“Ning la cinematografe grave drame sociale”, zicea Bacovia - şi întocmai aşa se întâmplă în cele trei filme itinerate de Parlamentul European, de la Bruxelles, prin toată Europa, în cadrul unei manifestări numite Zilele Filmelor LUX, la capătul căreia deputaţii din numitul Parlament vor desemna un câştigator al Premiului LUX. La 21 noiembrie a.c.
Astă seară, la cinematograful Studio din Capitală, l-am văzut pe primul. Evenimentul a fost prezentat de dna Irina Margareta Nistor.
Io sono Li, al (până acum) documentaristului Andrea Segre, este o co-producţie italo-franceză, care o obţinut, în cele câteva luni scurse de la ieşirea ei pe piaţă, premii la festivalurile din Valencienne, Reykjavik şi Londra.
Filmul lui Segre spune istoria veche şi des auzită a emigrantului, a veneticului nimerit într-o comunitate mică şi nu prea dornică de oaspeţi, pe care o ştiam încă de la nişte romancieri de prin secolul nouăsprezece. Da, numai că, aici şi acum, datele conflictului sunt ridicate la puterea n. În prezentul nostru globalizat, tânăra (şi frumoasa) intrusă este chinezoaică, iar vârstnicul pescar italian căruia îi cade ea cu tronc, într-o idilă nedusă până la capăt din cauza opiniei publice şi a mafiei chinezeşti, este un mai vechi emigrant iugoslav. Şi uite-aşa v-am relatat trista poveste a turnului Babel.
Babilonie de care, să nu uităm, forurile de la Bruxelles sunt primele preocupate, cele trei filme din cadrul prezentei selecţii constituind o dovadă elocventă în acest sens.
Lăsând, însă, deoparte aceste consideraţiuni total ne-filmologice, trebuie să remarcăm atu-urile lui Segre. Mai întâi, câţiva interpreţi de un firesc foarte cald, foarte apropiat, forţând simpatia spectatorului; e vorba, desigur, de Zhao Tao şi de Rade Sherbedgia, în rolurile principale. Şi, nu mai puţin, de cei câţiva pescari, prieteni şi colegi ai bătrânului Romeo.
Şi apoi, fotogenia. Locurile acţiunii, Chioggia şi Veneţia, cu marea, laguna (şi inundaţiile) atotprezente sunt de o picturalitate minunat pusă în valoare aici. V-aş fi spus şi numele operatorului, dar n-am dat de el oricât l-am căutat.
Festivalului Internaţional de Film Experimental BIEFF
Gala de deschidere BIEFF aduce în premieră în România câştigătorul Leului de Aur de la Veneţia, PIETA, semnat de controversatului regizor corean Kim Ki-duk și va avea loc la Cinema Scala, marti, 20 noiembrie. Filmul e precedat de The Wholly Family, cel mai nou scurtmetraj al lui Terry Gilliam câștigător alPremiului pentru cel mai bun scurtmetraj la Premiile Academiei Europene de Film. Cele doua proiecţii-eveniment sunt posibile datorită sprijinului acordat de Jameson, Ambasada Republicii Korea si Samsung si dau startul a şase zile de experimente cinematografice unice şi provocatoare.
Aclamat la scenă deschisă după premiera de la Veneția, PIETA de KIM KI-DUK este o relatare nuanțată despre vină, sacrificiu şi ispăşire. Filmul spune povestea unui bărbat care lucreză ca recuperator pentru o companie de împrumut financiar, amenințându-i brutal pe cei creditati, pentru rambursare. Reunit pe neaşteptate cu mama sa, care il abandonase la naştere, cruzimea protagonistului “cedeaza” in fata afectiunii materne si acesta renunța la slujbă. Totuşi, faptele sale violente nu rămân fără consecinţe: in mijlocul momentelor de apropiere si fericire cu mama, aceasta este răpită.
UN FESTIVAL PLIN DE SURPRIZE PENTRU COPII ŞI FAMILIE !
Americanul Jor Van Kline le va povesti celor mici despre efectele speciale de la Hollywood
Filmele de dimineaţă vor fi gratuite, iar la Cinemateca Eforie acestea vor fi dublate în limba română
Cea de-a patra ediție a Festivalului Internaţional de Film pentru Copii KINOdiseea se va desfășura între 16 și 21 noiembrie în București, la Cinema Studio, Cinema Eforie și Sala Elvira Popescu. Pe lângă cele mai bune opt producții cinematografice pentru cei mici ale anului 2012, KINOdiseea vine cu o retrospectivă Disney, ateliere de inițiere a copiilor în curiozitățile cinematografiei și le oferă șansa de a discuta chiar cu realizatorii filmelor de pe marele ecran.
