Posts Tagged ‘IATC’

Ministere și mistere

Friday, November 23rd, 2018

I-auzi, i-auzi. Încă o rectificare bugetară. Ministerele care nu și-au cheltuit până acum banii rămân fără ei.

Chestia asta mi-aduce aminte de o întâmplare de prin 1991 sau 1992. La bilanțul anual, un șefuț din Ministerul Culturii (de la Direcția Teritoriu, sau cum s-o mai fi numit ea, aia care se ocupa de căminele culturale și de cei 2051 de ani ai lui Burebista) raportează mândru că n-a cheltuit nici un leu din fondurile aflate la dispoziția lui – iar ministrul Andrei Pleșu îl dă afară, fără alte explicații. În anul următor, șeful inspectoratului județean de cultură Argeș fute toți banii inspectoratului într-o manifestare festivă câmpenească cu durata de vreo patru ore. Totul, dat pe consumabile și pe contracte cu niște firme de care nu mai știe nimeni nimic cu începere din săptămâna următoare. Prinde orbu’, scoate-i ochii, tehnică dusă la desăvârșire de primarii zilelor noastre.
Hoțului de atunci, vechi culturnic ceaușist, nimeni nu i-a făcut nimic. Probabil că o fi ajuns și el, ca tot omu’, deputat PDSR sau PRM. Sau măcar subprefect. Omul s-a aflat, cum s-ar zice, pe o pantă ascendentă – spre deosebire de ministrul A. P., care viceversa.
La vreun an după asta, Ministerului Culturii, al cărui funcționar eram, i se întâmplă ceva foarte ciudat. Stăpânirea dă un decret referitor la încadrarea funcționarilor din ministere (sau numai din Ministerul Culturii, nu mai țin minte). Aceasta urma să se facă după vechimea în funcție. Adică, dacă aveai vechime zero, cum era cazul unui număr de cinci dintre cei șase noi consilieri ai Direcției Teatrelor, printre care și subsemnatul, precum și ai celorlalți angajați, din 1990, ai ministerului, o luai de la bază, ca începător absolut, cu salariul minim din grilă. Ceilalți, care se aflau acolo de pe vremea lui Gheorghiu Dej, erau plătiți la maximum. N-avea importanță că ei erau foști securiști, ori barem neveste de securiști, absolvenți de Fane Ideologu și foste activiste de la UTC și de la Pionieri și că ăștia noi, angajați prin concurs cinstit pe posturi de consilier, erau toți de meserie. Era pentru prima și poate, ultima dată când toți angajații Direcției Teatrelor avuseseră efectiv de-a face cu teatrele, unii ca secretari literari, alții ca ziariști de profil, deci știau realmente despre ce era vorba acolo.
Din câte mi-aduc aminte, în mai puțin de un an, toți ăștia noi au dispărut de acolo, fără ca cineva din minister să se supere pentru atâta lucru. Asta, probabil, fiindcă dl Pleșu o fi fost el dizident și persecutat de regimul comunist, dar dlui Ion Iliescu n-avea inima să-i refuze ceva. Și fatalmente, nici tovarășilor acestuia.


Am făcut o facultate fițoasă. Vreau să spun, una piloasă rău, în care nu intra oricine. Prima condiție, desigur, era să știi carte - și prin asta trebuie înțeles ceva foarte precis: anume, că trebuia să cunoști bine mai ales acele lucruri care nu se învățau, la noi, în învățământul pre-universitar. După cum se știe, istoria care se învăța la noi numai istorie nu era; iar despre istoria culturii, programa analitică de la liceele zise ”de cultură generală” nici n-auzise vreodată (las’ că nici cea de la liceele de muzică și de arte plastice nu era mai brează). Și mai era o condiție: să ai pile. Dacă le aveai, prima condiție nu mai conta.
La admitere, am fost vreo sută și douăzeci pe șapte locuri. Asta face cam șapteșpe inși pe un loc, la prima vedere. La o privire mai atentă, pe care eu am putut s-o arunc abia la câteva luni bune după ce intrasem, am descoperit că acelea nu erau nicidecum șapte, ci, efectiv, două. Două locuri, pe alea se bătuseră cei 120 de idealiști neinformați, fiindcă restul de cinci erau rezervate, ocupate de mult.
Am auzit spunându-se că eram cea mai piloasă grupă din istoria IATC-ului. Și probabil că era adevărat.
Cea mai amărâtă de acolo (în afară de mine, firește, care eram chiar un nimeni) era o fată de colonel, comandant – oltean – de Miliție județeană, undeva în Ardeal. La vreo zece ani după absolvire, când ajunsesem, din motive despre care am mai vorbit, jos de tot, profesor de Foto Cineclub la o Casă a Pionierilor, am cunoscut la niște cursuri de perfecționare didactică un coleg din județul acela, care, aflând ce diplomă aveam, mi-a povestit cum l-a anchetat odată, cu pumnii și cu bocancii, tatăl acesta al colegei mele. Numai lume bună în jurul meu, ce mai încoa’ și-ncolo!
Fiind o facultate atât de selectă și de râvnită, nu-i de mirare că faptul de a te afla acolo și de a pleca de acolo cu o diplomă (și cu un post în Capitală, căci IATC-ul fusese, până cu vreo doi ani înainte să termin eu, cam singura facultate care oferea așa ceva) era considerat drept o mare răsplată.
Și chiar ca recompensă a fost folosit în primii ani post-ceaușiști. Vreo câțiva dintre cei care luaseră parte, în vreun fel sau altul, la Revoluție, chiar în orașele unde ea nu s-a manifestat nicicum, au ales ca, în loc de (sau pe lângă) altceva, să fie miluiți cu diplome de la IATC.

