Archive for the ‘vedere de pe craca mea’ Category

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (62)

Friday, March 24th, 2017

DRIVE IN

atentat neterorist pe bd. 1 Mai, în 1994

dați click pe imagini dacă vreți să le vedeți în mărime naturală

Morala: n-avem noi nevoie de teroriști islamiști ne descurcăm cu resurse interne !

Pe Youtube, un filmuleț cu o vrăbiuță care, în modul cel mai lipsit de echivoc, își jelește fratele mort. Trage de el, îl lovește cu ciocul, îl întoarce pe toate părțile… e într-adevăr impresionant… Dacă mai văd vreo două filmulețe de-astea, o să conchid că singurul animal fără suflet e omul.

vezi și aici un filmuleț -> a_mothers_love_converted

Judeţul Dâmboviţa se află în situaţia de supravieţuitor al unei catastrofe cosmice sau nucleare. De pe teritoriul său a dispărut cam orice urmă de industrie. Practic, au fost desfiinţate, cică prin privatizare, Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte, fabrica de becuri Fieni, marea termocentrală Doiceşti şi cele trei mari întreprinderi textile de la Pucioasa (ca să vorbesc numai de cele pe care mi le amintesc în clipa asta). Prin asta, noul partid comunist a creat zeci (sute?) de mii de asistaţi social. Deci, de susţinători. De electorat al său. Altă întrebare?

Madam Primar al Capitalei ne pune beculețe de Paște. Probabil le va plăti din economiile făcute prin desființarea toaletelor publice, și așa puține. Ieri, s-a nimerit să trec și prin fața Primăriei sectorului 2, din Obor - și prin Cișmigiu. Cu ocazia asta, am constatat că numărul minunatelelor bude Science Fiction, în care o voce robotică îți spunea, în română plus engleză, “n-ai țintit bine, mut-o mai la stânga” și “ai terminat? ieși afară!”, s-a cam micșorat. În definitiv, ce ne-or fi trebuind atâtea? Ce, nu mai avem copaci și tufișuri? Înapoi la natură, tovarăși!

E adevărat că şi răţoii se mai întâmplă să fie homosexuali, dar pentru ei nu s-a dat vreo lege că ar avea dreptul să înfieze boboci de raţă.

Acum vreo zece ani, într-o după amiază de vară, soţia mea trecea pe strada din spatele Ateneului Român, vorbind la telefon. La un moment dat, ca din pământ au apărut câţiva adolescenţi, care au trecut în fugă pe lângă ea, smulgându-i mobilul din mână. Ce era să facă biata de ea? S-a dus la poliţie, la Secţia 1 de pe bulevardul Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), la doi paşi de locul incidentului. Domnii de acolo au ascultat-o cu răbdare, AU FOTOGRAFIAT-O DIN FAŢĂ ŞI DIN PROFIL şi apoi i-au spus că, dacă-l întâlneşte pe făptaş, să-i anunţe. De pe noul telefon, pe care, fără îndoială, îl va achiziţiona cât de curând. “Ce vreţi să facem noi”, i-au spus, “aurolacul care v-a jefuit precis a vândut mobilul dumneavoastră primului şofer de taxi care i-a ieşit în cale, la cinci minute după aceea.” Cât despre ideea de a da o fugă până la locul incidentului, în a cărui imediată apropiere, la mai puţin de o sută de metri, se aflau parcate permanent trei-patru taxiuri şi de a le pune şoferilor o întrebare-două… a, nu, nici vorbă… domnii poliţişti aveau treburi mult mai urgente…

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (61)

Friday, February 3rd, 2017

Am auzit, de curând, ceva despre recuperarea arhivei studioului de filme documentare Alexandru Sahia. Întrebarea mea este: care arhivă? având în vedere că, acum aproape 20 de ani, situaţia ei era exact cea pe care am descris-o în acest articolaş din revista Privirea (nr. 121, 13.05.1998). Ce-a mai rămas din această arhivă?

NB. Dacă aş fi spus atunci, în 1998, vreun neadevăr, puteţi fi siguri că reacţiile ar fi fost violente. Dar n-a existat nici o reacţie.

*

Altă manifestaţie

*

Din CUGETĂRILE LUI STAN PĂŢITU

Faza cu ginitorul din Piaţa Victoriei care a mâncat bătaie de la colegii lui jandarmi, la 2 februarie a.c., e un moment dintr-o celebră piesă de teatru: POLIŢIA de Slawomir Mrożek. Exact lucrul ăsta se întâmpla şi în textul autorului polonez! şi ăla cică era Teatrul Absurdului! Mai are cineva vreo îndoială că Absurdul s-a născut la noi, în România?

*

04.02.2017:

Vremurile apuse n-au nici o poftă să apună. Les morts que vous tuez se portent assez bien.

*

Nimeni nu-i mai uşor de dus cu muia ca masele de protestatari.

*

E prima oară când văd aşa ceva: mulţimea fraternizând cu procurorii, pupându-se-n bot cu Organili. S-a întors lumea cu curu-n sus, măi tată.

*

Parlamentarii noştri intenţionează să ia în discuţie legea lui Hammurabi, după cum ei înşişi declară la televizor. Vai de dindărătu nostru de babilonieni bucureşteni.

*

Tom Hanks: faţă de om cumsecade, de băiat mişto. De aceea şi are succesul pe care-l are, fiindcă mulţi oameni se duc la cinema doar ca să mai vadă o mutră dintr-asta. Că în altă parte n-au ocazia.

*

NUMAI LA HOTNEWS

14.02.2017: Sfârşitul se poate apropia de final“.

*

E adevărat că şi răţoii se mai întâmplă să fie homosexuali, dar pentru ei nu s-a dat vreo lege că ar avea dreptul să înfieze boboci de raţă.

*

“În cel mai intim grad”, scrie flăcăul la gazetă (Crăciun îl cheamă). Nu ştiu alţii ce-or înţelege din asta, dar pe mine mă duce cu gândul la termometrul băgat în cur.

*

Secretara directorului arată aşa de bine că nici n-o poţi numi “curvă”. Cel mult “cocotă”.

*

Radio România Actualităţi promovează de mama focului muzica naţională: azi, o guristă răgea ceva de genul “îţi dau o floare crescută din inima mea”. “Păi bine, fă” i-am replicat eu, mitocăneşte, în sine-mi (să mă scuze doamnele) “o să crească floarea aia când o să te relaxezi tu la doi metri sub pământ.”

“Fiţi patrioţi, preferaţi săpunul românesc caşcavalului străin!” aşa zicea, odată, veneticul Caragiale. Pe vremea lui Ceauşescu, exista o reglementare conform căreia Radio-ul naţional (adică, singurul) era obligat să difuzeze muzică de divertisment (“muzică uşoară” era numită pe atunci) românească în proporţie de minimum 30%. Deci, cel mult 70% din muzica de divertisment difuzată la noi putea fi de import. Şi cu toată tirania comunistă, această reglementare n-a fost, în general, respectată. Din ce motive, nu mă pronunţ (deşi ele n-ar fi greu de bănuit), dar cert e că, în general, mai mult de două treimi din muzica uşoară de la radio era străineză.

Iar astăzi, aproape toate melodiile difuzate de Radio România sunt autohtone! Paradox ! Să fie asta din cauza drepturilor de autor, care au devenit o treabă serioasă, iar atunci nu erau? Sau – numai din cauza asta?
PS. Zică cine ce-o vrea, dar nu cred să existe formulă de adresare mai potrivită decât cea de mai sus, când e vorba de doamne de-astea.

