Pozele astea le-am făcut în Bucureşti, la câteva zile după cutremur, prin 6 sau 7 martie 1977, nu-mi aduc bine aminte – parcă pe undeva prin strada Maria Rosetti, pe lângă intersecţia cu Dionisie Lupu.
Tinerii din imagini fuseseră scoşi la muncă patriotică, pentru degajarea dărâmăturilor şi curăţarea molozului. Ei erau, în general, cei din rândurile personalului TESA (tehnic, economic, de specialitate, administrativ) de pe la întreprinderi. De altfel, acelaşi lucru îl făcusem şi eu, în ziua de 5 martie, la noi la facultate – eram în ultimul an la IATC.
Şi după cum se vede, toată lumea era veselă. Cei vii, fiindcă au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.
Unde mai pui că ei, tinerii, au fost recompensaţi. Cu câte-o sticluţă de Pepsi.
Mă aflu de vreo zece zile la Buşteni, un orăşel mic şi liniştit de la poalele muntelui Caraiman. Sau cel puţin aşa îl ştiam eu (precum şi alte milioane de fraieri), din copilărie. Decât că, la ora asta, sufletu’ linişte. Să treci strada de pe un mal pe altul, înotând în fluviul de tiruri şi gipane, a devenit ceva de genul divertismentului subacvatic printre rechini. Iar din aste zece zile, nu ştiu dac-au fost două în care să nu aud, cam o dată pe ceas, sirenele SMURD-ului, poliţiei şi altor asemenea entităţi urlătoare. În plus, în fiecare zi, cel puţin patru-cinci elicoptere treceau, la mică înălţime, fix pe traseul Poiana Ţapului-Zamora.
Cel care se întorcea zilnic, la orele paişpe zero zero, la Bucureşti, m-a dus cu gândul la tovarăşul Niculae, care probabil că urma să aterizeze pe acoperişul ceceului, unde avea programat un miting cu mare participare populară.
Dar apoi mi-a trecut prin cap “bine că domnu’ Iorgulescu i-a luat Aston Martin lu’ fi-su, ce ne făceam dacă-i lua elicopter?”
Veorica vorbeşte despre “imaginea României” în lume. Această imagine, din câte-mi aduc aminte, a fost cu strălucire creată de ca să zic aşa doamna Grapini, care a fost prinsă (şi filmată!), cu ocazia activităţii sale de europarlamentar, încercând să fure nişte voturi. Ca şi de aşa zisul domn Adrian Severin, înregistrat audio şi dovedit cerând mită (ulterior, 4 ani cu executare). Şi mai nou, de dna Rovana Plumb, care cică s-ar fi prezentat la Bruxelles cu o declaraţie de avere dubioasă. În prezent, de alegerea dnei Laura Codruţa Kővesi ca procuror şef european o persecută pe doamna premier grija. Ca pe Dabija.
La început, îl consideram pe Dragnea un mafiot şef, un capo di tutti capi, un zmeker uns cu toate alifiile. Ca să văd, acum patru luni, că era un fraier de mâna-ntâi: el la pârnaie, iar toanta docilă făcând tot posibilul ca el să rămână acolo. Totuşi, nu pot să-i zic cel mai mare papagal din istoria naţiei. Acela fiind, am impresia, Ion Gheorghe Maurer, care i-a netezit calea tinerelului acela cam tâmpit, pe numele său Niculae, cu gândul că ăla n-o să-i iasă din cuvânt şi n-o să facă decât ce-i spune el. Şi uite ce-a ieşit.
Să vedem acum ce-o să mai iasă.
*
La Kabul a murit, într-un atentat cu maşină-capcană, şi un membru al ambasadei române – alături, se poate presupune, de mai mulţi vecini ai săi din perimetrul fortificat şi păzit cu stricteţe, rezervat celor aflaţi acolo în misiune, diplomaţi şi militari. Asta, judecând după puţinele imagini de la faţa locului difuzate de televiziuni, care arată nişte distrugeri ca la Hiroshima. Doamna ministru de Externe Ramona Mănescu declară că atentatul a fost îndreptat împotriva ambasadei României. Nici vorbă, doamnă Ministru: atentatul a fost îndreptat chiar împotriva dumneavoastră. PERSONAL.
Cel puţin, aşa susţine Osama Bin Laden – după cum aflăm pe surse.
Cum gândeşte telectualu’ subţire de la Bucureşti: “Să-ți croiești o carieră politică pe nenorocirea unor copile și pe disperarea familiilor”. Păi, tataie, dacă acest Cumpănaşu nu-şi croia o carieră etc., ai fi aflat tu ceva de fetele omorâte la Caracal?
Îmi zise un amic, zilele trecute, că nu s-ar muta în ruptul capului într-un apartament din cele construite, la Bucureşti, în ultimii, să zicem, douăzeci de ani. - Păi de ce? mă mir eu, ca poliţaiul nevinovat de la Caracal. - Fiindcă sunt construite fără fundaţie. Chiar dacă au unul sau două etaje, sau mai multe, ele tot fără temelie sunt. La drept vorbind, nici el n-o fi nebun, îmi spun în sine-mi. N-ar fi exclus, dacă ne gândim că, în 1999, în Turcia, s-a întâmplat un cutremur cu vreo 18.000-19.000 de morţi, caracterizat tocmai prin asta - că majoritatea clădirilor implicate nu s-au prăbuşit, ci s-au răsturnat pe o parte exact din această cauză, că fuseseră construite fără fundaţie. Şi bănuiesc că nici constructorii noştri nu-s mai proşti ca turcii, când e vorba de scos banul din rahat cu dinţii. Iar autorităţile…
*
Ultimii mei 12 ani de până la pensie i-am petrecut la o prăvălie guvernamentală care avea, cel puţin teoretic, oarece legătură cu WIPO, adică OMPI, adică Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, una dintre agenţiile ONU. Şi noi, la fel ca toate celelalte omoloage din cele vreo sută şi cinci zeci de state membre, primeam periodic Buletinul OMPI, care conţinea foarte adesea şi anunţuri de concurs pentru posturile de la Geneva, de la sediu - pe care trebuia să le afişăm la avizier, spre a fi văzute de toţi salariaţii. De la nivelul P1, care însemna, mi se pare, ajutor de bibliotecar, cu un salariu de bază de 3000 USD lunar, până la P6, adică director general adjunct cu un salariu de vreo 7000, dacă mi-aduc bine aminte, toate aveau ca o condiţie principală cunoaşterea a două din limbile organizaţiei (engleză, franceză, spaniolă, chineză, mi se pare).