Cele 8 lungmetraje din secţiunea Competiţie se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 14 ani. Noutatea din acest an o reprezintă dublajul în limba română al primelor două proiecții din zi la Cinemateca Eforie. Proiecțiile de la orele 10:00 și 12:00 sunt gratuite, precum și cele din Retrospectiva Disney. Pentru proiecțiile de la orele 19:00, pretul biletului pentru adulti este de 10 lei, iar cel pentru copii costă 5 lei.
Părinții vor putea găsi mai multe detalii despre filme, trailer-ele acestora, precum și programul complet al festivalului, pe website-ul http://www.kinodiseea.ro/.
Pagina de Facebook www.facebook.com/kinodiseea le va sta la dispoziție cu noutăți în timp real și concursuri cu premii jucăușe.
Animația estoniană cu premiera la Festivalul Internațional de Film de la Berlin la începutul acestui an, Lotte și secretul pietrei lunii, va avea parte de două proiecții speciale, când va fi dublată live de vocea filmelor, Irina Margareta Nistor.
Celelalte două animații din competiție sunt Zarafa, o co-producție Franța-Belgia, în regia lui Remi Bezancon (câștigător al premiului Cesar) și a lui Jean-Christophe Lie (animator pentru producții Disney ca Tarzan, Hercule și Cocoșatul de la Notre-Dame), și Jean, băiatul lunii, co-producție Franța-Germania, ecranizarea uneia dintre cele mai de succes povestiri ale cunoscutului scriitor de cărți pentru copii Tomi Ungerer.
În film va putea fi auzită vocea lui Ulrich Kutur (Vieţile altora, r. Florian Henckel von Donnersmarck, Panglica albă, r. Haneke). Filmul olandez Micul corb este laureat al premiilor pentru Cel mai bun film pentru copii și Cel mai bun debut în secțiunea Generation la Berlinale 2012, precum și al Young Audience Award la European Film Awards. Gattu este filmul indian premiat cu Mențiune specială pentru Cel mai bun film în secțiunea Generation, anul acesta, la Berlinale. Filmul suedez Dragonul de gheaţă, Tigrul albastru, producție cehească și Tony 10 completează lista filmelor din competiția de anul acesta.
Cele mai bune filme Disney vin anul acesta la KINOdiseea, în secțiunea specială de Retrospectivă. Titlurile care îi vor încânta atât pe cei mici, cât și pe cei mai mari dintre spectatori sunt: Regele leu, Frumoasa și bestia, Cartea junglei, Aladdin, În căutarea lui Nemo și Mary Poppins.
Secțiunea Panorama este reprezentată de lungmetrajul norvegian de animație Kurt se răzbună, prezentat la festivalurile de film de la Annecy, Stuttgart și Kristiansand.
Cei mici au șansa să participe la nouă ateliere, după cum urmează: atelier de actorie, susținut de Bogdan Dumitrache, cunoscut pentru rolurile din Din dragoste cu cele mai bune intenții (r. A. Sitaru), Loverboy (r. Cătălin Mitulescu) etc.
atelier de efecte speciale - Jor Van Kline, a lucrat ca producător și coordonator de efecte speciale la filme precum Mr. and Mrs. Smith (r. Doug Liman), Elephant (r. Gus van Sant)
atelier de scenografie - Nicolae Copăceanu, cel care a lucrat la filme precum Tinereţe fără tinereţe (r. F.F. Coppola), Sânge și ciocolată (r. Katja von Garnier)
atelier de montaj, susținut de Eugen Kelemen, laureat al premiilor Gopo si UCIN pentru montajul filmului Periferic (r. Bogdan George Apetri),
precum și la ateliere de scriere creativă, reciclare creativă, origami, machiaj de film și costume.
Juriul care va acorda premiul pentru cel mai bun film este, ca în fiecare an, format din copii talentați, pasionați de cinematografie și de artele frumoase, în general. Sofia Nicolaescu este micuța actriță din filmul lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, Albert Dima a jucat în cel mai nou film al lui Tudor Giurgiu, Despre oameni și melci, iar Alexandru China Birta joacă în spectacolul Micul prinţ la Teatrul Odeon.