Spre deosebire de voi, eu l-am văzut aici, la Bucureşti, când era tânăr şi în plină vogă planetară - la Sala Palatului, în 1968. Melodiile au sunat exact aşa cum i le ştiam de la radio, nici un acord, nici o notă mai altfel, sufletu’ improvizaţie. Şi , desigur, nici urmă de playback, nu se auzise de aşa ceva în era aia pre-tehnologică. Concertul a durat fix o oră şi douăzeci de minute, nici vorbă de vreun bis (nu ca la ai noştri, care dădeau două-trei şi fără să le ceară cineva). Iar eu am plătit optzeci de lei pe un bilet, cred, la cucurigu, în ultimul rând de la balcon - ceea ce era exorbitant pentru mine, pe vremea aceea.

Şi la urmă, scena a fost invadată de cele trei mii de nebune din sală, înarmate cu tot atâtea buchete de flori, care făceau un tămbălău mai mare decât cele de astă seară, din Piaţa Victoriei.

*

Dragnea: Sultanul din Imperiul Formelor fără fond, Pumnului în gură şi Rahatului sub preş.

*

Biroul Expectoral Central


*

Caragiale, un Courteline balcanic, cum zicea Călinescu? Aiurea! Păi, să-l văd eu pe Courteline spunând despre vreunul că mănâncă sudoarea poporului!

*

La noi, reputaţia e ceva precum crestătura dintre picioarele jumătăţii adorabile şi graţioase a speţei umane: după orice întâmplare, fericită sau ne-, e suficient s-o speli, s-o laşi un pic, nu prea mult, la uscat – şi e ca nouă! Proaspătă! Virgină!

Adevărul adevărat

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (54)

Tuesday, July 5th, 2016

ipoteze, divagaţii, ştifturi, tiribombe

Cum mai stăm cu viitorul ?

Exact ca în poza asta.

DESPRE SOARTA LUI MOLIÈRE ÎN ROMÂNIA

Pe vremea Elenei Ceauşescu, sau, mai exact, a Coanei Leana, era periculos să pui în scenă Femeile savante. Astăzi, acelaşi lucru începe să fie valabil cu privire la Tartuffe.

Lăsată pe mâna maselor, democraţia devine în doi timpi şi trei mişcări dictatură.

Dl. ex-ministru al Culturii şi mai nou, însuşi dl. premier Cioloş ne invită, iar şi iar, să dăm câte-”un leu” pentru Brâncuşi. Cu tot respectul, îmi permit să observ că n-au început de unde trebuie. Înainte de a ni se adresa nouă, poPulimii, ar trebui să facă apel la oamenii serioşi, la cei care chiar contează în ţara asta. Dacă nu ştiu care-s aceia, vor afla accesând articolul aflat la adresa de internet de mai jos:

http://www.ziare.com/bani/avere/cei-mai-bogati-romani-cati-bani-mai-au-tiriac-si-becali-surprize-in-top-10-1390606

După ce domniile lor ne vor informa ce sume au obţinut de la persoanele menţionate în acest articol, voi fi gata să donez pensia mea pe o lună pentru achiziţionarea sculpturii lui Brâncuşi.

http://m.ziare.com/constantin-brancusi/ce-n-a-spus-inca-guvernul-despre-subscriptia-pentru-cumintenia-pamantului-1422594-font3

Încep să înţeleg ce-i ăla “cur pictat”.

Cea mai drăguţă gogoaşă, primită prin mail de la un binevoitor care mă asasinează cu spam-urile: “În timpurile în care G.G. Marquez abia îşi începea cariera de scriitor, de multe ori nu avea bani pentru chirie şi nu de puţine ori a fost nevoit sa înnopteze în bordeluri”

…unde, nu-i aşa, era mai ieftin…


Poţi pătrunde în sufletul omului. Dacă nu te deranjează mirosul.

(S. F.)

CULMEA IMPOLITEŢII: să întârzii la propria-ţi înmormântare.

.

- Vă rog, o Aspirină Cardio, face moşulică.

- Pentru dumneavoastră o luaţi ? se arată curioasă tânăra farmacistă.

- Nu, o fac cadou unei amante, răspunde el.

De recitit, după Brexit:

Jalnicilor europeni le-a plăcut mai mult să se joace de-a armagnacii şi burgunzii decât să-şi asume pentru întregul pământ rolul pe care romanii au ştiut să-l joace în lumea timpului lor.

Numărul şi mijloacele lor nu erau nimic pe lângă ale noastre; dar găseau în măruntaiele păsărilor lor mai multe idei juste şi consecvente decât ar putea conţine toate ştiinţele noastre politice.

Paul Valéry, 1928

MOROMEŢII

seria a 2-a

- interbelică -

Ilie Moromete (Victor Rebengiuc): Gândeşte, bă, cu capu’ tău, că de-aia ţi-a dat statu’ creier !

Cocoşilă (Mitică Popescu): Mi-a dat, da’ puţin !

Ilie Moromete (Victor Rebengiuc): Păi, a dat câte puţin la fiecare, ca să se-ajungă la toţi !

Istoria, aşa cum n-o ştiţi: VIOLENŢE VERBALE ÎN CORESPONDENŢA DIPLOMATICĂ MOLDOVA-ŢARA ROM. (LIMBAJ COLORAT, SEC. XIV-XV), ed. Humanitas, 2016, 855 pag., 449,90 lei - fără timbru literar

Dat fiind că industria noastră capitalistă încă nu produce un talentometru fiabil, n-avem încotro, trebuie să mergem pe mâna lui Hagiculea, directorul Teatrului Naţional din Iaşi şi să-l credem când afirmă că talentul lui Cornişteanu face 10.000 de euro, în vreme ce al mai ştiu eu cărui regizoraş proaspăt absolvent de UNATC, doar vreo 200 sau 300. Asta, chiar când talentul gigantului de la Craiova se manifestă sub formă de ciorbă reîncălzită. Ce, Andrei Şerban n-a reîncălzit şi el Troienele? Dar, având în vedere că capitalizmu n-are mamă n-are tată, ar cam fi cazul ca capodopera teleportată de la Craiova să aducă şi ceva încasări din bilete. Asta, doar aşa, ca să vedem dacă gloata teatrofilă compătimeşte, cât de cât, cu buna noastră părere despre invitat. Că în rest, văd că se pronunţă ANI, cine-o mai fi şi aia.

http://www.agerpres.ro/justitie/2016/05/30/ani-mircea-cornisteanu-fost-director-al-teatrului-din-craiova-in-conflict-de-interese-09-37-25

AUTENTIC

O discuţie la care am asistat, între o cunoştinţă a mea şi un personaj foarte cunoscut, din presă (patron, redactor şef, naiba ştie ce-o mai fi fost la vieţile lui). Din ce oraş aţi spus că sunteţi? întreabă acesta din urmă. Din C., îi răspunde cunoştinţa cu pricina.

La care, zearistul începe să râdă gâdilat: extraordinar, şi eu m-am născut în maternitatea din acest oraş! Bine că nu în closetul gării, face unul dintre cei de faţă.

Cabinetul e ocupat de mult, noroc că sunt un tip răbdător. În cele din urmă, iese grăbit un cetăţean care, cu o mână, îşi trage fermoarul, iar cu cealaltă, îşi butonează de zor smartphone-ul. Intru după el, că n-am ce face. Înăuntru pute consistent, n-a tras apa.

