia începută de Ceauşescu, m-am grăbit s-o văd de aproape.
Mi-am luat şi „fotosavoniera” cu mine, adică micul meu aparăţel Sony, care poate fi ţinut fără probleme în buzunar.
Asta n-a fost, aşa, o curiozitate de gură-cască, ci una motivată de soarta incertă a depozitului legal. Mai exact, vizita mea a fost provocată de anunţul Bibliotecii că publicaţiile periodice din perioada 1989-1993 nu mai sunt accesibile publicului. Şi ulterior, de zvonul larg răspândit că acestea fuseseră „păstrate”, până în acel moment, în nişte pivniţe aparţinând armatei, unde ar fi fost inundate, neputându-se şti ce şi cât anume a mai fost recuperat.
Interesul meu în această chestiune era unul direct, în calitate de editor al al unui periodic numit JERTFA, care a început să apară la 20 mai 1990, adică în neuitata Duminică a Orbului, când Ion Iliescu a fost ales preşedinte cu o majoritate de 85%.
detalii, la http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=15486
şi la http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4156
Până prin anul 2010, JERTFA (nr. ISSN 1220-9937) mai putuse fi consultată la sala de lectură a BN, unde avea cota PIII 2609.
În 2012, însă, dispăruse, la fel ca toate celelalte ziare din anii aceia agitaţi – fără a căror consultare viitorilor cercetători le va fi absolut imposibil să înţeleagă ceva din istoria contemporană a Patriei noastre. Dar de ce–o fi trebuind să înţeleagă istoricii chestii de-astea? ei sunt ştergători de urme şi dregători de busuioc, noi pentru asta-i plătim. Păi nu?
În mai 2012, pe rafturile sălii de lectură se aflau doar publicaţiile cele mai importante. În primul rând, ROMÂNIA MARE. Asta, aşa, ca să fie clar pe ce picior dansăm la Biblioteca Naţională a României. Ca să ştie popeurul ce soi de făină se macină acolo. (A, se mai afla şi ULTIMA ORĂ. Aţi auzit de această publicaţie? Nici eu.)
Cât priveşte revista JERTFA, lucrurile sunt, sau ar putea fi relativ simple. Dacă exemplarele de depozit legal au fost distruse într-un eventual potop din ultimii 20 de ani, eu sunt gata să ofer Bibliotecii Naţionale unul din cele două exemplare ale primului număr, pe care le mai am. Deşi mi-e teamă că respectabila instituţie o să facă focul, la iarnă, cu el.
Şi nu spun chiar degeaba chestia asta.
Dacă te apuci să cauţi în catalogul electronic al BN numele meu, ai să găseşti o listă din care nu numai JERTFA lipseşte. Mai lipseşte şi À VOTRE SANTÉ, POOR YORICK!, versiunea franceză a romanului meu TATĂL MIELULUI, publicată, în traducerea doamnei Véronique Malengreau, la Lyon, în 2011.
Asta nu putea să dispară chiar aşa, fiindcă exista un borderou cu o semnătură şi o ştampilă. Aşa încât, culmea ingeniozităţii scamatoriceşti,* a apărut pe o listă, vezi Doamne, greşită. În Catalogul colectiv al cărţilor străine intrate în bibliotecile din ţară.
Ştiu ce-or să-mi răspundă, dacă-i întreb: “Ne scuzaţi, dom’ Predescu, a fost o mică scăpare a unui angajat fără experienţă, v-a trecut cartea pe o listă de edituri străine, nu de autori români, se mai întâmplă, nu fiţi supărat pe noi… se poate? păi noi suntem Memoria Naţiunii!”
…Una foarte selectivă, după cum se vede…
http://www.youtube.com/watch?v=SiNJ7sGphQQ
+ alte noutăţi despre: http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/elena-tirziman-directorul-bibliotecii-nationale-a-obtinut-80-000-de-euro-din-inchirierea-ilegala-a-unor-spatii-ale-institutiei-116915
+ observaţie filosofică D.P.: Atunci când se toarnă şi bălăcăresc, ambele părţi spun adevărul.
La 20 martie a.c., am primit de la un vechi prieten următorul ecou:
Am avut plăcerea de a lucra la toate clădirile din Centrul civic (cele care sunt realizate şi cele care nu sunt). Printre ele şi Biblioteca Naţională. Prin asta, am avut acces la fostele biblioteci (Academiei, Biblioteca Centrală de Stat, BCU). Eu mă ocupam de partea informatică a unei biblioteci naţionale (dotarea tehnică).