KINOdiseea este membru al Asociației Europene a Filmului pentru Copii (ECFA) şi este, de asemenea, partener al celor mai importante festivaluri internaţionale de film pentru copii din Europa, precum Kristiansand International Children’s Film Festival (Norvegia), aflat la a 15-a ediție, Zlin Film Festival (Cehia), aflat la a 52-a ediție şi International Young Audience Film Festival Ale Kino (Polonia), aflat la ediția cu numărul 29.
Festivalul Internațional de Film pentru Copii KINOdiseea este organizat de Asociația Culturală Metropolis, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Primăriei Sectorului 5, Primăriei Generale a Municipiului București, sponsorizat de Apa Nova, proiect cultural finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Partener Hotel Caro.
Asociaţia Culturală Metropolis, înfiinţată de Daniel Mitulescu, are ca principal scop realizarea de evenimente non-profit de educare a publicului tânăr, precum Festivalul Internaţional de Film pentru Copii KINOdiseea, la care au participat la cele trei ediţii de până acum peste 20 000 de persoane, Caravana Metropolis – Cinema în aer liber, care a înregistrat cel mai mare public al unui cinematograf în aer liber din România, 80 600 de spectatori în cele 10 săptămâni de proiecţii și Balkanik Festival, singurul festival de muzică și cultură balcanică din România, cu un public de peste 10 000 de persoane la cele două ediţii.
Distribuția: Marcel Iureş, Victor Rebengiuc, Bogdan Dumitrache, Andreea Bibiri, Dan Hurduc, Liliana Tofan, Raluca Aprodu, Tamara Creţulescu, Crina Semciuc
Începutul sezonului doi îl găseşte pe Andrei Poenaru într-un soi de acalmie temporară: a divorţat, s-a mutat din casa familiei şi a închiriat parterul unei vile a cărei proprietară este Ileana, mama Dianei, fosta sa pacientă. Spaţiul închiriat îi serveşte ca locuinţă, dar şi cabinet.
*
Sâmbătă, 27 octombrie
19.00 TERAPIE SPECIALĂ / THE SESSIONS
SUA, 2012, 95’
Regia: Ben Lewin
Distribuția: John Hawkes, Helen Hunt, William H. Macy
Mark O’Brien (John Hawkes) s-a îmbolnăvit de poliomielită la vârsta de 6 ani, iar coloana vertebrală i-a fost deformată într-un mod atât de grotesc încât bărbatul a rămas țintuit la pat. Având dificultăți de respirație, Mark este obligat să petreacă cea mai mare parte a zilei închis într-un dispozitiv medical care îl ventilează artificial - numit “plămân de oțel”. Atunci când i se propune să scrie un articol despre sex și persoane cu handicap fizic, Mark decide să își piardă virginitatea la vârsta de 38 de ani. Cu ajutorul terapetului său (Helen Hunt) și sub îndrumarea preotului sau (William H. Macy), acesta încearcă să-și transforme visul în realitate. Inspirat din cazul real al jurnalistului și poetului Mark O’Brien.
Premiul Publicului și Premiul Special al Juriului, Sundance 2012
Prezentat în premieră în România
21.30 TAKE THIS WALTZ
Canada, 2011, 115’
Regia: Sarah Polley
Distribuția: Michelle Williams, Luke Kirby, Seth Rogen, Sarah Silverman
Margot (Michelle Williams) are o casnicie fericita insa ajunge sa se indragosteasca, pe neasteptate, de Daniel (Luke Kirby), vecinul de vizavi. Si din acel moment, siguranta vietii ei familiale incepe sa se destrame.
Festivalul Internațional de Film de la Toronto, 2011
Prezentat în premieră în România
*
Duminică, 28 octombrie
19.00 SCURTMETRAJE ROMÂNEȘTI
LOST SPRINGS 2
Regia: Andrei Dobrescu
Selecția Oficială, Festivalul de Film de la Clermont-Ferrand, 2012
Premiul Special, ANONIMUL 2011
WATCH OUT FOR THE SUNSET
Regia: Vlad Oancea
Festivalul Internațional de Film DaKINO, 2010
PUI, CARTOFI PRĂJIŢI ŞI-O COLA
Regia: Emanuel Pârvu
Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj, ANONIMUL 2012
30
Regia: Iulia Rugină
Parte a proiectului 30-40-50, produs de Gabriel Achim
Anne (Juliette Binoche), specialistă în investigaţii pentru revista Elle şi mamă a doi copii, scrie un articol despre studente implicate în lumea prostituţiei. Întâlnirile ei cu două tinere foarte independente, Alicja şi Charlotte, vor avea urmări profunde şi neliniştitoare, căci îi vor pune sub semnul întrebării cele mai intime convingeri despre bani, familie şi sex.