Ce să-i faci, astea sunt paradoxele postmodernităţii sudest-europene: ne-am apucat să călărim internetul înainte de a învăţa să tragem apa după ce ne căcăm.

Am terminat liceul acum fix 50 de ani. Şi am pretenţia că a fost unul de foarte bună calitate, deşi era dintr-un orăşel de nici 10.000 de locuitori, din judeţul Dâmboviţa. Dar rata de admişi la facultate, de la liceul ăla, era întotdeauna de peste 90%. Tot ce pot spune, spre a fi mai bine înţeles, e următorul amănunt: că, deşi eram la Uman, eu şi colegii mei am fi rămas repetenţi dacă n-am fi avut un anumit număr de probleme rezolvate în fiecare număr al Gazetei Matematice.

Şi încă o chestie nostimă. În anul când am terminat, s-a nimerit ca liceul ăsta cu mari performanţe în materie de matematică-fizică-chimie să nu aibă nici un reprezentant la Olimpiadele naţionale de aşa ceva. Dar m-a avut pe mine, unic reprezentant la faza naţională a Olimpiadei. Nu de ştiinţe exacte, însă, ci de Literatura Română. Ăsta a fost, de altfel, motivul pentru care profesoara de chimie s-a îndurat şi nu m-a lăsat corijent. Şi în felul ăsta, am putut să dau bacalaureatul.

http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/iubitorii-caini-petitie-concedierea-andreei-marin-tvr-o-falsa-limbaj-suburban-instiga-ura-animalelor-1_577a30fd5ab6550cb88ad61e/index.html

Contradictio in adjecto: e total ilogic ca iubitorii de animale să n-o iubească TOCMAI pe Andreea Marin ! Cel puţin, iubitorii de rumegătoare !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (53)

Tuesday, June 7th, 2016

2000

Sindicatele? Ale oamenilor din presă? Da, există un sindicat. Al patronilor. Pentru a-i aparţine, pe lângă condiţia, desigur, de a fi aşa ceva, mai trebuie să îndeplineşti încă una: să te fi născut într-una din clocitoarele C.C.-ului, Scînteia Tineretului, Suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului, Luceafărul, sau Flacăra. Dacă n-ai lins o anumită parte a anatomiei lui Nicu Ceauşescu, sau măcar a lui Adrian Păunescu, n-ai nici o şansă, iubite cetitoriule. Să nu uit: fiinţează, măcar pe hârtie, şi sindicate ale subalternilor acestora. Unul dintre ele îl are ca şef pe  preşedintele unei prospere societăţi comerciale care, pe lângă editarea unui mare ziar, se mai ocupă de navele de pescuit oceanic, podgoriile din Moldova, industria hotelieră, transporturile rutiere de mărfuri - subiecte des (şi onest, mai încape vorbă!) comentate în publicaţia cu pricina.


2000
Electorală: Nu-l alegeţi pe cel mai prost, pe considerentul că , fiind mai prost ca voi, n-o să vă fure şi înşele. Veţi constata că o să vă jefuiască la fel ca orice hoţ de meserie. Funcţia creează organul.

2000
Altă electorală: Bonjur, naţiune, votează-i pe viitorii tăi parteneri de fotbal: adică, ei vor da cu piciorul, iar tu vei fi mingea.

ANUNŢ LA TELEVIZOR:
Următorul program poate fi vizionat de copii numai în absenţa părinţilor.

MICA PUBLICITATE
Efectuez teste de potenţă masculină. Preţuri decente.
Alynna

Credinţa, mama războaielor.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (46)

Friday, July 10th, 2015

GÂNDURI CU PREŢ REDUS

Din nostimadele Istoriei: lumea bună, lumea spălată (prin acest termen înţelegând acea categorie de populaţie care a fost persecutată şi spoliată de comunişti, precum şi toţi posesorii de diplome universitare – care, de altfel, sunt în proporţie de cel puţin treisferturi urmaşi ai persecutorilor cu pricina), a detestat în special primii ani, stalinişti, ai comunismului adus de tancurile ruseşti. Principalul motiv al urii şi dispreţului acestora părea să fie calitatea intelectuală jalnică a noilor tartori: toţi erau ţărani, ca Zăroni, ori „ciocănari” analfabeţi.

„N-o să aştepte clasa muncitoare până îşi dă tovarăşul Dej bacalaureatul”, a ricanat odată celebrul bolşevic Belu Zilber. Ceea ce l-a cam costat, după aia.

Paradoxal şi incredibil, abia după prăbuşirea lui Ceauşescu a urmat adevăratul triumf al comunismului, când câinii lui de pază au putut să-i fure banii şi apoi, ţara întreagă – şi, graţie progresului informaticii şi telecomunicaţiilor, să-şi vadă împlinit visul de a spiona/teroriza pe toată lumea. Abia ucigându-l pe Ceauşescu, a ajuns Securitatea pe cai mari.

Iar lumea spălată a luat-o încă o dată-n bot: astăzi, o mare parte din ştăbime – parlamentari, miniştri şi toate celelalte categorii de vătafi – sunt, ba foşti fierari-betonişti, ba sculeri-matriţeri la bază, ba foşti chelneri, ba foşti şoferi…

Aşa că lumii spălate nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i voteze…

NB. Prin „lume bună, lume spălată” trebuie să înţelegem mai ales categoria de locuitori ai Capitalei capabili a pronunţa „premieră”, cu accent franţuzesc, „pă ţară”. (Să nu credeţi că asta e puţin lucru: ceilalţi, ex-fierar-betoniştii etc., nici n-au auzit vreodată cuvântul „premieră”.)

Pe de altă parte, dacă ne aducem aminte că cel mai bestial guvern al României, guvernul Goga-Cuza, era alcătuit numai din profesori universitari…

*

2014 :

La 1 martie s-au împlinit 74 de ani şi 6 luni de la data considerată drept începutul celui de al 2-lea război mondial - 1 septembrie 1939, când armata lui Hitler a intrat în Danzig “pentru a proteja populaţia germană” din acel oraş.

Da’ nerăbdător mai e Big Brother Volodea, n-a putut el să mai aştepte 6 luni cu dezrobirea fraţilor ruşi de sub ocupaţia fraţilor ucrainieni? măcar să se fi făcut fix 75 de ani de la ultima eliberare de soiul ăsta… număr rotund…

*

Auzi la snobişorii ăştia recenţi: “flashmob” ! păi pe vremuri îi zicea “happening”… să-nţeleagă tot românu’, ce pisici…

*

Şarpele cu ochelari bifocali

*

CATIFELAŢIA, organ de presă

*

Întrebarea lui PULICĂ FRANARIUL: ce tot aveţi cu diminutivele, ce vă tot legaţi de ele ?

*

Somnul raţiunii naşte miniştri.

*

…Şi, după ce al nostru N. C. Munteanu publică pe Facebook hârtiuţa de mai sus, îi iau unii apărarea, bietei femei, dând lumii peste ochi cu jumătăţi de adevăruri.

Aşa că nu-i pot băga în mă-sa decât pe jumătate.

*

Şăfu unui spital din Argeş zise azi la tembelizor că nu-i nici o problemă că subalternii lui i-au dat vitamine uneia cu accident vascular cerebral şi au trimis-o acasă. Că cică nu-i nici o diferenţă între o migrenă şi AVC (popular, dambla).

Că cică simptomele celor două belele sunt uşor de confundat.