La un moment dat, am solicitat şi eu, ca orice cititor cu legitimaţie, accesul la anumite ziare şi reviste din perioada 1938-1944, pe care le-am “vizionat”. Dar când am cerut colecţia ziarului Scînteia din perioada 1948-1952, am fost trimis la băieţii cu ochi albaştri pentru aprobare. Bineînţeles că nu mi s-a aprobat (după ce m-au chestionat - de ce vreau asta?) Mi-a fost “jenă” să cer ceva mai proaspăt! Am fost “sfătuit” să îmi văd de treabă.
Pot să îţi spun că nu am avut curiozitatea să o vizitez deoarece nu mai era ceea ce proiectasem. În privinţa accesului la informaţii, pot să te întreb: s-a schimbat ceva? Doar ai lucrat în cultură…
ing. Dan Bivolaru
* cam ca asta: http://www.youtube.com/embed/Dg4Hww479K0
Ne aflăm în faţa Gării de Nord. Clădirea din fundal este hotelul Astoria. De la etajul 8 tocmai s-a tras un foc de armă. Mitraliera de calibru 14,5 mm a TAB-ului rămâne mută. N-o fi având cartuşe. Un băiat de vreo 25 de ani, civil, trage un foc de AKM spre fereastra de la etajul 8. Zice că are, cu totul, 15 cartuşe şi ar fi cazul să le economisească.
După cam un minut, pe fereastră iese încet, ezitant, un steag tricolor. Tensiune în rândul spectatorilor de pe trotuar: e cu stemă sau cu gaură ?
În Piaţa Palatului, Biblioteca Centrală Universitară încă mai fumegă. Ghinionul ei, cine-a pus-o să stea lângă Direcţia 5 ?
Ne pozăm cu tancul la Ateneu.
Idem, în combinezon de tanchist.
observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune
2013:
Catastrofă ecologică la Bucureşti : NUMĂRUL SCROAFELOR L-A DEPĂŞIT PE AL COPACILOR !
*
2013:
Eu şi familia mea merităm câte-o reverenţă (eventual, o bătaie pe umăr) din partea Ştiinţei Zoologiei, în calitatea noastră, dovedită cu martori, de descoperitori ai unor specii noi :
- Porcii de Porumbei, care ne-au ciugulit toate florile din jardiniera de pe balcon;
- Măgarii de Fluturi exotici din expoziţia Irinei de la Grădina Botanică din Bucureşti, care mănâncă şi beau pe banii ei şi apoi, în loc să se arate frumos vizitatorilor, se cocoaţă în vârful palmierului din Sera Tropicală, la zece metri înălţime, fac plajă acolo - şi, în general, îi doare-n paratrăznet de oamenii ăia, care-au dat bani buni pe bilete.
2013:
Pariu & autoiluzie: “Mie nu mi-au murit lăudătorii; ai mei încă nu s-au născut”.
*
2013:
Corrida = un bou omoară un taur.
*
2013:
Citiţi-mă ! N-aveţi de pierdut decât lanţurile ! (eventual, şi cerceii)
*
2013:
Desigur, marxismul este “opiu pentru intelectuali”, cum a zis nu mai ştiu cine. Însă partea proastă-i că, în prezent, a fi anticomunist nu înseamnă nici pe departe să fii democrat, ci nazist ori taliban. Sau vreun tânăr ‘telectual dezorientat, de formaţie umanistă, care va afla într-un târziu că, în societatea liberală pe care o ridică în slăvi, el nu e decât un zero virgulă zero şi ceva. Tehnic, obiectiv vorbind, numai dictaturile, cu enorma lor birocraţie, au ce face cu comentatorii, postacii pe bloguri de rahat politic, lătrăii, vătafii - cu “factorii responsabili”, cum erau ei numiţi în vremurile bune.
Aşa încât, dacă eşti ce am zis eu mai sus, adică un tânăr de viitor, fii mai econom cu vorbele urâte la adresa dictaturilor. (Şi a Uniunii Europene, de altfel. Dacă nu mă-nşel, acest miraculos edificiu s-a înjghebat şi pentru a da de lucru maselor de oameni ai muncii cu diplome universitare complet inutile - umaniste, artistice, filosofic-politicoide etc. - care, altfel, în Europa liberală postbelică, erau condamnaţi la şomaj şi adeziune entuziastă la tot soiul de partide comuniste, naziste, talibane etc. Pe toţi aceşti previzibil beneficiari ai ajutorului de şomaj, minunea numită UE i-a făcut oameni, tuturora le-a dat un rost, un loc pe lume şi câte-o leafă ţapănă de funcţionar. Nu-i de colea !)