Festivalul Internațional de Film de la Toronto, 2011
Notă: orice utilizare a înregistrării audio de mai sus poate avea loc numai cu acordul meu scris.
D.P.
24.10.2012
REALITY
Matteo Garrone, italian, regizor, 42 de ani, şapte lung-metraje, două Grand Prix la Festivalul de la Cannes, cu Gomorra, un film despre Camorra, în 2008 - şi cu filmul de faţă.
Aniello Arena, italian, actor ne-profesionist, 20 de ani de temniţă pentru dublă omucidere: membru al unei grupări de crimă organizată, a “curăţat” doi adversari dintr-o bandă rivală.
Ei constituie principalele puncte de interes ale filmului de faţă.
Dar s-o luăm, cum se spune, metodic.
Comedie în bună tradiţie napoletană şi neorealistă (De Sica, Visconti, Zavattini, Eduardo De Filippo, dar, neapărat, şi Monicelli), filmul are, zic eu, două merite importante; de a vorbi despre televiziune, descrisă ca un soi de divinitate atotputernică şi ubicuă, căreia i se închină omul zilelor noastre. Mai precis, despre emisiunile de tip “reality”. Şi de a ne propune un comedian în bună descendenţă Toto - Alberto Sordi. Cu primul Arena cam seamănă, fizionomic vorbind, iar cu celălalt, ca stil interpretativ.
Personajul de aici, un simplu vânzător în piaţa de peşte din Napoli, băiat muncitor, cumsecade şi bun familist, se trezeşte ispitit să se prezinte la o preselecţie pentru emisiunea Big Brother. Pentru că juriul de selecţie a zăbovit cu el ceva mai mult decât cu ceilalţi candidaţi din lunga coadă de la poarta studiourilor, îi intră în cap că are o şansă reală de a fi ales. Încet, încet, ideea că va apărea la televizor, că va fi bogat şi celebru ajunge să-l domine, până ce îl acaparează cu totul; nu mai trăieşte decât în vederea evenimentului care, nu-i aşa, este pe punctul de a se produce dintr-un moment în altul - şi ajunge chiar la a-şi ruina mica afacere din piaţă şi avutul familiei. El comite gesturi pe care, altădată, oamenii le făceau numai din devoţiune mistică (îşi donează averea la săraci), însă dintr-un cu totul alt motiv: pentru ca juriul de selecţie să vadă ce personaj deosebit e el. Şi să-l aibă în vedere.
Comportamentul lui, din excentric, ajunge deviant de-a binelea: în final, omul e curat paranoic.
Încet, încet, hiperbola se conturează: pentru personajul nostru, respectiv pentru telespectatorul de rând, televizorul e Dumnezeu, iar apariţia pe micul ecran, o ajungere în Rai.
O concluzie nu chiar fantasmagorică, după părerea mea. Şi a juriului de la Cannes, de anul acesta, care i-a dat un Grand Prix.
Fenomenul paradoxal este, aici, interpretul rolului principal, aflat în plin proces de “reinserţie socială”, cum îl numesc specialiştii de la poliţie şi penitenciar: dacă la începtul poveştii îl vedem făcând-o pe clownul la o nuntă, în travesti feminin şi machiat în aşa fel încât să semene izbitor cu Sylvester Stalone, pe parcurs îl vedem evoluând până la stadiul de iluminat mistic.
E un interpret remarcabil. Ultima oară când am văzut un necunoscut eclozând cu atâta forţă expresivă, acela era Roberto Benigni.
Audio: 6 minute din conferinţa de presă a regizorului Matteo Garrone, la cinema Studio Bucureşti, 22 octombrie 2012 (prezintă Mihai Fulger, organizator al galei din România)
la 21 aprilie a.c., în sala Teatrului Municipal Traian Grozăvescu, a avut loc un eveniment dedicat marelui actor lugojean Béla Lugosi, interpretul hollywoodian al lui Dracula.