La un moment dat, mi-a sărit în ochi un anunţ din cale afară de exotic. Şi anume, că pentru un nou birou din Orientul Mijlociu, se scotea la concurs un post de nivel apropiat de maxim, pentru candidaţi vorbitori de arabă plus una din limbile ONU. Şi se mai menţiona: cunoaşterea limbii ruse sau japoneze constituie avantaj. Iar atunci, ca unui pafarist invidios ce eram, mi-a trecut prin cap că postul era cu dedicaţie. Fiindcă nu mi se părea plauzibil să existe mai mult de un om pe lumea asta care să îndeplinească aceste condiţii. Sau hai să zicem doi. Ori trei, dar în nici un caz mai mult de zece. Şi mi se părea limpede ca lumina zilei că acel sau acei ipotetici poligloţi pot fi găsiţi numai la Moscova.
*
În seara asta am văzut Hamlet-ul lui Zeffirelli – ruşine mie că abia acum. Totul, sau măcar aproape totul, e splendid în filmul ăsta, începând cu interpretarea, a lui Mel Gibson, pe care nu l-am crezut niciodată capabil de aşa ceva, a lui Glenn Close şi Alan Bates în Gertrude şi Claudius, dar mai ales a Helenei Bonham Carter, în Ofelia. E senzaţional felul cum s-a descurcat puştoaica aceea de douăzecişitrei de ani cu partitura ei, atât de apropiată de zona periculoasă a prezenţei scenice, creând momente de tensiune tragică acolo unde aproape toate colegele ei din întreaga lume nu sunt decât ridicole.
Iar cel mai minunat din toate e faptul că regizorul n-a ţinut să-l facă pe Shakespeare contemporanul său. Adică să-i arate el lui Will cine-i şeful acolo…
*
Reagan, Zelenski, acum Diaconu… Se poartă actorii, ce mai. Dar ar fi cazul să nu uităm că un actor nu spune niciodată decât ceea ce a învăţat pe dinafară şi a fost scris de alţii.
*
Acu vreo două zile, am scăpat şi eu, ca omul, o vorbă nevinovată pe Facebook despre actori, care nu spun decât ce au învăţat pe de rost şi a fost scris de alţii – cu referire directă la prezidenţiabilul nostru preten Mircea Diaconu. Ceilalţi preteni ai mei de pe FB, care sunt cu toţii băieţi deştepţi (şi fete, vă rog), s-au prins că de altcineva era vorba în propoziţie şi nu s-au băşicat pe chestia asta. Chiar dacă mulţi dintre ei sunt actori şi actoriţe.
Hazul imens al poveştii e, însă, altul: că textul lui Diaconu pare să fie scris, acum, de Victor Ponta, un binecunoscut plagiator. Ah, nu, e prea de tot! Înţeleg să reciţi poezia politică a altuia, dar numai dacă e chiar a lui! nu, Doamne fereşte, vreo cântare susceptibilă de urâte presupuneri şi alte bănuieli! Dacă textul rapsodului popular Diaconu Ponta nu-i orginal, noi pe unde scoatem cămaşa?
Aşazisa propunere privind Muzeul Holocaustului e o diversiune apărută exact când e groasă la dindărătul nostru. Respectiv, tradiţionala vrăjeală antisemită din momentele când nu mai ştim pe unde scoatem cămaşa. Acum vreo zece-unşpe ani, exact în momentul declanşării crizei care a dus la tăieri de salarii şi de pensii mai mari decât curbele de sacrificiu din anii 30, cine veni cu discursul lămuritor? Ghiţă Funar, care a spus în parlament că pe Eminescu l-au omorât evreii!
“Fură şi lasă şi pe altul să fure” - aşa sună o vorbă nemţească (de provenienţă, mi se pare, austriacă). Iată o chestie care nu se potriveşte la noi. Ce vreţi, alt trecut, altă mentalitate, alt spaţiu cultural… La noi, parlamentarii, baronii, mafioţii, Serviciili, lumea bună pe scurt, fură şi distrug. Fură ce fură şi dau foc la ce-a rămas, ca să şteargă urmele. Ca să-i iasă lui de-un merţan şi de-o vilă pe litoral, securistul român a vândut pe nimic o industrie.
În 1994, am conceput şi pus pe piaţă Actualitatea Imobiliară, o publicaţie de nişă, într-un domeniu de care habar n-aveam, dar care s-a dovedit nesperat de profitabilă – pentru patron, nu pentru mine, care am plecat de acolo după câteva luni, neplătit, din motive de mârlănie patronală. Dar asta-i altă poveste… Ce voiam să spun, însă, à propos de subiectul de mai sus, e o întâmplare cu adjunctul meu, pe care mi l-a adus pe cap patronul. Acesta era un tip la vreo patruzeci de ani, cu o profesie căutată şi bănoasă. De care el, însă, nu părea să fi profitat, patronul nostru (care, după câţiva ani, a intrat la pârnaie – dar şi aceea e altă poveste) angajându-l cu o leafă cât un ajutor de şomaj, iar el acceptând-o în lipsă de altceva mai bun. În fine, am plecat de acolo, uitând şi de el şi de redacţia pe care o încropisem, iar la vreun după aceea, pe o trecere de pietoni, m-am trezit claxonat de un Mercedes ultimul răcnet. Cine era la volan? Fostul meu redactor şef adjunct, care mi-a deschis portiera şi m-a plimbat cam o jumătate de oră, timp în care ne-am tot povestit. Dăduse lovitura. Pe Dumnezeu ştie ce cale, se cunoscuse cu un tip de la o societate din Germania, care umbla să importe fier vechi şi metale neferoase. Aşa că omul meu, numit director la filiala românească a firmei, tăia fabrici şi uzine. Exact ăsta-i termenul pe care l-a folosit când l-am întrebat cu ce se ocupă. „Tai fabrici şi uzine”, aşa mi-a zis. Demola, vasăzică, scotea metalul din moloz şi îl îmbarca pe vapor, la Turnu Severin, cu direcţia Germania. Se ajunsese, arăta prosper, mi s-a lăudat cu achiziţiile lui din ultimul an de zile, o casă mare, două maşini – şi judecând după cum arăta, n-aveam motive să nu-l cred.
