George Petrovai. CONFLICTELE
Saturday, August 26th, 2023Conflictele se înmulțesc
pe-ntreg rotundul pământesc…
Orice om cu judecată vede că omenirea actuală nu numai că e cu zgaibaracele în sus (civilizație sinucigașă, polarizare tot mai accentuată – în unele zone ale lumii se moare de foame, iar în altele din pricina îmbuibării, clima grav și pustiitor îmbolnăvită, cheltuieli militare în necontenită și aberantă urcare, chit că Sahara, de pildă, ar putea deveni un veritabil paradis și foametea ar fi eradicată doar cu banii cheltuiți într-un an de statele lumii cu nebunia înarmării pînă-n dinți etc), dar miliardele de truditori ai prezentului atât de mult s-au obișnuit cu atrocea stare de lucruri de pe întreaga planetă, încât în majoritatea cazurilor (situații sufocante pentru întregul viu) nu mai protestează. Cică doar mai rău să nu fie, deși devastatorul rău planetar (poluare furibundă, hrană cancerigenă, aer toxic, apă pe sponci, războaie și lovituri de stat, educație în regres și infracționalitate în progres, decreștinare îmboldită, familia tradițională câș văzută și sodomia-n legi pecetluită) nu poate fi îmbotnițat prin îndelungata răbdare și suferință a celor mulți, ci prin unirea acestora cu zecile de milioane și împotrivirea la netrebnicele politici globaliste, precum foametea, risipa, pandemiile provocate și conflictele militare încurajate, la urma urmei prin mătrășirea tuturor sforarilor și a structurilor politico-economice înjghebate de ei…
De reținut că, de la încheierea celui de-al doilea război mondial, n-a trecut nicio zi fără conflicte militare pe micuța noastră planetă! Din fericire, toate aceste confruntări (în Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie, Irak, Siria, Cecenia, Georgia, mai nou în Ucraina) au fost doar regionale, chiar dacă – direct sau indirect (furnizare doar de armament, tehnicieni și bani) – în cam toate aceste războaie erau angajate marile puteri economico-financiare și militare ale lumii: de o parte Vestul (Statele Unite și aliații lor – NATO, Japonia, Australia etc.), de cealaltă parte Estul (Rusia și îndoielnicii ei aliați din fosta Uniune Sovietică, așa ca nevolnicul Belarus în clipa de față, din Europa – micuța și multdubioasa Ungarie orbaniană, din Asia – Siria, Iran, Coreea de Nord, China, din Africa subdezvoltată și din America de Sud, precum Venezuela cu marile ei probleme interne, asta deoarece ea nu poate să conteze în sensul și la nivelul dorit pe presupușii amici din BRICS, îndeosebi acuma cu prelungitul și istovitorul război pe care-l duce împotriva Ucrainei).
Căci, de la Petru cel Mare încoace și potrivit Testamentului acestuia, necontenit țarii ruși, inclusiv cei roșii (Stalin cu precădere) au urmărit ba expansiunea în Vest (spre Europa nepravoslavnică, căutând prin toate mijloacele să facă vrajbă între francezi și englezi), spre Est (Orientul Îndepărtat) și, mai ales, spre Sud (Transcaucazia, provinciile românești și Marea Neagră, inclusiv strâmtorile Bosfor și Dardanele, astfel încât să o transforme într-un „lac rusesc”).