Cu această ocazie, a fost prezentat filmul The Fallen Vampire al regizorului Florin Iepan, dedicat faimosului actor. După toate aparenţele, Dracula este cel mai cunoscut - în întreaga lume - dintre toate personajele imaginate de scenariştii vreunui studio cinematografic.
Şi probabil că pe locul următor, într-un asemenea clasament, s-ar plasa Tarzan, respectiv Johnny Weissmüller, care s-a născut în satul Freidorf - actualmente, cartier al oraşului Timişoara.
E greu de crezut că, în anul 2010 d.Chr., s-o mai fi găsit vreun scriitor sau regizor care să înşire iarăşi, cu deplină convingere, străvechea poveste cu “sedusă şi abandonată”.
Şi totuşi, s-a găsit, iar filmul cu pricina a luat, culmea culmilor, şi patru premii internaţionale. Iar pentru aşa ceva, singura denumire potrivită este “tur de forţă”.
Pur, filmul scenarist-regizoarei suedeze Lisa Langseth, este, propriu-zis, un one woman show, stând într-o măsură covârşitoare pe umerii protagonistei Alicia Vikander (n. 1988), aflată, cu toată vârsta-i fragedă de atunci, la al cincilea film al ei.
Povestea e ultrabanală şi arhicunoscută: Katarina este o fetiţă de la mahala (“din suburbii”, cum le numesc funcţionarii cu care are de-a face), fiică a unei mame alcoolice, aflată sub supravegherea serviciilor sociale ca urmare a trecutului ei, foarte recent, de prostituată minoră - şi locuind, deocamdată, la iubitul ei.
Ei i se pare că a pătruns într-o altă lume, prin angajarea, datorată doar întâmplării, ca recepţioneră şi telefonistă la filarmonica din oraş. Unde ajunge să se încurce cu tânărul dirijor, o adevărată vedetă locală. Relaţia lor durează, însă, numai până laîntoarcerea soţiei aceluia din voiajul în care a fost plecată, când el începe să se simtă hărţuit de insistenţele amantei sale de-o zi, sau de-o oră. Prin urmare, profitând de poziţia lui în instituţie, obţine concedierea ei.
Rămasă pe drumuri (concubinul la care locuia a dat-o şi el afară), Katarina se transformă rapid într-o epavă rătăcind disperată pe străzi. În cele din urmă, se hotărăşte să mai facă o încercare, întorcându-se la filarmonică şi rugându-se de cei de acolo s-o reangajeze. Are o discuţie cu dirijorul, în cursul căreia el o batjocoreşte cum ştie mai bine (ar avea ceva motive, la drept vorbind: soţia lui a descoperit adulterul şi tocmai a divorţat), lucrurile se precipită, iar ea reuşeşte …să-i facă vânt pe fereastră. Şi să dispară de acolo fără ca cineva s-o observe, aşa cum n-a observat-o nimeni nici la intrarea în clădire.
Epilog: dat fiind că nu mai e nimeni care să se opună reangajării (dirijorul murind accidental), Katarina îşi recapătă locul de muncă. …
Şi a trăit ani mulţi şi fericiţi după aceea…
…Ei bine, e cazul să revin, să-mi nuanţez un pic aprecierile: povestea cu “sedusă şi abandonată” avea, pe vremuri, alt final.
Lisa Langseth i-a dat unul mai demn de vremurile noastre cu telejurnale bubuitoare şi cu atrocităţi postate pe Youtube.
Dar, încă o dată, ceea ce frapează aici este interpretarea pasionată şi pasionantă a foarte tinerei actriţe cu înfăţişare curat meridională, cu tot numele-i scandinav. Văzând-o, poate că însuşi Diderot ar fi formulat puţin mai altfel celebrul său “paradox”. El spunea că actor adevărat nu e cel care se înfierbântă interpretându-şi rolul, ci acela care-l face pe spectator să se înfierbânte urmărindu-l.
Aliciei Vikander îi reuşesc ambele, în acelaşi timp: trăirea rolului la cea mai înaltă tensiune şi captarea simpatiei până şi a celui mai blazat spectator.
Ca dovadă, premiile obţinute de acest film, pentru interpretare – mai exact, pentru interpretarea ei.
Este un oarecum-documentar despre momentul eliberării unor tineri puşcăriaşi (din penitenciarul de la Craiova, după toate aparenţele) şi despre primele lor zile în libertate.
Ivana Mladenović, tânăra lui autoare, este originară din Serbia şi a terminat cursurile UNATC Bucureşti în 2009.