Cât despre industria românească…
*
În principiu, n-aş avea nimic împotriva faptului că Organele ştiu în orice clipă unde mă aflu, ce fac şi ce spun (ba chiar şi ce gândesc, fiindcă ele sunt clipă de clipă călare pe calculatorul meu) – dacă n-aş şti că ele sunt fiii şi nepoţii Organelor care mă urmăreau înainte de 1989. A propos, de vreo 15 ani tot cer CNSAS-ului dosarul meu de securitate (şi pe al tatălui meu), iar acesta îmi răspunde nu că ele n-ar exista, ci că nu ştie unde se află.
Ceea ce înseamnă multe, foarte multe…
*
Na-ţi-o frântă: Tovarăşu Guvernu se gândeşte să desfiinţeze călătoriile gratuite pe calea ferată ale studenţilor. Pe care le inventase, de vreo câţiva ani, cu gândul c-o să facă electorat PSD din derbedeii ăştia mici. Dar, după cum se pare, n-a reuşit decât cu feciorii şi fecioarele de miliţieni ori securişti, chestie care s-a văzut destul de limpede când cu referendumul. Când studenţeii s-au dus şi ei să voteze, iar ce-a ieşit a dus direct la băgarea lui Dragnea în puşcărie. Noroc cu celelalte partide – luminate, înaintate, progresiste – care au luat problema în mână şi s-au şters la cur cu ceea ce s-a câştigat la referendum.
Almanahe branconieri hehe genuche tricoaie pieptu-n faţă curu’napoi pamblică cel mai mare poet CARE l-a dat România
*
ZOOLOGIE
NOI ANIMALE
Nu trebuie să înţelegeţi că noi, eu şi dumneavoastră, am fi animale. Doamne fereşte! dar e cazul să consemnăm apariţia unor specii nou-nouţe. Cum ar fi:
- “măgarii de porumbei” care au vrut să cuibărească fix în hota aragazului nostru şi n-am reuşit să scăpăm de ei decât cu ajutorul unui alpinist utilitar care ne-a luat vreo trei sute de lei ca să pună o plasă pe gura hotei;
- “porcii de ţânţari” care m-au chinuit nopţi întregi, până când am comandat online un Pest Repeller, despre care ziceau ăia că omoară insecte, iar pe el era desenat un şoarece – dar asta n-a observat-o decât, după câteva luni, nepoţica mea de cinci ani, care l-a scos din priză şi a întrebat-o pe nevastă-mea “bunico, voi aveţi şoareci?”
Şi, pe lângă acestea, boii de ziarişti care scriu “scheleţi” în loc de “schelete”. Sau “ultimile informaţii”.
Sigur, ei sunt băieţi şi fete de la ţară, recent paraşutaţi în Capitală şi prevăzuţi cu diplome universitare tipărite pe hârtie igienică, deci nu ştiu vorba dup-acilea. L-am auzit pe unul, prezentator TV, pronunţând (şi nu o dată) Ştírbei Vodă, cu accent pe prima silabă. Adică, înţelegi, mă-sa lui Vodă era una ştirbă, iar Măria Sa era feciorul ăleia fără dinţi în gură.
Altădată, la radio, o trăncănitoare FM pronunţa numele Lahovary ca şi cum ar fi fost vorba de Făinari, Blănari, găinari… ceva pe-acolo…
Dar cea mai tare fu o jună, teatroloagă de-a mea, care, scriind despre un anume spectacol de la Teatrul Naţional, anunţă masele de oameni ai muncii amatori de cultură că viziunea regizorală e, citez, impotentă. Ce să mai zic, colegele mele cronicărese teatrale de pe timpuri erau mai discrete… Securiste, dar discrete!
Iar de vaca negaţionalistă nu mai zic nimic – ci pune, Doamne, lacăt gurii mele!
*
Are perfectă dreptate domnul academician care tocmai luă Nobel-ul. Mă rog, un Nobel. Un fel de Nobel. Sau nu-l luă, fiindcă acel fel de Nobel, de fapt, nu există. Dar, vorba lui Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim. Are dreptate, ne e ruşine să ne apărăm limba. Toţi dăştepţii de toate vârstele şi sexele din massmedia română – şi nu numai de acolo – zic „suport” în loc de „sprijin”, „tribut” în loc de „omagiu”, „a-l introduce pe X” în loc de „a-l prezenta pe X” ş.a.m.d. Mai zic ei şi „intrigant” atunci când au în minte „ceva care te intrigă”, adică te nedumereşte. Adică, nu la Iago sau la Maestrul Cristoiu se referă ei, Doamne fereşte!
De asemenea: „a demita” pentru „a demite”, „abominal” în loc de „abominabil”, „groapei” în loc de „gropii”, „stabiliment” pentru „establishment” etc. etc.
Iar un băiat cult de la Adevărul scria, cu privire la Lev Tolstoi, următoarele: „Provenit dintr-o familie bogată, al cărei mamă mamă a murit când nu avea decât doi ani…”. Vedeţi cât de precoce erau mamele rusoaice pe vremea aia?
Dar, în fine, să lăsăm petele din soarele presei noastre iubite şi hai să vorbim un pic despre cartea pe care abia am cumpărat-o, cu preţul ce-l vedeţi mai jos. „În furtuni de oţel” de Ernst Jünger, editura Corint, Bucureşti, 2017, vasăzică. Respectiv, o celebră scriere memorialistică din primul război mondial – aici, în traducerea doamnei Viorica Nişcov.
Unde am dat peste această frază: „Am fixat îndelung cazanul incandescent al vrăjitoarelor ale cărui graniţe vizibile îl constituia focul arzător ţâşnind pe gura mitralierelor englezeşti.” (pag. 14)
Şi cu ocazia asta, am început să bănuiesc că, în materie de acord gramatical cel puţin, flăcăul de la Adevărul se află surprinzător de aproape de docta traducere-studiu critic a dnei Nişcov. Eu, un individ mult mai puţin galonat, aş fi scris, mai simplu, „cazanul a cărui graniţă o constituie focul…” etc.
Asta-i una. A doua ar fi limbajul de specialitate, adică termenii militari. Chiar dacă traducătoarea s-a bazat, aşa cum precizează, pe prima traducere românească, cea din 1936, semnată de locotenentul Victor Timcu, aceea nu constituie, după cum se poate vedea, o referinţă de încredere. Poate că era în 1936, dar astăzi, certamente, dă naştere la confuzii. Poate că el numea, pe atunci, unităţile aeriene „escadroane”, cu un termen provenit de la arma cavaleriei (pag. 93), dar azi li se spune „escadrile”.
