Posts Tagged ‘Elena Udrea’

Puşi Dinulescu. COJA ŞI IOHANNIS

Saturday, September 6th, 2014

Pe Coja Ion îl cunosc foarte bine, pe domnul Iohannis, din păcate, nu-l cunosc şi probabil că nu voi avea vreodată prilejul să-l cunosc.
I-am pus faţă în faţă, pentru că aseară, tot butonând posturile de emisiuni politice, dau peste Coja, pleşuv cum e şi supărat mereu pe toţi străinii din ţara asta, pe care el, rromânul verde, o apără, neabătut şi tenebros, de tot ce-i alogen.
Îl ştiam supărat pe evrei şi pe unguri, dar acum în calea fericirii lui iată că a apărut şi un german, care, vai, doreşte şi locul ce i s-ar cuveni tocmai lui Coja Ion, pentru că el e mai patriot decât cei mai învăpăiaţi patrioţi.
Într-o scrisoare deschisă, acum câţiva ani, ceea ce probabil că-i valabil şi azi, mărturisea că va candida totuşi la Preşedinţia României, nu din alt motiv decât acela că nu vede altul mai bun (sau mai potrivit).
Şi să vină acum un şoacăţ, un nazist, să vină Vânzătorul de copii de ţâţă şi Hoţul de case haladite şi să ia locul lui Coja Ion, rromânul verde ca cetina de brad atât vara cât şi iarna? E de fapt locul hărăzit lui Coja sau măcar unei rromânce aprige ca Elena, Frumoasa Elena, sau Monica, Senjusta miorlăită Monica, dacă nu chiar integrilor bărbaţi care sunt Copiatorul Motamot, Călin Caţaonul sau Dan Tomberonul, toţi rromâni mai mult sau mai puţin verzi, unii chiar prăzulii de verzi.
Să le răpească ăstora scumpa lor ţărişoară, pe care şi-o doreşte fiecare atât de tare şi unde mai pui că şi ţara şi-i doreşte şi dacă nu se poate pe toţi, măcar pe vreunul din ei.
Dar peste toţi, cel mai moral şi mai potrivit mi se pare totuşi până la urmă Coja Ion.
Am fost colegi de facultate şi prieteni. Îi admiram umorul, pe care atunci îl cultiva, dar, cu timpul, încet-încet, l-a abandonat.
Iar ca o culme a acestui abandon, a fost că după 1989 s-a-ndrăgostit de Ceauşescu. Lucrul pare nobil. Să-l iubeşti pe cel căzut, nu? Dar se pare că iubirea lui era mai veche, fiind poate chiar o sarcină de serviciu.
În orice caz, în ziua de 22 decembrie 1989, atunci, pe la prânz, când revoluţionarii victorioşi traversau Piaţa Victoriei, în drum spre Televiziune, a venit şi Coja-n piaţă, nestând departe. Am fost şi eu, dar nu ne-am văzut atunci, însă un confrate scriitor, vecin cu el, l-a-ntâlnit acolo. Coja era foarte marcat, mi s-a spus, era foarte supărat pe revoluţionari, era foarte supărat că marele patriot a fost nevoit să fugă.
Şi profund adâncit în gânduri, făcu stânga-mprejur şi-o luă cu pas măsurat spre casa lui, care nu era decât la o aruncătură de disc sau poate cel mult de suliţă.
S-o fi gândit că-n locul acum rămas liber nu-i nimeni mai pregătit şi mai demn, mai patriot, să vină, decât el. S-o fi dus de-aceea să se sfătuie cu nevasta şi copiii, cum face un adevărat gospodar şi tată de familie în asemenea cazuri?
Posibil.
Dar dacă revoluţia o fi venit într-un moment nepotrivit pentru el?
Dar dacă Faust abia semnase pactul cu Mefisto şi dacă pactul era acolo, la ei, la Mefisto, păstrat în cine ştie ce sertar şi peste care cine ştie ce neavenit ar putea da?
Şi pactul ăla, semnat cu sângele lui propriu, îl şi îndatora, e drept, dar tot aşa de drept e că-l îndrituia, poate, într-un viitor apropiat, cine ştie, spre niscai demnităţi şi alte câştiguri sociale, dar poate chiar şi materiale, sub umbrela luminatului şi patriotului dictator.
În fine, nu peste mult timp, a găsit ceva interesant de lucru. În condiţiile în care PNŢ-ul prindea aripi atunci, încă din ianuarie 1990, nişte băieţi cu ochii albaştri ca zorelele albastre s-au gândit la nişte diversiuni.
Şi s-au creat variante şi-n latura ţărănească şi-n latura patriotică-naţională şi-atunci au ieşit la repezeală din găoacele securistice aşa-zisul partid al agrarienilor (PDAR-ul) şi aşa-zisul partid al unităţii naţionale a românilor (PUNR-ul), ba şi organizaţia de mase Vatra Românească. Aici Coja era în elementul lui. Ajunge la un moment dat chiar preşedinte pe Bucureşti al Vetrei şi senator PDAR, apoi e chiar susţinut pentru un timp de partid pentru candidatura la Preşedinţia României. După care partidul se răsgândeşte, susţinând pe altul, desigur la fel de lipsit de şanse reale. Dar în mintea lui Coja se petrecuse, poate, o revoluţie. Chiar s-o fi văzut trecând în revistă gărzi de onoare în ţară şi-n străinătate, circulând cu girofaruri şi motociclişti, însoţit mereu de gorilele care nu prea ştiu de glumă.
Dar n-a ieşit…
Tot în vremea aceea, în anii ’90, l-am împrumutat cu o mie de dolari – şi ăştia erau bani atunci…
Îmi spusese că are nevoie urgentă. Că se vinde foarte ieftin o garsonieră în bloc la el, şi se-mprumută de la prieteni ca s-o ia, să-şi amenajeze acolo un birou liniştit pentru lucru.
Mi-a lăsat în gaj nişte coarne de cerb şi-un desen în tuş.
- Ma cac în coarnele astea! Ce să fac cu ele? i-am zis eu. Şi nici desenul ăsta nu-mi place!
El a insistat şi le-a lăsat. Ce era să fac? I-am dat totuşi banii, pe care nu i-am mai văzut nici până azi, coarnele le-am aruncat, c-am auzit că poarta ghinion, iar desenul l-am dat unuia la care aveam o datorie de zece dolari.
Am scăpat ieftin, totuşi, fiindcă tot pe-atunci, când tocmai vândusem o casă, mi-a propus că are el un pont şi să bag o sută de mii de dolari în nu ştiu ce căcat şi-mi iese dublu. Normal că i-am dat paşi.
În felul ăsta, n-am pierdut decât o mie de dolari minus zece, deci nouă sute nouăzeci, plus parcă şi nişte cărţi, care mi-au dispărut în mod suspect, după desele vizite pe care mi le făcea în vremea aceea.
Îmi pare rău de toate astea, pentru că adevărul e că şi eu sunt patriot şi cred că şi mai abitir decât Coja Ion şi tocmai de-aceea aş vrea să iasă acum preşedinte un gospodar, un om serios, şi nu un emanat sau un poltron sau un golan sau vreo damicelă, căreia nobleţea mea de bărbat mă-mpiedică să-i spun ce trebuie, intrând mai adânc în problemă, aşa, chiar în văzul lumii…