Filmul ei ar trebui privit cu detaşare, ceea ce mie, recunosc, mi-a fost imposibil, aflându-mă mult prea aproape de personajele sale.
Astfel, acum vreo cinşpe ani, ele mi-au furat cele două biciclete din balcon (locuiam la etajul unu al unei clădiri situate la vreo cinci sute de metri de piaţa Galaţi, adică în buricul târgului Bucureşti).
Tot cam atunci, în autobuzul 133, mi-au tăiat cu lama o geantă de piele destul de scumpă, numai din curiozitatea de a vedea ce aveam înăuntru. N-au găsit mare lucru, iar când am luat-o de gât pe făptaşă şi am dat-o jos din maşină, au sărit doi tipi, că ce-am cu biata femeie, că s-o las în pace pe nevasta lor.
Mai de curând, prin 2010, aceste personaje i-au smuls din mână soţiei mele telefonul mobil – şi duse-au fost. Poliţaii de la circă i-au înregistrat reclamaţia şi i-au spus să nu se aştepte la recuperarea pagubei, fiindcă e foarte probabil că puştii aceia or fi şi vândut telefonul primului şofer de taxi ieşit în calea lor. Cât despre a pune vreo întrebare şoferilor celor zece taxiuri parcate câţiva paşi mai încolo, nici vorbă… Am uitat să vă spun, chestia asta s-a întâmplat lângă fostul magazin Eva de pe bulevardul Magheru.
Şi tot aşa mai departe, că mărturisiri de-astea aş mai avea de făcut…
În concluzie: i s-o fi părut excitant subiectul acesta domnişoarei regizoare.
Mie, nu - fiindcă mă aflu prea aproape de el. În bătaia puştii, cum s-ar zice.
PS - De ce zice titlul “stinge lumina” pe englezeşte ? Fiindcă acţiunea se petrece undeva, între Londra, Dublin şi New York. Of course, my horse.
Filmul prezentat în cadrul galei de închidere a Festivalului Filmului Evreiesc de la Bucureşti (ediţia a 2-a, 27 aprilie – 3 mai a.c.) a fost israelianul Footnote, pe scenariul şi în regia lui Joseph Cedar, care a obţinut, în 2011, premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, după o nominalizare la Oscar-ul pentru cel mai bun film străin.
Nota de subsol a lui Cedar este o poveste despre intrigile şi rivalităţile acerbe (mâncătoriile, pe limba omului de rând) din lumea academică, a filologilor cercetători ai Talmudului, despre firi şi caractere şi despre nişte uluitoare, însă deloc imposibile meandre ale vieţii personajelor, care, de la un anumit punct al acţiunii, încep să semene tot mai decis cu farsele pe care le joacă Moira, Destinul, câte unui erou de tragedie greacă – lui Oedip, de exemplu.
După o viaţă întreagă petrecută în biblioteci, având ca unic scop demonstrarea unei ipoteze ştiinţifice de-a dreptul revoluţionare cu privire la textul original al Talmudului (respectiv, corpus-ul de texte, de mari dimensiuni, de exegeză a textelor sacre şi tradiţiilor mitologico-folclorice ale iudaismului) – şi ca rezultat, până una-alta, totala lui ignorare de către mediul academic, Eliezer Shkolnik are marea bucurie de a afla că va primi Premiul Israelului, una dintre cele mai importante distincţii, de nu cumva, cea mai importantă din această ţară. El, care până atunci, avusese parte, drept recunoaştere publică, doar de o notă de subsol într-o carte a unui confrate celebru.
Numai că… a fost o încurcătură la mijloc. O secretară de la Ministerul Educaţiei l-a confundat cu fiul său Uriel, tot filolog şi acesta, dar mult mai bine integrat socialmente, un adevărat om al momentului, un om de succes, cu o mulţime de cărţi publicate, un adevărat negativ al părintelui său necomunicativ, însingurat şi înăcrit de atâta insucces şi nerecunoaştere a muncii sale de-o viaţă. Cel propus pentru premiu fusese, de fapt, fiul, nu tatăl…
În încercarea de a repara efectele acestei erori stupide, care ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra bătrânului, Uriel se dovedeşte un fiu bun, negândindu-se nici o clipă să accepte ceea ce-i sugerează autorii propunerii de acordare a premiului, adică să-l primească, după ce încurcătura va fi lămurită în mod public, din raţiuni de “transparenţă”. Ba chiar ajunge la o scurtă confruntare cu principalul autor al propunerii, care se întâmplă să fie tocmai rivalul de o viaţă al tatălui său, primul responsabil de marginalizarea acestuia – pe considerente greu de spus cât de principiale.