…Iar Marx, săracu’, el era un amărât de pamfletar din secolul XIX, de pe vremea Romantismului. Scriind Capitalul, el era convins că le face o concurenţă teribilă lordului Byron şi lui Heinrich Heine. De unde era el să ştie că, din fundul Asiei, o să vină unu’ Lenin…
*
În toată istoria omenirii, de când e lumea lume, n-au existat decât două femei cu adevărat frumoase: Nefertiti şi Audrey Hepburn.
*
1990:
Exista la Arad o “casă cu lăcát” (aşa se pronunţă cuvântul pe acolo). Obiectul care-i dăduse numele era un imens lacăt din fier, bine fixat într-un zid, iar rostul său era acela de a da de ruşine destoinicia oricărei calfe ce aspira la titlul de meşter fierar. Dar aceasta, numai după ce candidatul fusese găsit demn de primirea în breaslă, după executarea unei “lucrări de diplomă” concrete, palpabile. Ultima şi – aparent – suprema probă consta în încercarea de a descuia lacătul; fireşte, ea era doar simbolică şi n-avea, de fapt, nici o legătură cu rezultatul examenului. Însă era o ocazie oferită breslei de a se da în spectacol cu mare fast. În mijlocul veseliei generale, la care lua parte, pare-se, întreg oraşul, proaspătul meşter fierar se chinuia cu “lăcatul” anume făcut (turnat, poate?) ca să nu poată fi descuiat de vreo fiinţă muritoare, ca să folosesc o expresie din epocă.
După ce năduşea bine un timp (o oră? două? o zi întreagă? probabil că “în vremurile bune”, acum patru-cinci secole, lucrarea era luată foarte în serios de către aspiranţi, ceea ce nu micşora cu nimic pofta de râs şi de glumă a publicului), noul meşter se lăsa păgubaş şi, ca semn al înfrângerii, dar şi al primirii în breaslă, bătea un cui în zid – şi începea chiolhanul la vreo cârciumă cu renume. De cele mai multe ori, era vorba de un ditamai pironul de dimensiuni ciclopice, astfel încât zidul are astăzi o înfăţişare stranie, acoperit cum e, de sus până jos, cu o mulţime de cuie, în mijlocul cărora se răsfaţă, în groasa-i carapace de rugină, lacătul meşterit, parcă, de Gargantua.
Astăzi, nu mai încearcă nimeni să-l descuie. …Dar, nu… nu-i aşa. S-a întâmplat o dată şi în acest secol: pe la sfârşitul războiului, prin ’44 sau ’45, s-a mai găsit unul. Şi a procedat cam în felul lui Alexandru Machedon, numai că nu cu sabia: necăjit că nu-i venea de hac, “i-a ars” o rafală de pistol automat P.P.S., ca să-l înveţe minte. Din această întâlnire, lacătul a ieşit îmbogăţit cu câteva găuri.
Măcar de-ar fi priceput şi soldatul sovietic că, pe lumea asta, sunt lucruri care nici cu glonţul…
*
2013:
Împotriva hoţilor de cărţi propun următoarea pedeapsă letală: cel care va fi prins furând un roman de Petru Dumitriu, de I. D. Sîrbu, sau de alţii aşijderea, să fie obligat să citească trei volume de Dinu N. Săraru, în ritmul de unul pe zi. Dacă, după aceste trei zile, mai e în viaţă, să dea extemporal din ce-a citit. Iar apoi, ca premiu de consolare, să i se dea spre lectură cartea jilavă pe care tocmai o dădu gata pretenul nostru comun Adrian Năstase.
De bine de rău, Europa este singurul loc, din lume şi din istorie, unde s-a putut striga “este interzis să interzici!” (Paris, 1968), fără riscul accidentelor de circulaţie à la Tienanmen. Adică, pentru cine nu-şi aduce aminte, la Paris nu riscai să treacă un tanc peste tine, dacă pronunţai pe stradă vorbe de-astea.
