Posts Tagged ‘British Government’s KnowHow Fund’

Dennis Deletant. ÎN CĂUTAREA ROMÂNIEI

Thursday, May 25th, 2023

Dennis Deletant s-a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitat al Catedrei de studii românești „Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London. Primul contact cu România l-a avut în 1965, când a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia organizate de Universitatea din București. A studiat în România în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, când a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le-a făcut în presa britanică. La sfârșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române. În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s KnowHow Fund, implicându-se activ în aspectele românești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s-a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.

*

prefaţă

Romancierul V.S. Pritchett a vizitat România în 1964 și a rămas dezamăgit: „România te irită din start. Împreună cu Cehoslovacia, e cea mai rigidă dintre statele satelit. Ca vizitator, ești obligat să ai un ghid, iar acesta te păzește la fiecare pas. Când ieși din dormitor dimineața, el te așteaptă. Te plictisește pe toată durata zilei. Rolul lui este să ofere informații, dar este lipsit de umor, tinde să fie didactic și știe tot. Nu am putut scăpa de impresia că disimularea subtilă și o mentalitate reacționară sunt larg răspândite“.1

Primul meu contact direct cu România a avut loc în iulie 1965. Totul a fost astfel organizat, încât posibilitățile de a întâlni membri ai opiniei publice au fost limitate și, ca atare, trăsăturile menționate de Pritchett nu mi‑erau familiare. O caracteristică inevitabilă a vieții în România sub regimul comunist era omniprezența Securității, cunoscută oficial, în cea mai mare parte a perioadei, ca Departamentul Securității Statului din Ministerul de Interne. Mi‑am dat seama de asta în cursul vizitei, iar impresia mi‑a fost confirmată de experiențele ulterioare. Preocupările mele profesionale și personale referitoare la România s‑au întins pe întreaga durată a regimului Ceaușescu, din 1965 până în 1989, și era de așteptat ca această familiaritate și prieteniile mele cu istorici și scriitori atragă atenția Securității, așa cum mi s‑a confirmat în 2007, când mi‑am studiat dosarul de Securitate.

Literatura care tratează istoria României de la impunerea regimului comunist, în 1945, vorbește prea puțin despre mecanismul de teroare folosit de Stalin pentru a‑și impune voința în România și despre organizarea Securității. Această omisiune a fost, la prima vedere, surprinzătoare, poate, dată fiind importanța terorii instituționalizate practicate de Securitate în consolidarea regimului comunist, mai întâi sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej (19011965), iar apoi sub succesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu (19181989). Totuși, rămâneau prea puțin cunoscute structura și personalul organismului abilitat să terorizeze populația pentru a o determina să accepte introducerea legislației comuniste în România, abilitat să aresteze 80.000 de țărani care se opuneau reformei agrare din 1949, închidă și tortureze șase episcopi greco‑catolici (uniați) și șase sute de preoți care au refuzat unirea cu ortodocșii în iarna lui 1848, iar în vremea lui Ceaușescu, să deporteze zeci de mineri din Valea Jiului după revolta acestora din august 1977. Pe tot parcursul epocii Ceaușescu, organizarea Securității și activitatea acesteia au rămas strict secrete și, tocmai fiindcă era dificil să verifici informațiile, cercetătorii problemelor românești, inclusiv subsemnatul, nu s‑au ocupat de instituție.

Mai existau și alte motive pentru această omisiune. Unele dintre relatările oferite de victime despre tortură, închisori, lagăre de muncă erau atât de îngrozitoare, încât păreau de necrezut, mai ales românii erau cunoscuți pentru înclinația lor către dramatism. În al doilea rând, nu existau surse oficiale românești cu ajutorul cărora verifici aceste relatări. În fine, cercetătorii se temeau că, folosind materiale necoroborate cu mărturii independente, riscau fie acuzați nu sunt decât niște propagandiști anticomuniști. Controlul atent al vizitatorilor străini de către regim i‑a permis acestuia să restricționeze fluxul de informații care ieșea (și intra) din țară, și astfel ceea ce s‑a întâmplat în România a rămas, până târziu în anii 1960, aproape deloc cunoscut în afara granițelor.