Poate că locotenentul Timcu o fi scris, la vremea lui, „salva” unei mitraliere (pag. 81), dar noi ştim, astăzi, că aceea se numeşte „rafală”. Sau, cel mult, „serie”, cum zic sergenţii majori inculţi. Fiindcă salva e simultană, iar rafala e consecutivă.
O chestiuţă care, precis, nu i se poate imputa lt. Timcu este, însă, cea a proiectilelor „de calibru mare, eventual obuze antitanc” (pag. 86). Fiindcă, unu la mână, că acelea n-au fost niciodată de calibru mare şi doi, că, în 1915, când se petrece povestea cu pricina, încă nu existau tancuri, ele apărând pe frontul din Franţa de abia la 15 septembrie 1916. Iar muniţia destinată a le distruge, încă şi mai târziu.
Traducerea dnei Nişcov este una erudită, impresionând prin competenţă filologică. Totuşi, un consultant de specialitate, militar sau istoric militar, nu i-ar fi stricat. Sau măcar un om care a făcut armata.
Ce înseamnă să fii naţionalist feroce la Bucureşti (şi fost preşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Rebutaţilor)? Să predici pe Facebook “renunţarea la importurile nefaste şi de prost gust de pe alte meridiane” – asta se referă la Enescu, Brâncuși, Ionescu, Cioran, Eliade, Jean Negulescu, Elvira Popescu, Adrian Ghenie, Emil Palade, Gogu Constantinescu, Henry Coandă, nu-i așa? Și la Herta Müller, desigur. Iar în particular, să fii tatăl operatorului lui Francis Ford Coppola din America Cea Nefastă.
Cărui operator, de altfel, tocmai subsemnatul Dan Predescu i-a fost profesor, la cercul Foto-Cineclub de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei a sectorului 1 Bucureşti, cândva, între anii 1985-90.
*
Când era tânăr, el nu le-a reclamat că l-au violat ca să le extragă din neant. Acu’, că e hodorog, îl reclamă ele. Asta, doar aşa, în amintirea vremurilor bune. Pe cine nu laşi nefugărită te fugăreşte la bătrâneţe. Cu poliţia. Ce e nostim e că doamnele şi domnişorii în chestie reclamă numai superstaruri cu teşchereaua plină – şi niciodată golani tineri, fără para în buzunar. De unde deducem că apucăturile violatorii îi caracterizează cu precădere (ba chiar exclusiv) pe boshorogii plini de bani. Lista e lungă, n-are decât să-şi amintească popeurul de ea, că eu n-am nici o poftă.
Akvavit-ul danez, Maotai şi aşazisul rom brazilian (aflat la ani-lumină de Bacardi ori de Havana Club) sunt cele mai trist mirositoare alcooluri pe care le-am băut în viaţa mea.
*
“Dane, ai fost un gentleman”, mi-a spus ea, sărutându-mă în treacăt pe obraz, la plecare şi sărind sprintenă pe scara tramvaiului.
Iată cele mai triste cuvinte ce mi-a fost dat să aud în tinereţea mea.
*
Î sau Â?
Controversa “ce-a fost mai întîi, oul sau găina”. Sau despre sexul îngerilor. Nu ţinteşte un adevăr absolut, ci vrea să impună în mod arbitrar şi pur convenţional ideea gardului vopsit într-o culoare nouă, în vreme ce leopardul tot nu-i înăuntru. Aflându-se el în concediu de deces.
Totuşi, e de preferat să alegem varianta impusă de oamenii muncii de la Academia Română, fiindcă altfel n-o să ne mai înţelegem cu copiii noştri, care asta învaţă la şcoală - şi gata.
*
“… autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară.”
(DE LA CARAGIALE LA URMUZ de Nichita Danilov, în România literară nr. 32 din 19.07.2019, pag. 19)
Înţelegem că acea cutie neagră era undeva în interiorul lui Caragiale, el fiind autorul în cauză. Iar profesoara mea de română din liceu mi-ar fi dat un trei pentru o asemenea formulare. Sau, mai probabil, m-ar fi lăsat corijent.
*
Cred pentru că e absurd? Nu. Cred fiindcă e ridicol.
*
Iubeşte-ţi aproapele? Mersi, prefer departele.
*
M-AM REGĂSIT, CE DOR MI-ERA DE MINE
Tot mai des dau, pe Internet, de articole – în special, cronici de teatru şi de film – publicate de mine prin tot felul de reviste, de-a lungul anilor. De care uitasem de mult, dar uite că lumea şi-aduce aminte de ele. Mai puţin de mine. Dac-o întrebi pe ingenioasa utilizatoare cu pricina, zice că nu ştie cine-i ăla Dan Predescu, asta, deşi mi-a fost chiar colegă de redacţie, la România liberă. Chestie care nu m-ar deranja dacă n-aş vedea că persoana câştigă bani buni şi de pe urma câte unui articol al meu, băgat, într-un mod riscant de apropiat de domeniul penalului, într-un ditamai cărţoi tipărit, probabil, în tiraj de max. 10 bucăţi, nevândut vreodată în librării, dar generos subvenţionat din banii Bizonului Naţional.
Şi încă ceva: fragmentul substanţial reprodus aici este inserat fără menţionarea sursei. Ştie ea doamna editoare de ce…
PS. De dragul exactităţii: titlul articolului meu este Ce formidable bordel, adică chiar titlul original al textului ionescian. Acest articol al meu a fost difuzat la Radio Antena Bucureştilor (actualul Radio 3 Net), la 4 decembrie 1990 şi publicat ulterior în revista Teatrul azi nr. 11-12/1990, pag. 28-29. Îl puteţi citi, întreg, pe site-ul CIMEC, unde este reprodus cu ştiinţa şi acordul meu.
A murit un miliardar misterios. A murit tânăr, Dumnezeu să-l ierte. Nimeni nu ştie ce hram purta şi cum a ajuns să-şi facă marea avere. Cu totul neobişnuit din partea unui parvenit dâmboviţean, el n-a făcut niciodată paradă, nu s-a afişat cu bolizi de lux, belciuge-n nas, paranghelii, cafturi şi nici cu zâne siliconic-botoxate XXL.