*
2003:
Trec pe lângă statuia de cinşpe metri, cu aviatorul, pifanul şi marinarul, din faţa Academiei Militare. Bubuitoare treabă, într-adevăr. Bine-au făcut că au lăsat mult loc liber în jurul ei. E mai bine să te afli la oarece distanţă de măreaţa creaţie, în caz de cutremur.
Şi-mi vine, nu ştiu de ce, în minte statuia pe care şi-au tras-o americanii à propos de debarcarea lor pe plajele de la Iwo Jima sau pe nu mai ştiu care altă insuliţă din mijlocul oceanului, în al doilea război mondial. La ora aceea, plajele în cauză se aflau pline de şezlonguri pe care ocupanţii lor n-aveau nici o poftă să şi le strângă şi să se care, naibii, cu ele de-acolo. Nu mai ţin minte câte mii de morţi i-a costat pe americani debarcarea aceea. Multe – însă, în orice caz, mult mai puţine decât i-ar fi costat pe ruşi, de exemplu, dacă s-ar fi apucat aceştia din urmă de trebuşoara în chestie.
Statuia morţilor din Pacific (nu-mi amintesc numele autorului, dar presupun că american trebuie să fie) nu seamănă de loc cu mândra noastră operă monumentală din Cotroceni. Şi nici cu omoloagele ei sovietice sau germane din aceeaşi perioadă. E, mai exact, mult mai umilă. Realizată, dacă-mi aduc bine aminte, după o celebră fotografie de pe coperta unei reviste – copiind, adică, atitudinile personajelor din acea poză – ea înfăţişează câţiva soldaţi uniţi în efortul de a ridica un drapel. Greutatea simbolică a prăjinii evocă dificultatea de a face ca steagul lor să fluture pe insuliţa aceea de mare importanţă strategică, în vremuri când cuvântul “strategie” avea adevăratul şi severul său înţeles. Soldaţii pe care-i întruchipează nu sunt măreţi, nu sunt făloşi, nu sunt patetici, nu sunt ameninţători. Şi nu-s deloc “monumentali”. Sunt doar nişte truditori surprinşi într-o clipă de maxim efort. Statuia americană, în perfecta ei modestie, nu vorbeşte despre sânge, ci doar despre sudoare – şi e mai impresionantă decât toate monumentele măreţe de pe lumea asta la un loc.
Iar asta se cheamă “litotă”, o figură de stil proprie Clasicismului, care, prin puţin, comunică mult. Culmea e că celelalte, monumentele lătrătoare de care vorbeam, aparţin unui stil cunoscut drept Neoclasicism.
*
2003:
În februarie şi martie, îmi repar de patru ori instalaţia băii. Pe cei patru instalatori i-am găsit în Pagini aurii. După prima reparaţie, care mă ţine exact o săptămână, mă învăţ minte şi le cer chitanţă în regulă. Spre surprinderea mea, toţi sunt S.R.L.-uri, adică firme, ce mai încoa şi-ncolo, la fel, de exemplu, ca General Motors, Microsoft ori Bayerische Motoren Werke AG, în termeni legali. În fine, despre competenţa lor nu vreau să vorbesc (e suficient să spun că unul dintre ei decide că bateria de la cadă e pe punctul de a-şi da duhul, dă o fugă să-mi cumpere una nouă şi-mi vine cu una mai lată cu vreo cinci centimetri decât ar fi trebuit – asta, după ce el însuşi măsurase distanţa dintre cele două ţevi pe care urma să fie montat obiectul cu pricina).
Dar ce mi-a plăcut a fost modul lor, al tuturora, de a aborda problema. Intrând în baie, omul admiră cu ochi critic peisajul, apoi dă glas dezolării sale: Nasol, zice el. Nasol al dracului. Ăl de v-a făcut asta era un tâmpit, un analfabet. Ăla nu e instalator. Cât ziceţi că v-a luat? … Şi escroc, pe deasupra. Vina dumneavoastră, că staţi de vorbă cu toate haimanalele. Păi, uitaţi aici, aici trebuia ţeavă de pexal de-un ţol, nu înnădeala asta ţigănească pe care v-a făcut-o nenorocitu’…
Pe scurt, timp de, în medie, un sfert de oră am ascultat de fiecare dată critica lucrării precedente şi a autorului ei. La trei zile, tot în medie, după ce apucam să-i dau expertului banii, aveam parte, la telefon, de câte-o jumătate de oră de explicaţii savante referitoare la motivele pentru care lucrarea lui n-a rezistat – şi nici n-avea cum să reziste, date fiind starea stratului de ozon, influenţa Uniunii Europene şi a Statelor Unite asupra pauperizării instalatorilor tehnico-sanitari din Capitala României şi răutatea oamenilor, pur şi simplu.