Iar în acest timp, fără să ştie de lupta dusă de Uriel pentru ca premiul să-i fie acordat tatălui său, aşa cum ziarele au şi apucat să anunţe, acesta dă un interviu în care se apucă să denigreze tocmai lucrările propriului său fiu. Şi e la fel de greu de spus că asta a fost doar o toană de moment, cauzată de ramoleală.
În cele din urmă, premiul îi va fi decernat bătrânului – dar numai după ce fiul său va fi fost obligat să se angajeze că nu va mai candida vreodată la obţinerea lui. Şi asta, după ce devine evident că el este cel îndreptăţit…
Va fi o victorie cu un gust destul de amar…
Povestirea cinematografică – excelentă – a celor de mai sus este egal îndatorată atât scenariului şi dialogurilor, cât şi unor interpretări actoriceşti de mare clasă: două roluri de aici sunt aproape mute, cel al bătrânului (Shlomo Bar Aba) şi al soţiei sale (Alisa Rosen), dar apariţiile lor se întipăresc, cum se spune, pe retină. Memorabil, de asemenea, şi plin de temperament, Lior Ashkenazi, în rolul fiului său.
Filmul lui Cedar are darul de a da de gândit prin ceea ce spune (inclusiv prin intermediul animaţiei, în scene anti-iluzioniste care completează şi comentează amuzant firul narativ principal), prin felul său lipsit de patetism, dar şi de vreo pornire moralizatoare, de a vorbi despre succes sau eşec, ori despre modul frumos sau urât de a-ţi purta bătrâneţea– precum şi prin ceea ce nu spune, ci se rezumă să observe în treacăt: detaliile măsurilor anti-tero de la intrarea în sălile unde au loc evenimente culturale de amploare, cu bodyguarzi, scannere, câini poliţişti şi arme automate, sunt destul de deprimante pentru orice spectator, chiar dacă el vede zilnic asemenea lucruri la televizor, sau pe viu.
In curand va incepe Tribeca Film Festival (TFF), un festival-mamut, cu peste 400 de filme proiectate in zeci de locatii din zona Tribeca a New York-ului. Dar pentru ziaristi el a inceput de pe data de 27 martie, cand au avut loc primele proiectii la sediul central al festivalului, intr-o sala cocheta de pe Greenwich St. Organizatorii celui mai mare festival de film din lume au conceput un Pre-festival destinat presei, pentru ca ziaristii sa vada in avans o serie de filme din festival, inclusiv filme aflate sub embargo, despre care nu e voie sa se scrie decat dupa premiera lor absoluta in Festival. De altfel, toate filmele din TFF sunt in premiera, productii recente, conditia programarii lor in festival este sa nu fi avut premiera inainte. Altfel spus, sunt vizionate pentru prima oara aici.
Am si eu acest privilegiu, fiind primul scriitor si cineast roman care obtine acreditarea la un asemenea festival maraton. Nu va spun cate formulare a trebuit sa completez! In documentele de acreditare cel mai mult conteaza sa fii si realizator de filme, sa fi realizat macar un film la viata ta. Apoi foarte mult cantareste si conditia de scriitor, daca ai scris romane si scenarii. Apoi ce carti de film ai scris, ce cronici, unde publici, pentru cine faci lobby etc.
A cantarit foarte mult si volumul Filmul American, scos de editura Axis Libri (director Zanfir Ilie), in care un capitol se refera chiar la TFF (comentez evenimentele la care am participat anul trecut). Editia engleza se afla sub tipar si sper sa o lansez aici, in cadrul TFF. Si in prezenta lui Robert de Niro, caruia i-am dedicat un capitol si a carui imagine se afla pe coperta cartii. Desigur, ideal ar fi sa am exemplare sa ofer si confratilor critici, de la marile ziare americane, de la revistele de film din America si din lume.
Aici calitatea simpla de ziarist nu e suficienta. De ce toate aceste precautiuni? Fiindca TFF este un festival profesionist si esti foarte mediatizat in presa straina. Ti se ofera sansa sa cunosti confrati de pretutindeni, de pe tot pamantul, implicit sansa unui transfer al croncilor tale in ziare straine. Cand cititi aceste randuri, deja am vazut peste 20 de filme. Dupa fiecare proiectie, esti abordat, redactorii care se ocupa de un film sau altul, vor sa-ti afle parerea. Va ofer deci in avanpremiera cateva informatii despre acest festival, apoi voi scrie despre filmele vazute in avans.