…Oare o fi confundat el vreodată hârtia de-o sută, din plic, cu una de două sute ? mă-ntreb eu.

*

*

ROMÂNIA TEUTONICĂ

Pe tot mai mulţi prezentatori radio şi TV, de regulă proveniţi de prin nord-estul ţării, începe să-i cheme Johann, Klaus, Hilde… Au trecut vremurile când se numeau Serghei şi Volodea…

*

VĂLENI & TANACU, JUD. VASLUI

Omul de azi, rural, fără carte ori meserie, fără experienţă de viaţă, fără convingeri. Electorat, telespectator. Şi alcoolic. Pe scurt, acerebrat şi nevertebrat. Predestinat a-şi găsi un exoschelet în religie ori în mafiile politice. Carne de tun multă şi ieftină, ca în Rusia, ori bestie a-socială necontrolabilă, ca la noi.

Bibliografie: „ La scoici, exosecheletul este reprezentat de două valve calcaroase dure, în interiorul cărora este protejat corpul moale al moluştei. La lăcuste, scheletul conţine un strat subţire şi dur, alcătuit dintr-o substanţă organică rezistentă, numită chitină. La raci, crusta chitinoasă, pentru a fi mai dură, este impregnată cu săruri de calciu. „

(Wikipedia, mama noastră)

*

Cazino GARA DE NORD

.

.

1972: Olimpiada (numită de unii tragică şi de alţii, infamă) de la München.

Înotătorul Mark Spitz din SUA ia nu ştiu câte medalii. E răsfăţatul presei. Mai arată şi ca un star de la Hollywood, aşa că poza lui e în toate revistele din lume, chiar şi în ale noastre.

Ne atrage, însă, în mod special atenţia Paris Match-ul în care e pozat în costum de baie, în culori. Treaba asta petrecându-se la serviciu, în timpul, vorba aia, al orelor de program, ne îngrămădim toţi la biroul pe care se află revista adusă de unul dintre noi.

Şi aproape că nu îndrăznim să scoatem vreo vorbă: campionul poartă un slip făcut din drapelul naţional al Americii !

Sacrilegiul acesta face să ni se încleşteze fălcile şi să ni se zbârlească părul pe spinare. Nici nu îndrăznim să ne imaginăm ce-ar fi dacă ne-am duce şi noi la ştrand cu tricolorul îmbrăcând acea parte a corpului nostru care, oficial, nici nu există şi despre care doar doctorii au voie să se pronunţe în deplină legalitate şi impunitate !

*

COD CĂCĂNIU. VREMEA VA FI PANICULARĂ mai ales pentru cei care n-au bani să meargă la mare.

Rectificăm : VREMEA VA FI CALICULARĂ (pentru susmenţionaţii).

*

Decalog sec. XX (apud Dan Predescu) :

Heinrich Böll

Mihail Bulgakov

Louis-Ferdinand Céline

Jaroslav Hašek

Ernest Hemingway

James Joyce

Franz Kafka

Thomas Mann

Gabriel Garcia Marquez

Marcel Proust

Post-Decalog sec. XX :

Ivo Andrić

Isaac Babel

Samuel Beckett

Saul Bellow

Massimo Bontempelli

Jorge Luis Borges

Ray Bradbury

Bertolt Brecht

André Breton

Dino Buzzati

Italo Calvino

Albert Camus

Elias Canetti

Karel Čapek

Truman Capote

Raymond Chandler

John Cheever

Paul Claudel

Colette

Joseph Conrad

Julio Cortazar

Heimito von Doderer

John Dos Passos

Petru Dumitriu

Marguerite Duras

Lawrence Durrell

Friedrich Dürrenmatt

Umberto Eco

Antoine de Saint Exupéry

William Faulkner

Alain-Fournier

Romain Gary

Jean Genet

Michel de Ghelderode

André Gide

William Golding

Günter Grass

Daniil Harms

Hermann Hesse

Hugo von Hofmannstahl

Bohumil Hrabal

Aldous Huxley

Ilf şi Petrov

Eugen Ionescu

Alfred Jarry

Ernst Jünger

Ismail Kadaré

Yasunari Kawabata

Jack Kerouac

Milan Kundera

Giuseppe Tomasi di Lampedusa

David Herbert Lawrence

Stanislav Lem

Claude Lévi-Strauss

Primo Levi

Mario Vargas Llosa

Jack London

Norman Mailer

Curzio Malaparte

André Malraux

André Maurois

Henry Miller

Robert Musil

Vladimir Nabokov

George Orwell

Giovanni Papini

Boris Pasternak

Cesare Pavese

Luigi Pirandello

Marin Preda

Raymond Radiguet

Liviu Rebreanu

Władysław Stanisław Reymont

Philip Roth

Jerome David Salinger

Jean Paul Sartre

Arthur Schnitzler

George Bernard Shaw

Aleksandr Soljeniţîn

John Steinbeck

Arkadii şi Boris Strugaţki

Italo Svevo

John Updike

Boris Vian

Kurt Vonnegut

Herbert George Wells

Virginia Woolf

Marguerite Yourcenar

Evghenii Zamiatin

Móricz Zsigmond

Stefan Zweig

*

Într-o discuţie, aseară, cineva a încercat să mă convingă că filme româneşti bune, înainte de ’89, n-au fost doar Pădurea spânzuraţilor şi Reconstituirea, ci mult mai multe, că regizori talentaţi erau pe atunci, la noi, cu zecile – şi mi-a citat o listă lungă de nume.

În acel moment, l-am întrebat, cu sadismul meu înnăscut, dacă ar fi de acord să se supună următorului experiment: să fie obligat să vizioneze, în fiecare zi, câte trei-patru filme dintre cele la care s-a referit el – şi asta, timp de vreo lună. Omul a pălit şi a lăsat-o moartă. Probabil, fiindcă i-o fi venit în minte acelaşi lucru ca şi mie:

*

O doamnă a pus poza lui Lady Di pe FB şi a scris dedesubt „Şi acum mă întristez cand mă gândesc la ea”.

Probabil că şi răposata simte la fel, adică se întristează când se gândeşte la doamna noastră cu pricina. Căci ce motiv ar avea să se binedispună ?

*

Am fost de curând la cimitir, la ai mei.

Ne salutăm, eu cu paznicul – şi îl întreb, în treacăt „ei, ce mai e nou pe-aici ?”

„Nimic, domnule,” face el „n-a plecat nimeni, toţi sunt la locul lor”.

Negreşit, groparii sunt o breaslă de umorişti. Încă o dată se dovedeşte că Shakespeare ştia totul despre neamul omenesc.

*

DATORII ? CARE DATORII ?

NOI V-AM DAT CIVILIZAŢIA, MIZERABILILOR !

George Topîrceanu, pe care lumea îl ştie, în general, de poet, a scris şi ceva proză. Care, după părerea unor oameni avizaţi (Garabet Ibrăileanu, Nicolae Manolescu ş.a.), era excelentă. Şi rămâne astfel, mi s-a părut şi mie, când am citit, acum câţiva ani, TURTUCAIA * PIRIN-PLANINA, memoriile lui din primul război mondial, publicate în 1937.

Mi-am adus aminte de ele acum, în hărmălaia stârnită de datoriile Greciei şi de politica ei vis à vis de lumea civilizată, care-i cere să le plătească. Şi în vociferările celor care ne tot amintesc că în Grecia s-a născut civilizaţia şi nu în altă parte – uitând să ne spună dacă ea, civilizaţia, domiciliază tot acolo, ori s-o fi mutat, între timp, altundeva.