Băieţii-fetele de la teve l-au numit “excentric”. Excentric, tocmai pentru că nu semăna cu ‘teligentu’ Gigi Gură Bogată. De pildă. Şi pentru că, în cel puţin o împrejurare, s-a dovedit un mare filantrop, salvând-o din ghearele tocite ale Justiţiei Toante pe marea persecutată Nuţica Udrea, nu ştiu dac-aţi auzit de ea. Salvare constând în câteva milioane de euro, pe care bunul samaritean le-a pus la bătaie fără să clipească. Şi, cel mai probabil, fără să le fi posedat, el, în general, neposedând nimic. Aşa că, în caz de ceva, Toanta n-avea decât să-i confişte boii de la bicicletă.
Asta mi-aduce amintede cei câţiva ani pe care, printr-un ca-să-zic-aşa capriciu al sorţii, i-am petrecut ca inspector în cadrul Direcţiei de Control al Aplicării Legislaţiei a unei prăvălii guvernamentale cu atribuţii poliţieneşti în domeniul proprietăţii intelectuale. Asta era pe la începutul anilor 2000, când pe toate trotuarele din centrul Bucureştiului dădeai de tarabe cu înregistrări piratate, CD-uri şi DVD-uri cu muzică, filme, programe de calculator… de toate… Pe care le confiscam noi, dându-le amenzi enorme vânzătorilor ambulanţi. Pe care, în majoritatea cazurilor, ei nu le plăteau, neavând din ce. Nu tu casă, nu tu contract de muncă, nu tu adresă, eventual nici acte de identitate… În general, era vorba de oameni ai străzii, sau de nişte bieţi băieţi daţi afară din orfelinate atunci când ajungeau la vârsta majoratului.
Aşadar, noi ne făceam că eradicăm pirateria, iar ea se făcea că se lasă eradicată. Nu era treaba noastră să pornim pe urmele patronilor a căror marfă o vindeau ei – şi nici pe poliţaii ce adesea ne însoţeau nu i-am văzut preocupaţi de chestia asta. În fine, chestiile astea s-au evaporat odată cu progresele ameţitoare ale informaticii, care au dus aproape la dispariţia înregistrărilor pe suport de tip disc sau bandă, acum totul fiind online, după cum se ştie.
În acea împrejurare am văzut, pentru prima oară mai de aproape, nişte oameni de paie. Recentul deces de care vorbeam la început mi-a adus aminte, nu ştiu de ce, de ei.
*
Văzând ştirea despre moartea celor trei copii ai miliardarului danez în atentatele din Sri Lanka şi mai ales, comentariile celor din preajmă, pe FB, cu privire la ea, mi-am adus aminte de această mai veche vorbă a mea: “Poţi pătrunde în sufletul oamenilor. Dacă suporţi mirosul.”
Primul care a arătat lumii că poţi ajunge stăpân al unei ţări europene doar fiind rău de clanţă (şi de ciomag, desigur) a fost Adolf Hitler. După câteva decenii, un altul a dovedit că poţi face figura asta şi fără ciomag, doar ca proprietar al unei televiziuni italiene – chiar dacă eşti un pungaş dovedit. Puterea massmediei. Putoarea aceleiași.
*
La noi, ce se spune nu se face, iar ce se face nu se spune. La noi, „oficios” e mai puternic decât „oficial”. Cel din urmă fiind doar pentru astuparea sau ruperea gurii unora şi altora (de regulă, din Occident).
*
Tacsu era activist la Comitetul Municipal Bucureşti al Culturii şi Educaţiei Socialiste. Asta, prin 1983, când tocmai fusesem dat afară din servici. Aşa am ajuns să-l cunosc, spunându-mi zâmbitor că “statul nostru de democraţie populară” n-are slujbe de dat la ăştia ca mine. Văd că fi-su e redactor la Editura Politică actuală. Ce naşte din Fane Ideologu… şoareci mănâncă…
*
“Într-o zi mi-ai dăruit o portocală”, aşa suna un text de muzică uşoară de prin anii, parcă, 70. E unul dintre cele mai triste lucruri pe care mi le amintesc din vremea aceea. Că amărâta aia de portocală ar fi fost mare lucru, de care merita să-ţi aduci aminte cu duioşie, sau recunoştinţă. Chestia asta n-are egal decât într-un roman sovietic, citit de mine pe la 12-13 ani, în care o bătrână de la ţară vorbea despre o vreme dinainte de al doilea război mondial, când i s-a întâmplat, o dată, să mănânce salam. Şi o spunea pe tonul unuia care tocmai s-ar fi întors din Paradis.
*
Panseluţele din jardinieră sunt vizitate de nişte bondărei burtoşi care se-ndoapă cu nectar, sută la sută zaharuri. Pe ei nu-i întreabă nimeni de glicemie…
*
La Radio România Actualităţi, donşoara reporter pronunţă „teneşi” – adică „tenişi”, pentru ascultătorii mai grei de cap. Altădată, un reporter TV ne informa că pilotul unui avion prăbuşit n-a putut să se catapulteze – avionaşul în cauză fiind unul de cca 600 kg cu pilot cu tot. Câte bordele, atâtea obicele.
*
Televiziunea = Mahalaua Universală
*
Republica Socialistă Duşmania
*
Cică ”geoecologie”. Era să citesc “ginecologie”, Doamne puşcă-mă.
*
ECOLOGICĂ
“Luptăm împotriva poluţiei globale”
*
ECONOMIE POLITICĂ, noţiuni de bază
CAPITALISM: mult pentru puţini, puţin pentru mulţi.
COMUNISM: nimica pentru toţi (cu unele mici excepţii).
*
AMINTIRI DIN IEPOCA DE AUR
Gogu se ridică, se şterse minuțios şi apoi trase apa, spunând: “du-te, câcatule şi să nu te opreşti până la Napoli. Du-te, că tu te poți duce.”
N-o să-l uit în veci pe domnul P., fostul meu coleg de birou de acum aproape patru decenii. El, apropiat de vârsta pensiei, iar eu, abia ieșit din stagiatură, dar eram șeful biroului, în virtutea faptului că aveam diploma de licență corespunzătoare. Asta, deși el știa mult mai bine cum mergeau treburile pe-acolo – și îmi dădea, discret dar eficient, tot sprijinul de care aveam nevoie. El era un fost ofițer, plecat din armată din motiv de …nepotrivire de caracter și dăruit cu tact și mult simț al umorului.
De la el am auzit o vorbă mare despre vârstele omului, pe care mi-am reamintit-o acuma, de Crăciun. El spunea că unui bărbat de vârsta lui nu i se potrivește alt rol decât acela de Moș Crăciun, în trecere pe la niște copile nu neapărat cuminți.
