Archive for November 2nd, 2018

TOUCH ME NOT

Friday, November 2nd, 2018

Atacată violent, în 2007, de un june gazetar-cenzor de moravuri bucureștean și ignorată de critică la primul ei film, autoarea actualei pelicule scandaloase se prezintă în sfârșit, în țara sa natală, cu un Urs de Aur al celebrului festival cinematografic de la Berlin și cu o respectabilă panoplie de elogii ale presei de specialitate din lumea largă.

Dacă n-ai succes la Paris sau măcar la Sarajevo, nici nu te gândi să defilezi pe bulevardul Magheru, măi dragă creatorule indigen, noi suntem exigenți, nu stăm de vorbă cu oricine – cam așa sună opinia publică pe suszisul bulevard. Mai ales, când creația în chestiune ne pune cu tot dinadinsul în fața unor lucruri pe care e preferabil să le ignorăm – așa cum s-a mai întâmplat o dată, cu filmul lui Mungiu După dealuri.

Nici în străinătate, primirea de care s-a bucurat acest film n-a fost unanim favorabilă. The Guardian, de pildă, îl califica drept ”plictisitor și lipsit de valoare”.

Dar Hollywood Reporter afirma că el ”frapează prin inteligență, siguranță de sine și originalitate”. În Cineuropa se puteau citi următoarele: ”este un film provocator, care deschide noi drumuri prin estomparea graniței dintre realitate și ficțiune”. Acesta a fost tonul celor mai multe relatări din presa internațională.

Iar Touch me not a luat Marele Premiu Ursul de Aur la festivalul internațional de film de la Berlin, în luna februarie a acestui an.

În treacăt fie spus, titlul său ciudat ar trebui tradus mai degrabă prin sugestiv / paradoxal / absurdul Atinge-mă nu mă atinge, decât prin bisericescul noli me tangere, cum s-a întâmplat recent într-un ziar bucureștean, fiindcă tocmai cu vreo religie n-are nimic în comun filmul de față. Are, însă, cu morala, atunci când afirmă că, oricât de bizar, diferit sau iremediabil atins, împuținat de boală ai fi, tot om ești (Și vrabia e o pasăre, așa suna titlul unui film de prin 1970).

Și ca atare, ai drepturi – printre care, pe cel de a fi tu însuți, de a nu te mai ascunde și de a te arăta lumii, obligând-o să ia cunoștință de existența ta. De ascuns, erau ascunși numai copiii din anumite orfelinate de la noi, unde rata mortalității era neobișnuit de ridicată – lucru care bănuiesc că nu deranjează Coaliția Pentru Familie.

Meritul filmului Adinei Pintilie constă în a te obliga să-ți pui unele întrebări cu privire la ceea ce numești ”morală”. Și în general, cu privire la condiția umană. Și la noțiunile de ”morbid” și ”decent/indecent”. De pildă, dacă înțelesul acestor noțiuni este același pentru omul ”normal, obișnuit”, omul mediu, oarecare – și pentru cel cu grave dizabilități fizice, ori de altă natură. Pentru un handicapat din care n-a mai rămas viu, funcțional, decât sexul, sau pentru un transexual, de exemplu.

Cum arată ”dreptul la fericire” pentru ei? Modul lor de a se elibera de angoase, de a ajunge la acea fericire e vicios? Condamnabil? Cum trebuie judecat gestul de a-l deconecta de la aparate pe cel aflat de mult în comă profundă?

Teamă mi-e că nici un om civilizat din zilele noastre nu s-ar încumeta să răspundă la asemenea întrebări, chit că vreo două state europene au legalizat euthanasia.

Cele Zece Porunci, pe care se întemeiază lumea de azi – v. Declarația Drepturilor Omului, de la ONU – par să se esențializeze, să se rezume, în ce-i privește pe cei vizați de quasi-documentarul Adinei Pintilie, la una singură: ”respectă viața”.

Și pe Stephen Hawking, fiindcă tot veni vorba.

touch-me-not_pressbook_06ro1

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com