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Puşi Dinulescu. O MÂNCARE BUNĂ

Thursday, June 26th, 2014

Citeam undeva prin Caietele Princepelui ale lui Eugen Barbu despre un obicei foarte interesant al unei populaţii sălbatice de prin Africa sau mai degrabă de prin Oceania.

La populaţia asta, regele domneşte un an, după care e mâncat. Pur şi simplu mâncat. Nu e vorba cumva, Doamne fereşte, de o expresie figurată.

Şi mi se pare că această poveste, tulburătoare fără-ndoială, este astăzi de mare actualitate. Dar plină de învăţăminte. De aceea, poate pentru noua Constituţie, părinţii patriei ar trebui să o cunoască, să o studieze şi să se gândească temeinic la ea.

Oare Puterea şi cu Umilinţa n-ar trebuiu să stea la aceeaşi masă? Oare n-ar trebui să ciocnească–ntre ele sau chiar să se ciocănească una cu alta din când în când?

Eu cred că da! Şi asta în ciuda faptului că România pare o ţară mult mai dezvoltată decât înjghebarea aceea statală din colţul ăla uitat de lume. Uitat de lume, poate şi de Dumnezeu, prin îndepărtatele hăţişuri ecuatoriale.

Bine, bine, o să spuneţi, dar ce-ar zice Europa?

Una peste alta, se-apropie  sfârşitul. Deşi, dacă stăm să ne gândim bine, mereu se-apropie sfârşitul. Fiindcă aşa e viaţa: tot curgând ea înainte, nu curge, din păcate, aşa, în van, ci pentru a se sfârşi, ce mai!

În altă ordine de idei vorbind, eu cred că piesei Regele moare a lui Eugen Ionescu îi scapă multe, deşi snobărimea se dă în vânt după ea. Piesa se preface a fi un fel de joc de-a moartea iminentă şi de-a decrepitudinea care-o precede.

Eu văd altfel. Văd un dictator, fie el şi de catifea, înconjurat de dregătorii-trădători, care abia-i aşteaptă sorocul, înghesuindu-se pentru a căpăta o bucăţică mai bună din trupşorul lui pieritor.

Sorocul se-apropie şi au fost aduse deja lemnele pentru marele foc şi pofticioşii, lingându-se pe buze, fiecare din cei care contează, iată că se organizează, pertractează, aleargă, ce mai! pun iar ţara la cale! Şi la propriu şi la figurat!

Revenind totuşi la oiţele noastre, ia, hai, să-i privim pe oamenii, pe care-i tot privim, în fiecare seară şi-n fiecare dimineaţă, sau chiar şi-n crugul tainic al nopţii, când de exemplu bătrânul pensionar cu prostata lui ferfenţă  se mai duce o dată să-şi golescă rezervoarele şi ne mai putând să-şi continue somnul îşi deschide iar  prietenul televizor.

Şi ce vede sau ce vedem? Pe oamenii care azi contează! Oameni care cu înţelepciune, deşi uneori sunt şi tineri printre ei, care ne-nvaţă cum să nu fim simple mamifere, ci complexe entităţi gânditoare.

Şi-i privim pe oamenii aceia, îi tot privim şi-abia spre dimineaţă adormind visăm pe domnul Tăriceanu mestecându-şi îndelungatele frustrări, pe domnul Mircea Gioană mereu mirat că ce i se-ntâmplă, tocmai lui i se-ntâmplă, pe doamna Elena Udrea, frumoasă ca o Stea fără nume, întârziată întâmplător pe o planetă de provincie, într-o gară mică, mică, mult prea mică pentru fundul ei mare…

Dar ei sunt numai cei care deschid spectacolul. Adevăratele vedete abia acum se pregătesc s-apară.

Şi-abia au fost aduse lemnele, focul încă nu s-a aprins…

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com