”Fiindcă, dacă nu poți fi un Moș Crăciun, n-o să fii decât un Moș Tăgârță”, explica el.
Tocmai văzui la televizor o știre despre plaja de nord de la Costinești (de la Epavă), care a fost înghițită complet de apă, iar un restaurant rural-țigănesc, dintre cele pomenite în comentariul de acum trei ani de pe blogul meu, se află deja cu curu-n Marea Neagră. Vechile cazemate, care în poza mea de mai jos (datată 2015) erau la cca 50 m de uscat, sunt acum la 200-300 m de acesta.
Prietenilor care și-au petrecut, ca mine, vacanțele din anii 70, 80, 90… pe plaja aceea, sincere condoleanțe.
Pe Da Vinci Learning TV, un domn simpatic vorbește cu atâta șarm despre mecanica cuantică, Planck, Bohr și Einstein încât te face să crezi că și înțelegi ce spune.
*
Text de muzică uşoară (ziceţi-i „pop”, dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine în week end): „şi îngerii au demonii lor”. N-am auzit tâmpenie mai moţată de când mama m-a făcut.
*
Am auzit de mai multe ori, în ultimii ani, remarci de genul ”regizorul Cutare, din păcate, atât de puțin cunoscut astăzi… actrița X, despre care, din păcate, mai știm prea puțin…” Ce mă frapează este că regretele acestea vin, acum, tocmai de la acei oameni din massmedia care, în anii `70-`80, din postura de redactori-cenzori, au avut grijă ca regizorul Cutare și actrița X să rămână pe veci necunoscuți publicului din țara lor.
Au luat lefuri bune pentru asta, adică pentru a face ca Pintilie, Ciulei şi încă doi-trei de talia lor să nu existe pentru publicul românesc. Nu nominalizez nici oameni, nici instituţii, ca să nu supăr pe nimeni. Dar, vorba lui Gică din Colentina, “se ştiu ei”. În orice caz, un lucru trebuie neapărat spus – că, fără cei doi susamintiţi, filmele româneşti de după 1989 nu ar fi existat. Cel puţin, în forma lor actuală, care le-a lansat pe orbita premiilor la festivaluri internaţionale. Şi încă ceva: ele, aceste filme admirate de critica internaţională, sunt văzute mai mult în străinătate. Cea mai mare parte a încasărilor lor provine de acolo. Are și asta o anumită legătură cu oamenii de încredere ai lui Ceaușescu.
*
S., mai târziu ajuns director general al TVR, este cel de la care am aflat, prin 1984 sau 1985, că evreii au colaborat cu armata germană în primul război mondial, ca translatori, în timpul ocupaţiei germane a României. Şi nu părea să le-o fi iertat nici după şaptezeci de ani. Ce vreţi, patriotism cu termen de garanţie nu există.
*
Cu absolută certitudine, singurele cărţi de istorie care spun adevărul despre România sunt cele semnate de străini. Tot restul e doar propagandă. În privinţa asta, se poate spune că editura Humanitas face un mare serviciu acelei părţi din poporul român care ţine cu adevărat la patria sa, pe care vrea s-o vadă intrând în rândul lumii – şi nu la averile păturii securist-oligarhice, provenite din jaf. Singurul, dar gravul, compromis făcut de Humanitas în privinţa asta e preţul cărţilor în cauză, prohibitiv pentru marea majoritate a celor care ar vrea şi ar trebui să le citească.
*
Scrie un poet ceva despre nişte “umeri novici”. Nţâţâţî, nu merge. Nu se loveşte nici de-al dracului. Ar trebui încercat cu “limbrici”.
(G. Călinescu i-a răspuns odată unuia, la Poşta redacţiei, cam aşa: “Simţire este. Mai trebuie gramatică și talent”).
*
ÎN ACEEAŞI ORDINE DE IDEI. Sper că se va găsi cineva să le explice puţoilor noştri din presă şi audiovizual că:
- “aroganţă” e una şi “extravaganţă” e alta.
- “intrigant” înseamnă altceva decât “nedumeritor”, “care te intrigă, te nedumereşte”.
- nu trebuie să spui “funcţionarii, dar şi şefii lor”, atunci când ai în minte “funcţionarii, PRECUM şi şefii lor”, fiindcă sugerezi un raport de adversitate acolo unde se află numai pace pe pământ, între oameni bună învoire – și pupici în cur cât cuprinde.
Ș.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d.
*
GÂNDURI CU PREȚ REDUS (despre subiecte de mare importanță politică și socială)
Există ȘI inteligență artificială. Spre deosebire de prostie, care e naturală întotdeauna. Și autentică.
*
Cuvântul, o invenție care ține binișor loc de gând.
*
Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.
*
Diferența între atei și credincioși: ateii n-au ars oameni pe rug.
*
Hai c-am rezolvat-o şi cu porcii şi cu mistreţii şi cu cerealele şi cu ce-o mai fi pe câmp şi e-n stare să ardă. Păi noi de ce să n-avem pestă porcină și incendii de vegetaţie, ce, noi suntem mai fraieri? Cu făbricile şi uzinele terminarăm mai de mult, cu pădurile mai avem un pic, petrolul şi gazele le-am făcut cadou lui Putin, aluminiul aşijderea. Da, dar am făcut o grămadă de universităţi, păi ce, te joci?
*
Iar zic ăștia, la televizor, ”parade”. Că și pluralul substantivului ”ladă” o fi ”lade”, nu ”lăzi”. Păi nu? (Valabil și pentru ”cazărmi”, pe care mahalagiii de la televiziuni le numesc ”cazarme”).
*
Singurele momente meditative ale unui bărbat adevărat: când se bărbierește și când stă pe budă.
*
Jimmy, multregretatul nostru cotoi, afişa o măreție de veritabil împărat roman atunci când își făcea nevoile în olița moștenită de la fie-mea, de când era ea mică.
Din lexicul Maiei, la 2½ ani:
- turnicapa (trotinetă);
- căcăliu, sau căcăniu (crocodil). De fapt, e vorba de un T Rex din plastic, de vreo 30 de centimetri.
Primul a ajuns, deja, nume de SRL înscris la Registrul Comerţului.