Dupa cum se stie, Tribeca Film Festival a fost infiintat de Robert de Niro si sotii Jane Rosenthal si Craig Hatkoff, imediat dupa atacul terorist din 11 septembrie 2011. Infiintarea lui este legata strict de ideea ca tragedia s-a datorat faptului ca oamenii acestui pamant nu se cunosc intre ei. Asta ar fi cauza principala. Si festivalul ar fi o punte intre natii, sa se cunoasca mai bine intre ele. De aceea, Tribeca este un festival nepremial si non-profit, axat in principal pe documentare, documentarul fiind genul cel potrivit pentru a comunica pachete serioase de informatii si de a prilejui cunoasterea unor realitati noi, cu care spectatorii nu s-au mai intalnit. Apoi a mai fost si ideea de a revitaliza cultural zona Downtown din Manhattan.
De-a lungul anilor, festivalul si-a largit aria si au fost incluse si filme narative sau de fictiune. Am vazut filme de toate genurile. Insa realizari cu totul speciale. Nici un film nu intra in sfera obisnuita, a ceea ce inseamna filme de gen, filme comerciale sau de festival, in inteles european. As putea spune ca sunt filme la limita experimentului. Oricum, apartin unui altfel de cinema. Sunt altfel de regizori, altfel de actori. Cineastii romani, ca si cinefilii, vor avea multe de ales si cules. Va voi informa in premiera cu cele mai noi realizari ale cineastilor lumii.
Deocamdata trebuie sa stiti ca aceasta editie, a 11-a, contine un eveniment deosebit: este omagiat Universal Pictures, cel mai renumit studio de productie hollywoodian, de la infiintarea caruia se implinesc o suta de ani. Vor participa la discutia acestui panel (masa rotunda) actorii Robert de Niro si Meryl Streep, castigatori ai mai multor premii Oscar, si regizorul si producatorul Judd Apatow.
In seria de conversatii ce vor avea loc, festivalul a dispus de prezenta unor personalitati ale filmului si culturii americane, cum ar fi Rob Lowe, Shepard Fairey, Christian Slater, Peter Gelb, Michael Moore, Susan Sarandon, Jim Sheridan si Naomi Sheridan. O seara speciala este dedicata lui Deborah Voigt, celebra soprana de la Metropolitan Opera, care va participa la o dezbatere dupa proiectia filmului Visul lui Wagner, un documentar filmat de Susan Froemke timp de peste cinci ani, urmarind patru dintre capodoperele wagneriene montate la faimoasa opera newyorkeza. Nu mai indoiesc ca va fi o seara de neuitat.
Sunt incluse numeroase programe de convorbiri, in sectiuni legate de productia si industria filmelor, ca si o serie despre ecranizari, gazduita de faimoasa biblioteca “Barnes & Noble”. Remarcabile vor fi seriile “Dupa Film”, convorbiri cu realizatorii unor pelicule. Iar in spiritul festivalului va fi seria “Dincolo de ecran: Globalizarea gandirii”, care vizeaza tocmai ceea ce spuneam la inceput, cunoasterea oamenilor intre ei, puntile dintre popoare. Dar despre toate aceste evenimente, voi scrie cand ele vor avea loc, in perioada 18-29 aprilie, cand se va derula Tribeca Film Festival.
Problema, marea problema, ramane legata de intrebarea cine va participa la aceste programe, vor participa oare si indivizi care au generat tragedia din 11 septembrie? Ne indoim. Dar exista speranta ca spectatorii de buna calitate, cum sunt cei de la Tribeca, asa cum stiu de la editia precedenta, sa duca mesajul festivalului mai departe, sa se constientizeze global ideile pacifiste, sa se limiteze astfel pericolul terorist. Si nu numai. Vom reveni.
La 25 februarie a.c., s-a stins Pola Illéry (Paula Iliescu), una dintre foarte puţinele persoane graţie cărora lumea mai reuşea să priceapă că România nu se rezumă la Ceauşescu-Nadia-Hagi.
Singura publicaţie autohtonă care a menţionat faptul (traducând articolul din Daily Telegraph) este Monitorul de Suceava :