Până în 1990, în Vest a apărut foarte puțin material, de orice tip, referitor la lagărele de muncă și la închisori, şi, în general, în publicațiile emigrației românești.

Această lacună, alături de propria‑mi experiență din România și de ocazia de a consulta unele dosare ale Securității m‑au convins ca, după 1990, îmi redirecționez activitatea de cercetare către Securitate. Totuși, cele mai importante două studii ale mele, Ceaușescu and the Securitate. Coercition and Dissent in Romania 19651989 (1995)** și Communist Terror in Romania: Gheorghiu‑Dej and the Police State, 19481965 (1999)**, ambele publicate la Hurst, nu sunt doar niște istorii ale Securității, ci încearcă să analizeze, în egală măsură, ce rol a jucat folosirea de către regimul comunist a fricii și constrângerii pentru menținerea sa la putere și cum a fost suprimată orice fel de opoziție și disidență. Au mai existat și alte strategii folosite de Ceaușescu pentru a‑și menține puterea. Acestea au constat în apelul la naționalism și dezvoltarea unei politici externe autonome. Fiindcă aceste practici au avut succes, Ceaușescu a reușit să câștige susținerea majorității elitei intelectuale și obediența restului populației. În cazurile în care disidența și‑a făcut apariția, i‑am descris evoluția și pașii făcuți pentru eliminarea ei și, procedând astfel, am testat afirmația disidentului rus Andrei Amalrik, potrivit căruia „nici o opresiune nu poate avea succes fără aceia care sunt gata să i se supună“. Ca și în cazul altor mașinării ale terorii politice, cea mai puternică armă a Securității a fost frica, iar profunzimea la care aceasta a fost inculcată în rândul populației românești reprezintă principalul motiv al succesului său. Frica induce obediență și de aceea este un extraordinar mijloc de a economisi eforturi.


* Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965–1989, Humanitas, București, 1998 (n. red.).

** Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc. 1948–1965, Polirom, Iași. 2001 (n. red.).

Ca lingvist de formație, interesele mele de cercetare mergeau inițial către istoria limbii române și către manifestările timpurii ale scrierii ei. Asta presupune operele cronicarilor din secolele al XVII‑lea și al XVIII‑lea, a căror principală motivație de a scrie era dorința mărturisită de a‑și afirma identitatea națională. Principala mea inspirație pentru aceste amintiri au fost contactele cu românii și experiența din regimul Ceaușescu. Pentru mine, acea experiență s‑a întins pe perioade relativ scurte de timp, totuși a fost suficient pentru a aprecia presiunea sub care trăiau prietenii români și rudele mele prin alianță. Lecțiile primite prin educația mea, în sensul larg al cuvântului, în calitate de cetățean britanic, precum și conștiința faptului că lucrul cel mai rău care mi s‑ar fi putut întâmpla pentru orice ofensă adusă regimului era eventuala mea expulzare din țară mi‑au dat o anumită libertate de comportament ce le era interzisă românilor. Nu trebuie uitată îndrăzneala acelor români care au avut curajul să conteste regimul, un curaj cu atât mai demn de admirație cu cât știm că ei nu aveau siguranța unui pașaport occidental. De la această constatare ar trebui să pornească toate judecățile referitoare la comportamentul populației sub Ceaușescu.

Prietenii mei români erau numeroși, de diferite formații și vârste. Se aflau printre ei scriitori, istorici, ingineri, doctori, oameni de la țară, oficiali ai partidului, studenți, pensionari, unguri, sași și evrei. Cei mai mulți erau figuri luminoase, câțiva, figuri diabolice, dar consider un privilegiu faptul i‑am cunoscut. Prietenia cu ei mi‑a confirmat că nu trebuie să mă încred în generalizările despre România, generalizări care continuă să se regăsească în parte în media occidentală cu referire la România lui Ceaușescu și care, dacă sunt acceptate, conduc la judecăți false. Pe măsură ce excesele despotice ale lui Ceaușescu s‑au intensificat în anii ’80, românii erau caracterizați din ce în ce mai des ca fiind „slabi“ și „timorați“. Astfel de acuze se bazau pe ceea ce părea să fie absența contestării regimului Ceaușescu în România, prin comparație cu revoltele din Polonia și din Germania de Est la începutul anilor ’50, cu insurecția maghiară din 1956, cu Primăvara de la Praga din 1968 și cu mișcarea Solidaritatea din anii ’80. Acceptarea indiscutabilă a unor asemenea acuzații este prin ea însăși o dovadă a succesului Securității în a suprima orice informație despre rezistența față de regim. Spre exemplu, nu se știa practic nimic în Vest, nici măcar în cercurile emigrației, despre curajoasa luptă din Munții Carpați a două mici grupuri de autointitulați partizani, conduse de doi foști ofițeri, Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu, care au rezistat fără a fi arestați vreme de nouă ani, între 1949 și 1958.