*
Nu sunt o bestie însetată de sânge. A paișpea zi după scripturi, nu mai țin morțiș să le iau gâtu lui Nea Ilici și lui Gelu Voican Voiculescu. Părerea mea e că, în prezent, doresc chestia asta mai ales cei interesați de Urma Scapă Turma, adică să-i blestemăm tovărășește pe răposați și cu ocazia asta, să îngropăm dracului problema (după cum știți, așa s-a procedat și la Nürnberg: Hitler, Himmler și Goebbels erau morți, încă douăzeci de ciraci de-ai lor au fost spânzurați, restul Germaniei rămânea curat ca un cur de nou născut, fără pic de nazism în creier și mațe, iar IG Farben devenea, bine mersi, Aspirina Bayer). Și ce să-i faci, asta-i viața, astea-s afacerile, dacă s-au găsit vreunii dintre cei implicați în ale Revoluției Române destul de necugetați ca să nu dea colțul până azi, o să-l ajutăm noi, cu sincer regret, s-o facă.
Doar două lucruri aș vrea eu: 1. să vedem odată, la televizor, toate materialele filmate în perioada 15-31 decembrie 1989 de către filmagiii Securității și de alte podoabe ca ei și 2. să ia cineva la puricat documentele Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din anul 1989, ca să vedem și noi cine avea pe mână carabinele scumpe, cu performanțe mult mai mari decât armamentul MApN, capabile să le zboare creierii, prin cască, recruților neinstruiți trimiși, noaptea, în Piața Palatului pe post de material didactic-propagandistic. Aș paria, însă, că registrele în chestiune au dispărut în modul cel mai misterios și definitiv cu putință, la cel mult o săptămână-două după instalarea noului regim. NB. Recruții aceia n-aveau, pe rahaturile lor de AKM-uri, dispozitive de vedere în întuneric, cu infraroșii și nici amplificatoare de lumină catodice – dar e foarte probabil că sportivii de la AGVPS aveau așa ceva. Despre chestia asta a vorbit, puțin înainte de moartea sa, și Sergiu Nicolaescu. Care, după cum știm, a regizat copios evenimentele cu pricina.
În ce mă privește, țin minte doar atât: că în după amiaza zilei de 24 decembrie 1989, mă aflam la Televiziune, pe strada Pangrati, ghemuindu-mă în spatele puștanului în uniformă care ”asigura” intrarea în TVR, adăpostit după un gărduleț de beton înalt de-o juma de metru. Era târziu, aproape se întunecase, iar el încerca să surprindă vreo mișcare la ferestrele vilei aflate la vreo sută de metri în față, de unde se trăsese puțin mai înainte. Eu n-aveam decât aparatul fotografic, vechiul meu Praktica MTL5b, nu mă chemase nimeni acolo, nutream doar ambiția de a mă lăuda cu prima poză a vreunuia dintre teroriștii cu care ne împuiase capul Televiziunea Română Liberă. L-am întrebat pe băiat de când e milităraș, iar el mi-a răspuns că din octombrie. Și, ca unul mai bătrân, care făcuse mai multă armată ca el, i-am spus că mai bine s-ar târî până sub fereastra aceea și ar arunca o grenadă înăuntru. Nu ne-au dat grenade și n-am decât cinșpe cartușe în încărcător, mi-a răspuns el. Am plecat de acolo și pe drum, am dat nas în nas cu amiralul ”Cico” Dumitrescu, pe care-l știa toată România în momentul acela. Am vrut să-i fac o poză, însoțitorii lui nu m-au lăsat și n-am apucat decât să-l întreb ”Domnule amiral, dar cu Partidul Comunist, cu comuniștii ce-o să faceți?” ”Ce-aveți cu comuniștii?” mi-a răspuns el, ”Iliescu e comunist, eu sunt comunist…” În acea clipă, entuziasmul meu revoluționar s-a isprăvit. M-am dus liniștit acasă și mi-am văzut de treabă.
*
15.10.2018:
Acum cinci minute, la Antena3, Gâdea, în tandru dialog cu Tudorellapătrat, a pronunţat expresia “o anumită parte a populaţiei”. Cum se vede, am făcut paşi mari înainte: acum douăzeci şi ceva de ani, fiţuicile lui Iliescu şi Năstase se mulţumeau să înjure “o anumită parte a presei”.
*
21.11.2018:
Ne țigănim în Parlamentul European. Apoi, facem rost de o momâie tâmpită și-o punem să-l acuze de antisemitism pe Johannis. Asta, după ce am furat toți banii din bugetul țării și din cel al Bucureștiului și am avut grijă să ne căcăm pe ea de imagine a țării, pentru a dovedi întregii lumi că România e neguvernabilă. Putin e mulțumit de noi.
*
Îl înmormântară și pe G.H.W. Bush, Dumnezeu să-l odihnească în pace și onor. Două lucruri am și eu de zis despre asta:
1. Ceremoniile americane seamănă tot mai mult cu cele papuașe.
2. Generalii lor n-au burtă.
Telecabina merge undeva, o să vă spun mai încolo unde anume.
Turnuleț
Evul Mediu încântător
Încântător și turistic
Souvenirs
Dubrovnik, Europa
Epocile se suprapun (vezi fundalul)
Prețuri medievale
Niște turiști (1)
Niște turiști (2)
Străduță medievală
Sfântul Blasius-Vlaho
Reprezentant al Sindicatului Fierarilor dă cu ciocanul în clopot
Uite unde merge telecabina: sus pe deal, la restaurant.
Dar, ca să spunem tot adevărul, și la fortăreața de alături. Pe care a pus-o acolo Napoleon Bonaparte. De necrezut câtă lume s-a perindat prin Dalmația.
Am văzut mii de spectacole teatrale și filme și am scris, în ziare și reviste, despre câteva sute dintre ele. Așa încât ar fi de așteptat ca amintirea lor să se mai fi tocit, estompat, cu timpul. E o chestiune de igienă mentală uitarea, orice s-ar zice. Un intelect care să păstreze totul nu poate fi asemuit decât cu cotlonul imund în care zac câte un bătrân om al străzii complet decrepit și deșeurile, gunoaiele adunate de el de prin pubele, singura sa avere, la care n-ar renunța pentru nimic în lume. Oricât ar părea de ciudat, amintirile mele foarte vii de la teatru și cinema nu sunt chiar așa de multe, ce vreți, numai laptopul meu are 4 gigabiți de RAM, categoric mai mulți decât proprietarul lui.