Țin minte că, prin 1991, m-am trezit în biroul meu de la Direcția Teatrelor cu o apariție bizară. Supraponderală, trecută binișor de treizeci de ani, ba chiar și de treizecișicinci, domnișoara venea de prin Ardeal, mi se prezenta drept eroină a Revoluției și studentă la IATC și îmi cerea ultimativ să-i fac rost de o slujbă într-un teatru din Capitală. Sincer vorbind, în prima clipă am crezut-o nebună, prea arăta a bețivă boschetară sau a prostituată uzată de prin preajma gării. Dar mă înșelam îngrozitor, domnișoara chiar era studentă la fostul IATC, care, între timp, își schimbase denumirea, acum îi zicea, parcă, ATF.
Ei bine, recompensa aceasta s-a devalorizat extrem de rapid, în câțiva ani după aceea mulțimea de facultăți de teatru nou înființate a umplut piața de Licențe în Arte utilizabile ca șampon, sau, eventual, hârtie igienică – iar, pe de altă parte, banii Culturii au început să fie tot mai puțini.
Mi-am adus aminte de toate astea acum vreo jumătate de oră, când am văzut-o pe studenta de atunci la televizor; prezenta o emisiune de, ca să zic așa, spiritualitate: horoscopul.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Grid Modorcea. HAPPENINGS: NEW YORK, 1958-1963

Thursday, February 23rd, 2012

Miscarea Happening

Evoc anii ’70 de la IATC. Sunt de neuitat momentele cand profesorul Radu Penciulescu ne antrena, pe studentii de la diferite clase, sa participam la crearea unor momente de happening stradal. Tin minte ca Anca Pandrea s-a urcat la un moment dat pe umerii lui Toca (Alexandru Tocilescu) si asa, cu pulpele ei frumoase (avea o rochie mini, neagra), au intrat intr-un magazin din apropiere (eram in Piata Kogalniceanu). Si noi, ceilalti, dupa ei, cu Penciulescu in frunte, care ne tot spunea sa nu radem, sa fim seriosi. Vanzatorii din magazin au ramas masca. Personajul Pandrea-Tocilescu a cerut ceva, o conserva. Pe care vanzatorul i-a dat-o imediat, iar personajul ne-a dat-o noua, celor grupati in spatele sau. Am transmis conserva din mana in mana. S-a iscat intre noi un dialog spontan, desigur, filozofic, despre rolul conservei in conservarea limbajului metafizic. Care e mai de efect? Conserva de linte sau de mazare?

Si multe alte traznai asemanatoare faceam cu Radu Penciulescu, un ghidus si jumatate. De la el am auzit si am invatat pentru prima oara ce e un happenng si cum s-a nascut acest gen de spectacol in anii ’60 in America.

Si iata ca, deunazi, la The Pace Gallery, de pe 25 St., Chelsea, New York, am participat la vernisajul unei formidabile expozitii, numita Happenings: New York, 1958-1963, prima expozitie document despre originile si istoria artei de tranzitie, un adevarat pivot, Miscarea Happening, cum s-a manifestat ea intre anii 1958 si 1963, dupa care initiatorii ei au abandonat-o sau au trecut dincolo de ea, asimilandu-i rezultatele in alte directii sau experiente.