În privinţa asta, mi se pare că Topîrceanu a pus un mare punct pe i. E drept că notaţiile lui se referă la Macedonia, unde s-a aflat prizonier în 1916, dar am impresia că se potrivesc ciudat de bine şi Greciei de mai de la sud: “Macedonie, pământ cu trecut istoric, unde civilizaţia antică s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, şi s-a tras apoi îndărăt de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură; … amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată şi mai brahicefală, care se sfâşie între ele de-atâta vreme cu dinţii şi se violează reciproc, până ce-au ajuns să fuzioneze în această perlă – homo balcanicus – tip unic pe faţa pământului, european prin definiţie geografică şi comitagiu din naştere…”

www.easy-hit-counter.com www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (45)

Friday, June 5th, 2015

observaţii, divagaţii, ipoteze, fleacuri,

amintiri din vremurile bune

PE CE PICIOR DANSĂM

Iar s-a dat bacalaureatul, iar juisează de fericire gazetarii noştri analfabeţi: se găsiră, dragă Doamne, alţii mai proşti ca ei, tocmai dădură Bacul şi uite ce perle au comis!

Numai că exemplele citate cu satisfacţie maliţioasă de susmenţionaţii sunt tot mai puţin „perle”, adică umor involuntar. Tot mai adesea, ele sunt golănii conştiente, intenţionate. În orice caz, cele reproduse anul acesta în presă sunt, fără excepţie, aşa ceva.

A apărut o specie nouă: analfabetul supracompensat, complexat şi totodată, mândru de tâmpenia lui. În cazul de faţă, absolventul de liceu care încă nu îndrăzneşte să scrie pe foaia de la Bac ce gândeşte el în clipele acelea solemne (adică “mă p.ş pe şcoala voastră”) – dar care nu se jenează să sugereze chestia asta în modul cel mai transparent.

Pe vremuri, prostul era cam întotdeauna sărac, materialmente. Era un motiv în plus de a sta cuminte în banca lui, de a nu face valuri, de a-şi ţine botu’, de a face ciocu’ mic. Situaţia s-a schimbat radical. Acum, boul are BMW şi Maybach. Aşa că fi-su îşi poate permite să-şi ia, mitocăneşte, profesorii la mişto. Ta’su are două clase mai mult ca trenul – şi uite ce avere-a făcut.

*

TRADIŢII BUCUREŞTENE

- gheneral - picior în ghips / decembrie 1989

- prim ministru - picior în ghips / iunie 2015

*

CE P..A NOASTRĂ. CEA ALBASTRĂ

Despre dicţia actorului român actual : nepotul babei de la Costineşti, la care stăteam în gazdă, prin 1979-1980. Băiatul avea prune-n gură şi din tot ce spunea (că de mers gura, îi mergea întruna) nu se înţelegea decât veşnicul „ce p..a mea”, pe care-l repeta din minut în minut, sau ceva mai des. În ultimii câţiva ani, am văzut, în festivalul naţional de teatru, mai multe spectacole care se prezentau exact aşa cum vă spusei eu aici. Inclusiv în ce priveşte expresia cu pricina.

*

Omul, singurul răpitor dotat cu conştiinţă de sine.

*

De fapt, păcatul originar, pe care Biblia îl ocoleşte şovăielnic şi nu îndrăzneşte să-l numească, este uciderea unor fiinţe pentru a le mânca.

*

Mamaia, despre pomeni: „de mâncare pentru morţi – oare numai de Paşte şi de Crăciun le-o fi lor foame ?”

*

Despre antisemitism :

1. Fără îndoială, e o chestie atavică.

2. Nu se poate discuta cu un fanatic. El are reflexe condiţionate create timp de 2000 de ani. Aşa ceva nu se poate şterge nici cu consiliere psihologică, nici cu medicamente.

3. Partea proastă e că aceşti 2000 de ani sunt tocmai aceia în care Occidentul creştin a devenit o lume civilizată.

Aşa că, de fapt, dacă încerci să îl dezintoxici, să ştergi aceste reflexe, loveşti chiar în temeliile Occidentului.

Şi nu trebuie uitat că el, Occidentul, nu e laic decât de două secole şi un pic, de la Iluminism încoace. Laicitatea încă mai este o noutate supărătoare inclusiv pentru oamenii civilizaţi.

4. Iar, pe de altă parte, pentru imensa majoritate a oamenilor de pe întreaga planetă, religia e pură superstiţie şi armă îndreptată împotriva altora, fără nici o legătură cu morala, umanismul etc.

Cam aceştia sunt parametrii problemei.

*

Titlu, într-un ziar : IPOTEZĂ NĂUCITOARE !!! Când eşti năuc, toate ipotezele sunt năucitoare.

*

6 iunie 2015

(aproape) I. L. Caragiale : SE DUCE DRACULUI JAPIŢA, MONŞER !

*

ŢARA DE APOI, în care adversarul Răului este Şi Mai Răul.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (44)

Friday, May 8th, 2015

ĂI DE LA

„Suspectul a fost reţinut pentru 24 de ore, comunică cei de la Poliţia Capitalei”. „Pensiile nu vor fi mărite anul acesta, ne informează cei de la Secretariatul General al Guvernului”. „Cele două eleve care s-au bătut în clasă vor fi exmatriculate, afirmă cei de la Ministerul Educaţiei”.

Cam aşa sună textele redactate de ziariştii noştri cu masterate la Universitatea Budistă SRL Bucureşti şi doctorate la Facultatea de Drept Comun Brăila.

Formularea normală, în toate limbile din lume, fiind în acest caz „ …comunică Poliţia Capitalei”, „ …informează Secretariatul…”, „ …afirmă Ministerul Educaţiei” etc.

Exprimarea tinerilor noştri ziarişti traduce în modul cel mai univoc (adică fără putinţă de tăgadă, ca să mă exprim pe boiereşte) insuficienta capacitate de abstractizare proprie primitivului de prin Mările Sudului, care, când are în vedere pluralul cuvântului „câine”, nu zice „câini”, ci „câine câine”.

Această insuficienţă se numeşte, de obicei, prostie şi este cauzată, în general, de lipsa de educaţie (atunci când nu e în chestiune, Doamne fereşte, vreo particularitate medicală a creierului din categoria idioţie/imbecilitate/cretinism).

Guguştiucul e o pasăre pur şi simplu adorabilă. Cea mai drăguţă dintre păsări, dacă stau şi mă gândesc. Într-atât de simpatică în prostia sa inofensivă şi neajutorată, încât nu ne supără nici măcar când ni se găinăţează în cap.

Eu atât am avut de spus.

Acum mai bine de patruzeci de ani, am văzut la Nottara Bună seara domnule Wilde, un spectacol în care juca Ştefan Iordache. (Căutându-l, chiar în clipa asta, pe net, fiindcă nu mai eram sigur de numele lui, am descoperit că e comentat cu mare aplomb de câte-o pisicuţă drăguţă care încă nu era născută pe vremea aia). Ce n-a văzut pisicuţa, dar am văzut eu - şi mi-a rămas aşa bine întipărit în minte că râd şi-acum când îmi amintesc?

Iordache, adăugând ironiei aristocratic-sofisticate a lui Wilde câte o contribuţie proprie, de cartier bucureştean: “Ho, milady !” se adresa el, la un moment dat, partenerei sale - ceea ce dădea sala cu roţile în sus, iar aplauzele nu se mai opreau.