Numai că de fiecare dată (mai puțin imediat după al II-lea război mondial, când anglo-americanii i-au dat lui Stalin mână liberă în vasta sa sferă de influență), redutabilul tandem anglo-francez, „părintele” celui anglo-american din ultima sută de ani (mai exact de când Statele Unite au devenit principala putere planetară), a izbutit să reteze ghearele rușilor, ulterior ale sovieticilor: războiul Crimeii (1853-1856), care a avut drept consecință imediată pentru noi eliberarea principatelor de muscali, iar în anul 1859, cu sprijinul francezilor și încuviințarea otomanilor, unirea Moldovei cu Țara Românească; războiul ruso-japonez din 1904-1905, care a făcut din Japonia învingătoare (firește, cu un consistent ajutor britanic) și angajată pe calea reformelor moderne – după Restaurația Meiji din 1867 - principalul „actor” politico-economic și militar din Orientul Îndepărtat; „Miracolul de pe Vistula” din anul 1920 sau strălucita victorie a polonezilor în crâncena bătălie cu sovieticii de la porțile Varșoviei; ținerea în șah a Armatei Roșii (din decembrie 1939 și până în martie 1940) de către micuța și curajoasa armată finlandeză, de unde Hitler a tras concluzia că rușii constituie o pradă rapidă prin Operațiunea Barbarossa; destrămarea Uniunii Sovietice la sfârșitul lungului război rece, proces istoric la care a contribuit nițel neizbânda sovieticilor în războiul din Crimeea, iar în mod decisiv a contribuit retragerea lor cu coada între picioare în 1989 din Afganistan, după aproape zece ani de lupte și mari pierderi (umane și materiale), pierderi provocate de afgani cu avansatul armament american.
Ce anume l-a determinat pe satrapul Putin să ordone armatelor sale, pe 24 februarie 2022, atacarea din mai multe părți a Ucrainei, încredințat fiind că nici de data asta ucrainenii și diplomații străini nu vor riposta, taman ca la ocuparea Crimeei în anul 2014?
Aparent (punct de vedere susținut de toți filorușii), Putin și ai lui au vrut să le dea o lecție militaro-muscălească atât oficialilor NATO, care au ignorat avertismentele kremliniste de a nu se extinde spre granițele Federației Ruse, cât și sculelor prooccidentale de la Kiev – Zelenski și ortacii acestuia (cică, susține propaganda rusă oficială, „operațiunea militară specială” are ca scop denazificarea și demilitarizarea Ucrainei).
În realitate, Hitlerul de la Kremlin a urmărit și continuă să urmărească două strategii:
1) Prima este politică: pentru ruși refacerea Uniunii Sovietice, iar pentru chinezi și ceilalți pretinși prieteni din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) și din sfera de influență, multipolaritatea lumii în construcție, după o temeinică destrucție, mai exact fragilizarea Vestului și detronarea Statelor Unite din postura de lider mondial (economic, financiar, politic, tehnic, militar, geostrategic), locul lor fiind la o adică luat de Estul marxisto-expansionist, precum și de țările emergente, suprapopulate și doldora de sărăcie lucie, din alianță.
2) A doua strategie este eminamente economică: întrucât este știut că din totdeauna rușii au transformat exportul de petrol și gaze într-o redutabilă armă politică (pentru „frații” ucraineni în mod deosebit, deși conductele rusești treceau prin țara lor), aceștia, cu ajutorul unor companii americane au descoperit pe platoul continental al Peninsulei Crimeea însemnate resurse de petrol și gaze, fapt care le-ar fi asigurat independența energetică, adică descotorosirea de muscali și năravurile lor. Numai că respectivele zăcăminte au alarmat atât de mult Moscova, încât în anul 2014, invocând diverse motive de ordin istoric și social, ea și-a trimis trupele și a ocupat peninsula…
N.B.: Tabloul luptelor politice și al conflictelor militare ar fi incomplet fără menționarea recentei lovituri de stat din Niger, lovitură nu știu dacă pregătită, dar în mod sigur dirijată de Moscova și Beijing, nicidecum cu lăudabila intenție de a veni în ajutorul enormei mase de săraci din acest stat african, că doar rușii și chinezii au hoardele lor de sărăntoci, ci cu perversul scop de a-i izgoni pe occidentali din țară (francezii importă mari cantități de uraniu pentru centralele lor nucleare) și de-a le lua ei locul. Dacă se va întâmpla asta, tot ce se poate ca, peste puțin timp, africanii antioccidentaliști să simtă pe propria piele dura justețe a spusei: „Rău cu rău, dar mai rău fără de rău”.
*