Spectacolele experimentale au inceput in Provincetown, considerat orasul “gays and lesbians”, si au cuprins apoi tot New York City, manifestandu-se intr-un numar foarte mare de spatii si galerii, schimband pentru totdeauna definitia artei si posbilitatile ei de a fi. Sunt prezentate peste 30 de Happenings. Expozitia este insotita de o documentatie vasta, de fotgrafii, carti, tablouri, texte, ziare, dar mai ales filme. Miscarea i-a avut ca initiatori principali pe Jim Dine, Simone Forti, Red Grooms, Allan Kaprow, Claes Oldenburg, Lucas Samaras, Carolee Schneemann si Robert Whitman. Expozitia prezinta peste 300 de fotografii inedite, realizate de 5 fotografi, martori ai spectacolelor care au avut loc in acea perioada, dar si filme unicat, despre o arta efemera, cum este happening-ul, poate cea mai efemera arta, care se naste prin improvzatii spontane, in functie de mediul in care are loc o intamplare. Chiar acest lucru insemana happening, intamplare, incident, accident, o patanie pe care un grup de actanti o provoaca spontan.

Am vazut filmele din expozitie. Sunt inregistrari ale unor Happenings-uri, care arata ca niste spectacole de commedia dell’arte, bufonerii, elemente de circ, pantomima pura, fara nici un text, decat sunete, de la batai, care emit zgomote. Orice show include o prezentare esentiala a evenimentului, titlu, autor, distributie, story, apoi schite de decor, scenarii, communicate de presa, anunturi si postere, tot ce presupune un eveniment artistic.

Expozitia prezinta primul spectacol creat de Red Grooms in Provincetown, in 1958. El s-a numit A Play Called Fire. Urmeaza o instalatie fara titlu, din 1959, creatia lui Robert Rauschenberg si Jasper Johns, o pictura pe muselna, care a facut parte din spectacolul 18 Happenings in 6 Parts, conceput de Allan Kaprow, parintele genului (a creat peste 200 de Happenings), care schimba pentru totdeauna cursul istorie artei, prin mutarea spectacolului de pe scena in sala, incluzand publicul, sunetul, mirosul, poezia, muzica si luminile. Tot ce vedem azi in teatrul minimalist, unde spectatorii sunt pe scandura cu actorii, s-a nascut in Movement Happening.

Expozitia prezinta apoi manifestarile miscarii la Reuben Gallery din New York, cu spectacolul Jim Dine’s Car Crash, din anii 1959-60. Sunt numeroase fotografii ale acestui spectacol, dar si cateva tablouri iconice ale lui Jim Dine, un excelent artist plastic, axat pe semne, pe simboluri.

Interesanta este si Claes Oldenburg’s muslin sculpture “Freighter and Sailboat”, din 1962, de la Guggenheim Museum, o formidabila demonstatie de nonconformism, fiindca artista expune un cargou si o barca cu panze precum in vorba romaneasca “ghivolita pe franghie”. Intr-adevar, pe o franghie, prinse cu carlige, se afla un fel de perne mari, vopsite, avand formele din titlul lucrarii, cargou si barca cu panze. Cu totul remarcabila este si lucrarea Carolee Schneemann’s Quarry Transposed prezentata la Judson Dance Theater, in ianuarie 1963. Carolee este cea care face, prin Glass Environment for Sound and Motion, trecerea spre o alta varsta a teatrului american, de un mare efect european, spre “Living Theater”.

Pentru prima oara expozitia prezinta Inside Out de Robert Whitman, o instalatie cu cinci filme, incepute in 1963, pe pelicula alb/negru de 16 mm, prezentand o conversatie in jurul unei mese rotunde intre Simone Forti, John Vaccaro, Suzanne De Maria si Larry Rutter. Si e suficient sa va spun cine a fost John Vaccaro: colaboratorul cel mai apropiat al lui Jack Smith. Filmele sunt proiectate simultan cu cinci proiectoare intr-o incapere din mijlocul galeriei, patru pe peretii incaperii, iar al cincilea pe tavan, prin tehnica numita “ochi de pasare”.

In anul 2009, Whitman a revizuit acest vechi proiect nerealizat, adaugand trei bucle de sunet cu interviuri derivate din discutia lui Vaccaro si Rutter. Efectul este tot de happening intrucat cele patru sunete sunt pe o bucla continua, fara sa existe un sincronism intre imagine si sunet, imaginile sar aleatoriu de pe un ecran pe altul. Daca pe un perete vezi un detaliu de scrumiera, sa spunem, sau de buze, in altul vezi planul general al celor patru interlocutori. Pe tavan e mereu masa rasturnata a colocviului (poate de aici si titlul Inside Out / Pe dos). Spectatorul e cel care uneste cele cinci imagini simultane si creeaza o poveste coerenta, sincretica, sau isi mentine starea de alternativitate.

Grid Modorcea

New York