Rating : proşti, da’ mulţi.


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (43)

Saturday, April 18th, 2015

*

O doamnă se întreabă, pe Facebook, de unde vine “m-am îndrăgostit lulea”.

De la Monica Lewinski, evident. Chit că în cazul ei era vorba de un trabuc.

*

Guvernul, după inundaţiile anuale: precum o vergină după prima sa felaţiune dusă până la capăt. Adică, nepricepându-se să gestioneze situaţia.

*

Anii 70: imposibil să stai de vorbă cu vreo damă din Bucureşti să nu-ţi spună că aseară a băut o votcă cu N., marele poet. Probabil, se laudă.

(Damele, pe vremea aia, erau mai culturale decât “asistentele TV” de acum.)

*

Muzică uşoară din anii 50-60: „Ce caut eu în viaţa meaaa ?”

*

OCULTA ocultează ! Mossad-ul egiptean şi KGB-ul din Siria ne ascund de 100 de ani adevărul ! ADEVĂRUL că în sarcofagul lui Tutankhamon se afla şi o sticlă de pălincă !

*

Comentariile cititorilor, pe forumurile ziarelor, sunt adesea de dimensiuni zdrobitoare, mai mari chiar decât articolele ce le ocazionează. Şi am vaga senzaţie că sunt şi scrise, la fel de frecvent, chiar de autorii articolelor în chestie. Cum s-ar zice, dacă nu te dau cu roţile-n sus dintr-un pumn, te fac afiş căzând peste tine cu suta mea de kile.

*

A fost un trecător pe-aici, care s-a îndoit de realitatea unei mici întâmplări pomenite în aceste însemnări ale mele (e vorba de faza cu miliţianul timişorean care a încasat un scuipat duios între ochi de la un turist iugoslav, prin 1977-1978). Afirm încă o dată: e riguros adevărat. Am văzut cu ochii mei – şi de aproape. Şi de altfel, am fost martor, acolo, şi la alte întâmplări care unuia, din altă parte a ţării, nici nu i-ar fi trecut prin minte. De pildă, în una din primele mele plimbări prin oraş, am intrat în magazinul de bijuterii de lângă Operă. Unde, văzând că mă holbez la inele (pe care scria “cu materialul clientului”) ca şi cum m-ar fi tentat vreunul, vânzătoarea m-a întrebat ce-aş dori să comand. La răspunsul meu că aş comanda eu, dar n-am “material” (las’ că nici bani n-aveam, dar n-am vrut să-i spun asta ca să n-o dezumflu de tot), ea m-a sfătuit să iau legătura cu domnul din faţa intrării, de la care aş putea cumpăra avantajos un ban-doi de aur. Domnul acela era un rrrrrom cu mustaţă impozantă, cu vestă de piele şi pălărie cât roata de tractor.

Aşa ceva, da, era cu desăvârşire exclus să se întâmple la Bucureşti pe vremea aceea – iar unul care n-a călcat prin vestul ţării ar putea crede că povestea e inventată. Dar, încă o dată: nu e.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (41)

Thursday, February 12th, 2015

AVERTISMENT

Acesta nu e un sonet. E un pamflet.

Acum vreo douăzeci de ani, pe vremea când ţineam pagina zilnică de cultură a Informaţiei Bucureştilor, un „pui” al României libere care apărea în opt pagini format ziar, de cinci ori pe săptămână, m-am nimerit la UNITER, la conferinţa de presă inaugurală a unui nou festival de teatru.

Fenomenul părea inedit, să nu zic bizar: era pentru prima oară când la Slobozia, jud. Ialomiţa, un orăşel agricol din mijlocul Bărăganului, se revărsa o asemenea cantitate de artă teatrală. Până atunci, adică până în 1989, abia de se rătăcea pe-acolo câte un teatru de provincie în turneu, cam o dată la doi ani. Iar după 89, turneele erau de-acuma o palidă amintire a trecutului nostru totalitar, din lipsă de parale – dar şi de educaţie a tuturor celor implicaţi.

Oricum, şi până în 89 şi după, intelectualii locali, respectiv doctorul, profesorul de latină şi nevasta preşedintelui tribunalului, care făcuse doi ani de A.S.E., când aveau poftă de cultură, îşi puneau fundul în tren şi dădeau o fugă la Bucureşti.

Cu atât mai excitantă părea, deci, ideea autorităţilor locale ca, din fonduri proprii, să aducă la ele în oraş, pe timp de o săptămână sau două, nu reţin exact, cam tot ce avea teatrul românesc mai nou şi mai promiţător în clipa aceea, printre care şi câteva spectacole pe drept cuvânt experimentale, fiind semnate de nişte debutanţi. Toate astea n-ar fi fost posibile fără aportul financiar decisiv (adică apropiat de 100% din buget) al unui Mecena local, ne încredinţează şefa Inspectoratului de Cultură local, care face oficiul de prezentatoare a evenimentului.

În continuare, ne ţine vreo jumătate de oră cu omagiile la adresa împricinatului, cu descrierea calităţilor sale şi a măreţelor sale ctitorii de la Slobozia şi din judeţ. Iese lirismul din ea prin, vorba aia, toate orificiile atunci când ne descrie ranch-ul inspirat din serialul TV Dallas şi micul turn Eiffel pe care şi le-a tras finanţatorul în plină Câmpie Română. Tot ce pot spune e că n-am văzut în viaţa mea pupături în cur mai tandre şi pasionate.

Buuun… va să zică, mergem la festival, care e unul reuşit, mi se pare. Iar condiţiile sunt chiar bunuţe, aş zice. Nu s-a zgârcit de loc Trimalchio, au avut ce băga-n ei artiştii şi presa, mă refer în special la lichide.

…După fix un an de la cele mai sus pomenite, mă aflu tot la UNITER şi tot la conferinţa de presă – a ediţiei următoare. A aceluiaşi festival teatral, desigur. Aceeaşi doamnă de la Cultură ne prezintă noua ediţie.

Ce e nou? Păi, e că situaţia s-a cam schimbat. Mecena, cel cu Dallas-ul şi cu turnul Eiffel-bis, are oarece probleme cu Justiţia, cu Poliţia, cu naiba mai ştie cine… Deci, adio finanţare festival…

Iar doamna de la Cultură ne prezintă lucrurile aproximativ astfel: „Anul acesta, trebuie să ne descurcăm doar cu banii noştri, ai autorităţilor locale şi ai Ministerului Culturii, care sunt cam pe sponci”.

„Păi, unde vă e Mecena?” întreabă numai aşa, de-al naibii, un ziarist. „V-a lăsat baltă?”

„Care Mecena?” face doamna, care cu greu îşi aminteşte de cine-ar putea fi vorba. „A, vă referiţi la personajul acela interesant! Nu ştim ce-i cu el şi nici nu ne interesează.”

…Şi nu ştiu de ce-mi vine chestia asta în minte tocmai azi, când pe scriitorul-politician Varujan Vosganian, fost ministru, îl examinează Parlamentul, în chestia prea puţin importantă a unor mici mânăreli – cu banii Uniunii Europene, dac-am înţeles eu bine. E vorba de aceeaşi persoană pe care unele voci autorizate din Uniunea Scriitorilor intenţionau să o desemneze drept propunere a acestui organism la acordarea Nobel-ului pentru literatură.