Iar printre aceste amintiri privilegiate ale mele, iese acum la iveală una fără legătură aparentă cu filmul care a ocazionat-o: Reconstituirea. N-am să povestesc ce impresie mi-a făcut acesta, ce am înțeles atunci, la douăzeci și ceva de ani ai mei, din el (deși, din clipa când i-am văzut, Mihăiță și Găitan s-au transformat în idolii mei), ci doar cât am dat pe bilet: douăzeciși cinci de lei. Eu, care nu cumpăram bilete la negru (asta, mai ales fiindcă nu prea aveam cine știe ce bani de buzunar), am dat fără să crâcnesc cât mi-a cerut bișnițarul din fața cinematografului Luceafărul. Și subliniez că nici la filmele cu John Wayne sau Steve McQueen nu cereau acești înaintemergători ai economiei de piață mai mult de zece - cincisprezece lei pe biletul care costa, oficial, patru. Asta, ca să vedeți care era cota filmului, în unul din rarissimele momente când verdictul criticii docte, culte, a coincis 100% cu opinia publică, a străzii inculte. Am înțeles la un moment dat, mult mai târziu, că Reconstituirea a fost cel mai serios și real film făcut vreodată în Republica Socialistă România.
Și iarăși mult mai târziu, în anii ‘90, am publicat o anchetă referitoare la cel mai important spectacol teatral românesc, la care au răspuns cam treizeci de oameni de specialitate și de mare suprafață culturală. Pe locul întâi a ieșit Revizorul, celebrul și de puțini văzutul spectacol interzis al lui Pintilie (la egalitate de voturi cu Nepotul lui Rameau, al lui David Esrig).
Dumnezeu să-l odihnească pe marele contestatar Lucian Pintilie.
Grgur Ninski, lucrare de Ivan Mestrovici, 1929. La palatul lui Diocletian din Split. Grigore din Nin, episcop croat din dioceza Zadar, a adoptat, în sec. X d.Chr., croata ca limbă de cult în locul latinei, opunându-se astfel voinței papale.
La o poartă a palatului împăratului Diocletian (244-312) - care era din zonă și s-a retras aici după ce a renunțat la conducerea imperiului roman.Cameră antică de supraveghere
și soldați romani, desigur. Fantastic câtă lume a trecut pe-aici: dalmațieni, romani, croați, avari, venețieni, turci, austrieci, francezi, italieni, RSFI…E pe latinește, dar a fost pusă la Porta Aurea în AD 1854
Încă o poartă, încă un portalLume, lume… pe străduțele antice/medievaleRuine antice. Aiurea, ruine sunt ale noastre, terminate acum doi ani.
Cele de la Split se țin mult mai bine.Pe o străduță medievală, un mic cineclub, sau altceva de genul ăsta.
Se strânge lumea în piață.Și se tot adună.Cred că sfinxul de la intrarea în mausoleul împăratului e veritabil, adus din Egipt. La urma urmei, și Champollion (atenție, nu Napoleon!) și-a adus la Paris, ca suvenir, un mic obelisc de la Luxor. Păi nu?Urmează un comunicat important pentru Țară, anunță caporalul roman.Prefect roman + vestală adresându-se barbarilor cu smartfoaneTuriști odihnindu-se pe pietre venerabile, sub termopane. Cam toate cetățile antice și medievale de pe coasta dalmată sunt bine mersi locuite. Catedrala ridicată chiar în palat, la câteva secole după moartea lui Diocletian (care a fost un mare persecutor al creștinilor). Aici, campanila, ceva mai recentă - nu are decât o mie de ani.Mai exact, e vorba de transformarea mausoleului imperial cu templul său jupiterian, ridicat în anul 305, în lăcaș de cult creștin. Este pe locul doi, ca vechime, printre bisericile din întreaga lume.Multă lume s-a înmormântat, de-a lungul vremii, aici: un pontif…un cavaler…un prinț croat care s-a luptat cu turcii
Mai multe rânduri de frize vorbesc despre lucruri foarte diferite și depărtate în timp. Aici, despre despre decapitarea Sfântului Domnius (Svetog Duje, în croată), patronul orașului, la ordinul lui Diocletian.
Aceasta, însă, e romană.la fel ca mai susStucatură…și marmură…și aur… Plus pomenirea arhitectului Alois Hauser din Vindobona, adică Viena, care, la 1885, în vremea împăratului Franz Josef, a condus lucrările de refacere.
Din nou în piață (peristylum)Epocile se intersecteazăCică și romanii lui Diocletian aveau obiceiul să mâzgălească zidurile prin oraș. Tineretul din ziua de ieri, tineretul din ziua de azi…Altă poartă din cele patru.
Rijeka văzută de susIdemIbidemAutostrăzi și tuneluriIdemIbidem Încă un tunel, încă o autostradă… croații știu să acceseze fonduri europene, nu ca alții…
Pe cheiPe Korzo
Teatrul Național Croat Ivan ZajćOra mesei, lângă Teatrul Național Și iarăși pe KorzoIdem
IbidemDl guvernator Klobusitzky a reconstruit orașul după un cutremur
și un incendiu devastator, pe la 1700, spune placa aceasta
în latineasca Austriei imperialeÎn fundal, cetatea medievală Trsat. În plan apropiat, un monument
din vremea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.Rijeka, parcare
Un hotel cu ieșire la mare (și cu o bucătărie excelentă, pe deasupra)Mic dejun cu vaporși cu pescăruș - care, în clipa ce a urmat celei surprinse aici,
a înșfăcat o felie de șuncă dintr-o farfurieși dus a fost.
Portul e la doi pași. Iar din hotel poți coborî direct în Adriatica.
De regulă, pescarul își ia cu el o (ladă de) bere. El și-a luat nevasta.Facem și canotaj. Unii dintre noi.În port, la Pula, o Dacie cam șifonată, dar din Germania. De altfel, am întâlnit destule Dacii, cu numere din diferite țări, în acest scurt voiaj.Din plimbarea noastră cu vaporașul, spre Brioni.Spre Brioni - bărcuțe… vaporașe…Spre Brioni - tot felul de insule și insulițeSpre Brioni. La plajă, pe cazemată.
Spre Brioni. Altă bărcuță.
Altă insuliță, făcută dintr-un calcar foarte fotogenic.
Circulație, mai ceva ca pe Magheru
Mai e un pic până la Brioni
Brioni. Vila mareșalului Iosip Broz Tito.AmbuteiajÎncă o căsuțăÎncă o bărcuță
Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasăIdem
Cormorani
Pula. Amfiteatrul Împăratului Diocletian (244-311 AD)IdemIbidemUnde mai au loc și acum diverse concerte
L
P
Ș
C
u