Cu un lucru m-am ales, după această aventură: cu convingerea că instalatorii bucureşteni au, toţi, stofă de prim ministru. Toţi premierii de după ‘89 mi-au vorbit exact ca ei: explicându-mi că au de gând să mă belească şi ei, la rândul lor, ba încă mai tare ca cei dinainte. Şi asta, numai din cauza situaţiei dezastruoase a economiei, moştenite de la competentul precedent. Desigur, toate explicaţiile astea, după primul trimestru de guvernare, nu în campania electorală.
*
1981:
Nu prea ştia el diferenţa dintre compozitor şi supozitor, dar tot l-au pus şef la Inspectoratul Judeţean de Cultură.
La televizor: nişte graţioase fiinţe cu ţâţe de zece ori mai grele decât propriile lor creiere graţioase.
*
În campanie, la TV: răcnetul de luptă al Măgarului Clonţos.
*
Erou de talkshow: mic la stat, sec la sfat şi degrabă mâncătoriu de rahat.
*
Dregători: dreg busuiocul, la TV.
*
Comentariu monden, la TV: vorbe de cloacă.
*
Comentator politic: băşină vehementă.
*
Talk show: fripturişti isterizaţi de inaccesibilitatea fripturii.
*
Denumire posibilă pentru un viitor medicament antigripal, expectorant etc.: MUCIFER. (nu încercaţi să mi-o furaţi, am înregistrat-o deja la OSIM).
N.A. - am aflat abia azi că aşa îl cheamă pe fiul (minor) al lui Scaraoschi.
*
Despre labilitatea categoriilor estetice: diferenţa între grotesc şi monumental este, în anumite cazuri, o simplă chestiune de erecţie.
*
2013:
L-am respectat. Dar mi-a trecut.
observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune
1996:
Celebrul Hugh Grant este prins într-o seară, în maşina sa parcată pe o stradă din Hollywood, cu o prostituată de culoare care tocmai îi făcea micul serviciu numit de obicei, în massmedia, “felaţie”. Poliţistul indiscret şi nedelicat care-i descoperă comite mârlănia de a-i arde un proces verbal şi are grijă să dea imediat telefon la ziar. Chestia asta-mi aduce aminte de o întâmplare asemănătoare, pe care mi-a povestit-o un coleg, prin ‘80 sau ‘82. Omul spunea că a fost surprins în exact aceeaşi situaţie, în maşina sa, parcată într-o seară, undeva, prin pădurea Băneasa, zonă unde, pe atunci, se aflau şcoala de ofiţeri de miliţie şi sediul unei divizii de securitate, sau cam aşa ceva – oricum, nişte “obiective” păzite cu binecunoscuta noastră vigilenţă paranoică. Numai că, spre deosebire de omologul său californian, miliţianul de la Bucureşti, după ce s-a lămurit despre ce era vorba, le-a spus celor doi, pe un ton de-a dreptul părintesc, “continuaţi” şi şi-a văzut de drum. Câteodată, Bucureştiul e mai interesant decât California, nu vi se pare?
P.S. La data când i s-a întâmplat pocinogul bietului Hugh Grant, mă aflam redactor la o agenţie de presă. Am tradus ştirea cu pricina – o adevărată trufanda pentru clienţii noştri – şi i-am dat-o operatoarei de la calculator, o cuconiţă mai în vârstă. La un moment dat, ea m-a chemat ca să mă întrebe dacă n-am greşit:
- Aţi vrut să scrieţi “relaţie”?
- Nu, doamnă, n-am vrut. E cu “f”, nu cu “r”. Asta-i viaţa, ce să-i faci.
1998:
Ivan cel raţional şi rece, Mitea, omul simţurilor şi Alioşa, misticul – toţi trei sunt prezenţi în mine. Dar trebuie să recunosc că, în cea mai mare parte a timpului, primii doi nu fac altceva decât să-l ironizeze, să-l “ia la mişto”, în termeni bucureşteni, pe cel de al treilea.
1973:
Libertatea de gândire este obligatorie în singura şi cea mai bună dintre lumi.
1970:
Îi cerem “omului nou” să nu existe decât de la brâu în sus – şi, în acelaşi timp, să ţină tălpile ferm lipite de pământul său natal.