Aceste amintiri încearcă să pună în lumină unele ambiguități și contradicții induse în comportamentul uman de statele totalitare. Recurgând la prieteni și la familie sau pur și simplu la egoism, oamenii puteau să ocolească rigorile regimului. Aceleași calități stăteau și la baza disimulării pe care o menționa anterior V.S. Pritchett, căci în societatea românească din vremea lui Ceaușescu, oamenii duceau o existență duplicitară. Erau obligați în fiecare zi să realizeze un echilibru între exigențele vieții „oficiale“ și încercarea de a avea o viață „neoficială“. Acest joc dublu practicat în relația cu regimul era evident în strategiile adoptate de mulți români pentru a supraviețui regimului. Ele făceau parte din atitudinea multor români, așa cum mi‑a fost descrisă de un tânăr regizor de teatru în 1988: ”Majoritatea oamenilor care trăiesc într‑o dictatură vor să uite de ea, să‑și vadă de viețile lor și se distreze cât de mult pot. Așa că, atunci când programul televiziunii române s‑a redus la două ore de transmisie pe zi, în 1984, mulți cetățeni din București și din orașele mari și‑au procurat aparate video și casete cu filme occidentale. Importul acestor produse nu a fost interzis, probabil fiindcă printre cei care le foloseau erau și oficiali ai partidului și ai Securității, care nu l‑au alertat pe Ceaușescu despre această modă.”2

Disimularea e postura esențială pentru înțelegerea obedienței, și cercetarea mea asupra României o ia permanent în calcul.

*

Tot persona non grata fusesem declarat și eu în anii ’80. În modul cel mai oficial, însă pe șest. Dacă angajarea mea la un teatru fusese anunțată în prestigioasa Românie literară de însuși Valentin Silvestru, concedierea mea de acolo a fost menționată numai în actele procesului civil pe care l-am pornit după aceea. Activiștii, securiștii și colaboratorii lor benevoli (în cultură, erau mulți din aceștia) răspândeau de zor zvonul că aș fi plecat din România. Voiau să-mi șteargă urma.

Asta, fiindcă făcusem și eu niște comentarii nefavorabile la adresa lui Ceaușescu și a regimului său politico-dietetic – și anume, pe hârtie tipărită (detalii, la https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223). Dar, în fine, să lăsăm morții – și mai ales, ne-morții cu pensii exorbitante – în pacea lor.


Un alt motiv pentru care domnul Deletant și cu mine ne-am trezit interesați, fiecare, de activitatea celuilalt, a fost faptul că auzisem de la defunctul meu tată de comportamentul ciudat al piloților fluviali din Orșova, acesta fiind orașul meu natal, din vremea războiului al doilea (https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=17001). Și că scrisesem despre el pe blogul de față, în august 2016. Subiectul fiind tratat, pe larg și documentat din surse arhivistice, pentru prima oară într-o carte tipărită la noi, în volumul domniei sale tradus în 2019 (Activități britanice clandestine în România în timpul celui de al doilea război mondial, ed. Humanitas, pag. 126 și următoarele).


M-am bucurat, deci, că era adevărat ce scrisesem despre piloții aceia. Că da, există și istorie orală.
Iar actuala sa carte tradusă la noi, focalizată pe deceniile noastre ceaușiste, mai ales pe ultimul, dement și bestial, parcă ar fi o alinare.
Parcă îți vine să zici: uite că n-am suferit în tăcere, în întuneric, mai știa cineva de noi.
Dacă asta o fi o consolare.

(D.P.)

Counter instalat la 25.05.2023



website view counter