Aş fi curios dacă ele vor intenţiona şi mâine chestia asta.

CINE-A PUS CĂCAT PE CLANŢĂ?

Eu am pus căcat pe clanţă

Tu ai pus căcat pe clanţă

El a pus căcat pe clanţă

Noi am pus căcat pe clanţă

Voi aţi pus căcat pe clanţă

Ei au pus căcat pe clanţă

TOŢI am pus căcat pe clanţă !

Poezioara de mai sus a postat-o al nostru Neculai Constantin Munteanu pe Facebook, acum câteva zile. Văzând-o, m-am grăbit să-i trimit un mic mesaj în care-i spuneam că:

Am fost de faţă cândva, cam între anii 1969-1972, la recitarea acestei ilustre creaţii de către Tudor George, marele Ahoe, la cenaclul literar al medicilor A.P. Cehov (ulterior, V. Voiculescu) de pe bd. Republicii (anterior şi ulterior, bd. Carol #1). Oarece amănunte despre această adunare găsiţi la adresa http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=11418 . Probabil că poezia îi aparţine lui Pâcă, dar noi, cei de faţă, am crezut atunci că e a lui Ahoe - şi am trăit mult timp cu convingerea asta. Ce mai ţin minte e că atunci, la şedinţa aceea de cenaclu, domnul doctor lângă care mă aflam mi-a şoptit “domle, asta-i chestie cu tâlc, am mirosit eu unde bate”. Alte detalii nu mi-a dat, m-a lăsat în neştiinţa mea.

Acela e locul unde unul din legendara tripletă Ahoe-Pîcă-Pucă a recitat solemn chestia cu clanţa, atunci când a fost invitat să împărtăşească distinsei adunări ceva cât mai liric. De altfel, asta era întrutotul în nota lui Ahoe.

Cică odată a fost invitat la unul din parastasele Uniunii Scriitorilor. Adică era o adunare din aia festivă unde se rosteau tot soiul de vorbe bune despre unul care-a avut bunul simţ să dea colţu şi să nu ne mai facă concurenţă. Cel în cauză era, acum, Bacovia, iar principala organizatoare era văduva sa Agata-lasă-te-de-crime. Care, de altfel, organizase şi până atunci mulţime de comemorări ale defunctului. Când i-a venit rândul, Ahoe, deja abţiguit, s-a ridicat şi a rostit, pe tonul lui Nae Caţavencu: “Doamnă, voi fi scurt: să vă trăiască mortu !”

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2015_01_net.pdf

CASE DIN BUCUREŞTI poveste de D.P.

Thursday, December 18th, 2014

Fănucă, Fănel, Fane, iar în ultimii ani, Stef. Pe Facebook se prezintă Steve.

Fănucă, în şcoala primară din satul lui de lângă Videle, apoi Fănel, pe vremea când lucra la Turbomecanica, în Militari, ca mecanic de întreţinere, apoi Fane Mutu, pentru colegii lui de la subingineri-seral, în anii optzeci (fiindcă la nici un seminar din cele câteva la care fusese prezent, nu scosese vreo vorbă). Şi în sfârşit, Stef, după optzecişinouă, de când intrase în politică.

Faptul că fusese membru al Partidului Comunist Român n-avea nici o legătură cu politica, era un simplu accident, ceva ca un punct pe un desen făcut din puncte de către o imprimantă cu ace. Eram doar un amărât care ridica mâna, prin şedinţe, îşi zice el, atunci când i se-ntâmplă, rar, să se gândească la anii tinereţii lui.

Aveam origine sănătoasă, de aia m-au primit în partid şi mi-au dat apartament de două camere – comandate – în Berceni, dar şef nu mă făceau nici de-al dracu’, şefi erau numa’ ăi cu pile multe, sau, în cel mai rău caz, băieţii cu carte. Şi cu origine, sigur.

El nu era tocmai un „băiat cu carte”, deşi făcuse TCM-ul la seral. Licenţa nu şi-o luase, nici la vremea ei, în 1988 şi nici după aceea.

…Căci lucrurile o luau repejor la vale, iar la 22 decembrie 1989, s-a întâmplat ceea ce toată lumea bănuia, sau spera că o să se întâmple. Cariera politică a lui Fane a început în ziua aceea, când, în zori, toată suflarea din Turbomecanica se afla adunată în curte, iar secretarul de partid şi încă vreo câţiva inşi pe care nu-i cunoştea făceau ordine pe acolo.

Secretarul de partid pe întreprindere îl ştia doar din vedere, de la şedinţe. În zarva şi agitaţia de după nebunia din ziua precedentă (curtea era plină de fluturaşii aruncaţi din elicopter care le spuneau oamenilor să stea liniştiţi în casele lor, să nu pună botul la provocări şi să-i denunţe pe huligani, iar oamenii şuşoteau că în centru, la Universitate, a fost masacru, că mii de morţi zac pe străzi), l-a fixat o clipă şi i-a făcut semn să se apropie.

- Tovarăşu’…

- Ştefan, Oprea Ştefan, s-a grăbit el să-l ajute.

- Tov Oprea, uite despre ce-i vorba: mergem în centru, la Universitate. Ordonat, încolonaţi, cu steaguri. O să conduci coloana de colo. Du-te la poartă, ia câteva steaguri şi dă-le la oameni. Pornim în cinci minute. Se cântă Deşteaptă-te române. …Auzi… ia stai puţin… Ce-ai aici? Ai fost la pârnaie?

Secretarul îl apucase de mâna stângă şi se aplecase asupra ei, s-o vadă mai bine.

Ştefan Oprea avea tatuat pe dosul palmei stângi, între degetul mare şi arătător, cinci puncte, aşezate în forma cinciului de pe zaruri.

Etnologii şi sociologii din ziua de azi, tobă de carte şi foc de deştepţi, numesc „cultură” o mulţime de lucruri – printre care, şi folclorul hoţilor de buzunare. Ei bine, în cultura acestora, cinciul cu pricina, tatuat cu albastru mereu în acelaşi loc de pe mâna stângă, este semnul conspirativ al breslei subtile a subtilizatorilor de portofele. Există o lucrare a unei cercetătoare britanice în care se arată că pictograma în chestiune e de origine chineză şi simbolizează inteligenţa superioară a iniţiaţilor.

Dumnezeu ştie de unde avea secretarul de partid atâta cultură, de ştia el că ştampila aceea ţi-o pune pe piele numai instituţia de învăţământ superior numită Bulău. Dar, în tensiunea şi precipitarea momentului, lucrul ăsta nu mai avea nici o importanţă.

- Auzi… ia de la careva nişte mănuşi, i-a zis el lui Ştefan.

De altfel, exact acelaşi lucru i l-a spus, în iarna lui nouăzecişipatru, şeful lui de la partid, în timp ce aşteptau împreună, la aeroport, sosirea unei delegaţii din Iordania. Până ce, sătul să-l întrebe toţi proştii ce-i aia şi să-i tot atragă atenţia, a început să se intereseze şi în cele din urmă, a plătit o căciulă de bani unui dermatolog care-i promisese că-i scoate porcăria aceea de pe piele, fără urme. Urmă a rămas, şi încă cum, arăta ca o arsură cicatrizată aiurea, dar cel puţin, marca de şuţ dispăruse.

Se simţea nedreptăţit, păcălit: o fi ăla semnul hoţilor de buzunare, dar el habar n-avea de asta atunci când l-a lăsat pe individ să-i tatueze cele cinci puncte. Nici nu-şi mai aducea aminte cine-a fost tipul, în orice caz, lucra în altă secţie din Turbomecanica. Iar lui îi spusese că-i semn de şmecher.