1970:
Să vrei de mâncare atunci când ai: libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii.
1983:
La prânz, carnea a fost reprezentată prin delegaţi.
1996:
Într-un film britanic de prin 1938, regele Henric al VIII-lea fărâmă mitocăneşte găina friptă cu pumnul, de-i sare sosul în ochi bietului Thomas More, care are cinstea de a-i sta alături, la masă. Pare-se că scena în cauză nu a stârnit valuri de sfântă indignare patriotică, ci doar un enorm hohot de râs. Asta, deşi regizor era un anume Sandor Korda (mai târziu, Sir Alexander Korda), care s-a născut şi şi-a trăit o primă parte a vieţii la Cluj (mai devreme – Kolosvár, mai târziu – Cluj-Napoca).
…Păi ia poftiţi de vă imaginaţi, boieri dumneavoastră, o scenă de-asta într-un film cu Ştefan cel Mare… Ba pe regizor să-l mai cheme şi Istvan! Ce credeţi că ar zice presa noastră – 99% din ziarele româneşti, vreau să spun – într-un asemenea caz?
Sau, concret, ce credeţi c-a zis revista Teatrul azi despre premiera de deunăzi cu Buda de Alin Fumurescu? Titlul nu trimite la Dumnezeul hindus sau la capitala Ungariei, ci la incinta parfumată în care, după părerea autorului, s-ar fi aflat România în ultima jumătate de secol. Iar această părere a făcut-o pe autoarea cronicii să manifeste sfânta indignare de care vorbirăm mai sus, băţos exprimată.
1971:
Fata de aseară: plinuţă şi anostă ca un ceas deşteptător.
1973:
Liniştit, deci mort.
2000:
Până la vârsta pe care-o am, pot spune că am trăit printre picături.
1979:
Un mare cusur al inteligenţei: nu e niciodată destulă. O mare calitate a prostiei: se găseşte întotdeauna din abundenţă.
1970:
Spiritualmente, publicul mediu al cinematografelor arată cam cum arătau, fizic, supravieţuitorii Auschwitz-ului în ziua eliberării lagărului.
1975/2000:
Paranoia, mania persecuţiei, puteţi să-i spuneţi cum vreţi, dar am impresia că cineva învaţă să şofeze pe un drumeag plin de gropi, cioburi şi cuie, iar noi suntem pneurile.
1969:
Sunt propria-mi prăpastie.
1983:
Nici o dezamăgire nu e ultima. Excepţie face numai moartea.
1970:
Rămâi aglutinat în balega zidurilor ce au a se opune unui ipotetic, discutabil Gingis Han.
1981:
Ivasiuc, Baconsky, Mazilu, Preda… ce oameni se duc! Şi cu cine rămânem!
1977:
A nu ţine seama de instincte este soluţia cea mai puţin raţională.
1975:
“Exegi monumentum aere perennius”
(Virgilius)
“…căci o anumită banalitate e mai tare ca moartea…”
(Ion Barbu)
1971:
Rasputin este un Tolstoi convertit la acţiune, spune prietenul meu Massimo Radu Chintilă, după două halbe. La Caru‘.
1982:
“Sunt balcanic şi mă mândresc cu asta! Sâc, că voi n-aveţi erizipel!”
1969:
Arta: refugiu în sine al artistului, strict personal – şi frecventat de o întreagă lume.
1991:
O, dac-aş putea crede în vreo viaţă de după moarte… Pieirea mea mi s-ar părea un fleac, gândindu-mă că “dincolo” aş avea şansa de a-l întâlni pe nenea Iancu şi de a sta de vorbă cu el. Câte n-aş vrea să-l întreb, câte n-aş avea să-i povestesc… Ce-am mai râde…
1980:
A fost Cacania detestabilă? Tot ce se poate. Dar, dacă stau şi mă gândesc că acolo şi în acelaşi timp au trăit Kafka, Hoffmanstahl, Svevo (ce nume incredibil: Ettore Schmitz!), încep să cred că era, totuşi, ceva impunător în ea. Greu de dispreţuit un monstru care inspiră ură atâtor minţi strălucite! Uneori ajung să-mi închipui că acolo se afla Paradisul, într-o cafenea din Viena sau din Praga, înainte de primul război mondial, unde s-ar fi putut întâlni, fără să aibă habar unul de celălalt, Rilke şi cel care avea să devină bravul infanterist Švejk. Un oraş capabil să-i suporte concomitent pe amândoi, ei bine, un asemenea oraş nu poate fi găsit decât pe harta Paradisului!