Aceea fusese o casă boierească la vremile ei, un pălăţel de toată frumuseţea, plasat nu departe de cele ce se numesc astăzi Bulevardul Magheru şi Piaţa Palatului, cu un etaj, mansardă şi câteva căpăţâni mari de ghips uitându-se urât la tine de sus, de sub streaşină. Plus o curte măricică, cu o tufă mare de liliac alb la intrare, în care altădată îşi făceau siesta boierii, iar astăzi puteai parca liniştit cinci-şase maşini.

Şi fără îndoială că, la fel ca şi stăpânii, avusese parte de vremile ei bune, de vreo patruzeci-cincizeci de ani, adică până prin 1932 sau 1935, hai 1938, să zicem. Asta, judecând după înfăţişarea micului palat, care era, în modul cel mai evident cu putinţă, un produs al sfârşitului de secol nouăşpe.

Şi zic că zilele lui fericite au ţinut până prin preajma războiului al doilea mondial fiindcă faţă în faţă cu el se afla un bloculeţ dichisit, cu şapte etaje, în stilul newyorkez caracteristic buricului fiţos al târgului Capitalei noastre din vremea aceea, iar distanţa dintre cele două clădiri nu era mai mare de zece-doişpe metri.

Când a văzut terminat blocul de vizavi, pe proprietarul pălăţelului trebuie că l-a lovit damblaua. Căci micul Empire State Building îi „lua faţa”, iar conăcelul neo-neoclasic părea acum ceva ca o anexă, ca un fel de magazioară în curtea aceluia.

În decembrie 1989, ultimele etaje ale building-ului au fost desfigurate de gloanţe. Găurile din tencuială sunt de mai multe mărimi, ca dovadă că la mijloc au fost nu numai atât de familiarele pistoale mitralieră Kalaşnikov Modernizate, ci şi mitralierele grele de pe transportoarele blindate. Asta, fiindcă din cămăruţele de la ultimul nivel, unde nu locuia nimeni şi care nu aparţineau nimănui, dar în care n-avusese nimeni voie să intre vreodată, se trăseseră în noaptea precedentă, pe întuneric, câteva focuri care nimeriseră drept în cască nişte recruţi neinstruiţi trimişi să apere cu pieptul lor ceceul. Deşi nimeni n-a explicat vreodată de ce mai trebuia apărat acesta. Şi de cine anume.

Găurile de glonţ au rămas pe faţadă, nederanjate de cineva, până în 2012.

Asta, pentru că nimeni n-a ştiut, timp de douăzeci şi atâţia de ani, al cui e building-ul. Dar, în 2011, problema s-a lămurit, tribunalul bucureştean hotărând că el aparţine din moşi strămoşi unui domn între două vârste din New Mexico. Care s-a deplasat urgent la Bucureşti şi cu ajutorul unui avocat şi al unui translator, a încercat să-i convingă pe cei aproape treizeci de chiriaşi ai fostului ICRAL s-o şteargă în linişte din blocul care, uite, cu ajutorul justiţiei democrate, îşi găsise în fine adevăratul stăpân.

N-aveai, însă, cu cine sta de vorbă, a constatat la iuţeală americanul. Chiriaşii ICRAL-ului, care locuiseră acolo, timp de mai bine de patruzeci de ani, din mila Organelor (locul fiind în Zona Zero, unde n-avea ce căuta populimea), erau de o îndărătnicie şi reavoinţă incredibile. În plus, mai erau şi proprietari pe apartamentele, sau jumătăţile lor de apartamente, fiindcă o lege de după Revoluţie le permisese să le cumpere la preţul lor de inventar, adică plătind pe ele, acum, în vremuri de năucitoare inflaţie, preţurile din nişte catastife întocmite prin 1950 sau 1955, adică aproape nimic. Până în 2011, mulţi apucaseră să-şi vândă, locuinţele, de regulă, unor firme care le-au transformat în birouri (birou, ziua, iar noaptea – locuinţa patronului, într-unul dintre cazuri, unde macaronarul fezandat, patronul cu pricina, adică, îşi luase obiceiul să aducă cele mai zgomotoase prostituate din Capitală, spre disperarea vecinilor, care, într-o noapte, s-au dus peste el cu oarece bâte şi răngi şi n-au plecat de la uşa lui decât atunci când el le-a fluturat un pistol pe la nas).

Cei mai mulţi, aşadar, le vândură la iuţeală. De haram fură, de haram se duseră. Sau „easy come, easy go”, cum ziceau odraslele lor, care ştiau engleza fără s-o fi învăţat la şcoală.

Iar ceilalţi, cei care nu-şi vânduseră apartamentele şi semiapartamentele, s-au retras la ei acasă, de unde veniseră prin anii cinzeci sau şaizeci şi s-au apucat să le dea cu chirie. Cu pensiile lor, de M.A.I., se putea trăi confortabil la ei, la ţară. Şi dacă mai adăugai şi banii din chirie… puteai să aduni un mic capital, să-i concurezi pe Cataramă şi Voiculescu, ce mai turavura.

Numai că asta n-a ţinut nici măcar un an. Într-o noapte, blocul a sărit binişor în aer, trei etaje fiind făcute praf, iar celelalte ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta. Explozia instalaţiei de gaze făcuse şi patru victime, dintre care două au rămas neidentificate până-n ziua de azi. Toţi cei patru erau chiriaşi, după cum au declarat la poliţie proprietarii, precizând că ei n-aveau apucături de miliţieni, să le ceară clienţilor lor buletinul, aşadar nu ştiau cine erau ăia şi ce voiau ei de la viaţă. Iar poliţia, în ce o privea, n-a descoperit nimic. De cei patru, identificaţi ori ne-, n-a întrebat nimeni. Şi nici unul dintre apartamente nu fusese asigurat. Aşa că ancheta s-a terminat în coadă de peşte, concluzia subînţeleasă fiind că toată lumea-i mulţumită. Cei vii, că au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.

Supravieţuitorii – de voie, de nevoie – s-au cărat în câteva luni.

Acesta a fost momentul când pălăţelul neoclasic de care aminteam mai înainte s-a bucurat. Buildingul parvenit şi arogant de vizavi şi-o luase. Există Dumnezeu, orice s-ar zice.

Nu-i nici o glumă, pe faţada vechii clădiri chiar se citea satisfacţia. Zugrăvită proaspăt, avea acum un aer pur şi inocent, de domnişoară bine crescută din secolul nouăşpe, străjuită de Atlaşi cu aer jovial, iar trecătorilor, până şi celor care de ani de zile treceau prin faţa ei, li se părea că e primăvară. Şi că locul e, pur şi simplu, încăpător, proaspăt şi curat! De parcă nu te-ai afla în Bucureşti!

Americanul a demolat în mai puţin de o săptămână ceea ce mai rămăsese din buildingul americano-balcanic, deşi ob-ţinerea ştampilelor oficiale care-i dădeau voie să facă aşa ceva ar fi durat, pentru tot restul lumii, vreo câteva luni bune.

În următorul an de zile, pe locul acela s-a ridicat un hotel de patru stele. Conăcelul avea toate motivele să-şi recapete aerul bătrânicios, gri şi posomorât. Noul şantier din vecinătate îl umpluse de praf.

publicat în: http://www.ateneu.info/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com