1969:
Unii oameni au raţiuni de a trăi; alţii, mult mai numeroşi, pot invoca scuze pentru că există.
1969:
De scris despre pictorul oficial al lui Liquelieu, autor al unui „Atac la baionetă”, cu soldaţi surprinşi în atitudini de supremă încleştare, lovind cu patul puştii, împungând cu ţăpuşa etc. Un singur amănunt lipseşte din imagine: uniforma inamică.
1969:
Într-atât se păzeau locuitorii Liqueliei să nu se lase „antrenaţi în discuţii”, încât renunţaseră cu totul să mai emită opinii. Orice le-ai fi spus, îţi răspundeau cu citate din articolul de fond al zilei.
1986:
Numim martiri victimele ale căror chinuri au fost …omologate de către Istorie; celelalte sunt oameni obişnuiţi, de toată-ziua, oameni de rând.
1975:
Pesimismul a fost prohibit. Iată argumentaţia celor care au hotărât astfel: “e urât” zic ei “de parcă ţi-ar mirosi picioarele”. Zâmbetul stenic, optimist, e de rigoare. “Păi atunci,” zic eu “când se scufundă vaporul, ultimul pasager se duce la fund cu zâmbetul pe buze, convins că aşa ceva nu se poate?”
“Hm… Nu prea se circulă cu vaporul la noi. Ai văzut dumneata vreun autobuz înnecat?”
…Şi-a dat Dumnezeu drăguţul nişte inundaţii de-am apucat s-o văd şi pe asta…
!983:
Trebuie să observi că imensa majoritate a oamenilor sunt canalii numai atunci când au ocazia să fie; nu trebuie decât să nu le-o oferi.
1980:
Important este să înmulţeşti într-atât obligaţiile şi interdicţiile, încât simplul efort de a le memora să nu-i mai permită omului gândirea pe cont propriu.
1978:
Privite fără dragoste, toate gesturile ce compun dragostea apar drept manifestări de sclavie.
1979:
Pe plaja de la Vapor: suntem un grup de vreo zece inşi, ne însorim, ne bălăcim, râdem. Câţiva, mai leneşi, “întindem o canastă”. Ne lipseşte un al patrulea. Se oferă Piticul, unul care s-a lipit de grupul nostru în urmă cu vreo două zile. “Piticul” nu e o poreclă, aşa, de flori de măr. Omul e într-adevăr mic şi de o hidoşenie izbitoare în originalitatea-i absolută: are mai curând formă de raţă. Îl cooptăm şi începem partida.
Cineva scoate, mai apoi, o sticlă de votcă rusească – pe plajă, la unsprezece dimineaţa! Bem cu toţii din ea, n-avem pahare, nu ne încurcăm în amănunte dintr-astea, beau şi fetele, curioase de o beţie cu risc de înnec. Piticul nu îndrăzneşte să întindă mâna spre sticlă. Stânjenit, i-o ofer eu. Unul dintre băieţi îmi aruncă o privire furioasă. Dau din umeri, spăsit. Sticla rămâne pe nisip, la umbra unei sacoşe cu haine.
Prima înghiţitură n-a făcut decât să ne deschidă apetitul; băieţii ar mai vrea, dar sila pe care le-o inspiră arătarea e greu de învins, o citeşti pe feţele lor. Atunci, una dintre fete, altminteri cea mai puţin amatoare de şnapsuri, ia ostentativ sticla şi trage un gât bun. Ne spune tuturor “gaşcă de imbecili”, se îmbracă şi-o ia repede înspre Costineşti.
1970:
Weimar, oraşul lui Goethe. Lângă Buchenwald, orăşelul lui Ilse Koch.
1980:
N-ai voie să latri decât la ursul care a trecut de mult. Nu te apuca să crezi în chestia cu “implicarea scriitorului în prezentul său”. E numai pentru vitrină.
1989:
- Eu am devenit femeie la şaisprezece ani, într-un luminiş de pădure, sub lumina blândă a unui asfinţit de august, spuse visătoare doamna T., fluturându-şi graţios mâna cu unghii lungi.
- Foarte frumos, am zâmbit eu. Poetic.
- Am uitat să vă spun că ei erau cinci.
Dacă rândunica zboară cu coada înainte, ai să primeşti salariul mărit.
courtesy Dan Mateescu
