Posts Tagged ‘FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN’

UN FILM DESPRE TĂCERE în Festivalul Filmului European

Sunday, June 23rd, 2019

Grace à Dieu ne previne încă din pregeneric că nu aduce în discuţie un caz real anume, ci nişte fapte care s-au petrecut nu o dată, statuând astfel că vorbeşte despre fenomen în toată generalitatea sa. Iar fenomenul este pedofilia unor preoţi catolici, aflată la originea câtorva scandaluri de mare răsunet în media internaţională şi chiar a unor reacţii ale Vaticanului, în ultimii ani.

Filmul este povestea unei eliberări. Domnul Alexandre Guérin din Lyon, burghez respectabil, bine situat financiarmente şi tată de familie cu cinci copii reuşiţi, află că un anume preot Bernard Preynat, deşi în vârstă de vreo optzeci de ani, încă mai slujeşte şi încă mai are de-a face cu băieţi de zece-unsprezece ani, în cadrul activităţilor sale de instruire a tineretului.

Ceea ce îi trezeşte unele amintiri: acest Preynat e chiar preotul organizator al taberelor de cercetaşi din copilăria sa, în care l-a abuzat sexual. Pe el şi pe mulţi alţii şi nu doar o dată, ci în repetate rânduri, timp de ani întregi. Asta îl face să se ducă glonţ la superiorii aceluia, pentru a reclama situaţia. Unde află că aceia ştiau de vreo două decenii de apucăturile preotului şi chiar îl sancţionaseră pentru ele – temporar. Şi că, de altfel, faptele fuseseră prescrise judiciar.

Indignat, Guérin ia legătura cu câţiva dintre foştii săi colegi de şcoală din acea vreme, dintre care unii îi mărturisesc că şi ei au fost victime ale aceluiaşi preot. Împreună, se hotărăsc să înfiinţeze o asociaţie a victimelor lui Preynat şi să-i facă toată publicitatea de care sunt în stare. Asociaţia lor ajunge rapid la peste zece victime dispuse să depună mărturie şi la mulţi susţinători – asta, în timp ce autorităţile bisericeşti fac tot posibilul să muşamalizeze povestea, întâi negând, apoi recunoscând cu jumătate de gură, temporizând, influenţând, aşteptând răbdător pierderea scandalului în uitare. La ce bun să răscolim trecutul? acesta e sloganul lor. Şi asta, în condiţiile în care evită cu încăpăţânare să-l dea afară pe făptaşul care, culmea, îşi recunoaşte senin faptele, adăugând doar că pedofilia lui e o boală şi că el însuşi ar fi fost abuzat sexual în copilărie. Şi că pentru asta nu merita să încaseze bătaia pe care ar fi vrut să i-o tragă nişte părinţi, cu câţiva ani mai înainte. Şi în condiţiile în care ziarele îl numesc pe făptaş …Preynator!

De fapt, adevăratul subiect al filmului e tăcerea. Omertà. Codul tăcerii. Atitudinea societăţii care ştie totul, dar închide ochii şi tace. Aceeaşi, în cazul tuturor comunităţilor dominate şi terorizate de organizaţii criminale: Gestapo, Stasi, KGB, Securitate, Mafia etc., care-i apără pe cetăţeni de ei înşişi.

Răscolirea trecutului e dureroasă şi scoate la iveală urmări psihice dezastruoase pentru mulţi dintre băieţii de atunci, care, cum se spune în popor, n-au mai fost oameni după aceea. Unul, devenit homosexual, s-a sinucis, altul face crize de epilepsie, alţii şi-au ratat definitiv integrarea socială. Dar scoaterea lui la lumină are urmări, câteodată, binefăcătoare, ajutându-i pe unii dintre ei să-şi recapete stima de sine şi să scape de coşmare.

Iar, finalmente, printre consecinţe se numără şi modificarea legii: în urma scandalului, legea penală a fost modificată, termenul de prescripţie pentru asemenea fapte fiind prelungit la treizeci de ani.

Filmul lui François Ozon povesteşte toate acestea la modul sobru-rezervat, gen agenţie de presă. Adică, înzestrat cu atributele relatării obiective – şi cu atât mai convingător, tensionat şi  ataşant. Şi bazat pe un scenariu solid (semnat tot de Fr. O.), care, uneori, te trimite cu gândul la Doisprezece oameni furioşi, sau la Procesul maimuţelor.

Toate acestea, întrupate de o echipă actoricească de mâna’ntâi: alături de Melvil Poupaud (Guérin) şi Bernard Verley (Preynat), Denis Ménochet, Swann Arlaud, Éric Caravaca, François Marthouret, Josiane Balasko, Martine Erhel, Hélène Vincent ş.a.

Grace à Dieu a luat Ursul de Argint şi Marele Premiu al Juriului la Berlinala 2019.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN

Friday, May 4th, 2012

ediţia a 16-a

Bucureşti, 4-13 mai 2012

OMUL FĂRĂ TRECUT

PLAY

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8551

5 mai 2012

PUR

E greu de crezut că, în anul 2010 d.Chr., s-o mai fi găsit vreun scriitor sau regizor care să înşire iarăşi, cu deplină convingere, străvechea poveste cu “sedusă şi abandonată”.

Şi totuşi, s-a găsit, iar filmul cu pricina a luat, culmea culmilor, şi patru premii internaţionale. Iar pentru aşa ceva, singura denumire potrivită este “tur de forţă”.

Pur, filmul scenarist-regizoarei suedeze Lisa Langseth, este, propriu-zis, un one woman show, stând într-o măsură covârşitoare pe umerii protagonistei Alicia Vikander (n. 1988), aflată, cu toată vârsta-i fragedă de atunci, la al cincilea film al ei.

Povestea e ultrabanală şi arhicunoscută: Katarina este o fetiţă de la mahala (“din suburbii”, cum le numesc funcţionarii cu care are de-a face), fiică a unei mame alcoolice, aflată sub supravegherea serviciilor sociale ca urmare a trecutului ei, foarte recent, de prostituată minoră - şi locuind, deocamdată, la iubitul ei.

Ei i se pare că a pătruns într-o altă lume, prin angajarea, datorată doar întâmplării, ca recepţioneră şi telefonistă la filarmonica din oraş. Unde ajunge să se încurce cu tânărul dirijor, o adevărată vedetă locală. Relaţia lor durează, însă, numai până la întoarcerea soţiei aceluia din voiajul în care a fost plecată, când el începe să se simtă hărţuit de insistenţele amantei sale de-o zi, sau de-o oră. Prin urmare, profitând de poziţia lui în instituţie, obţine concedierea ei.

Rămasă pe drumuri (concubinul la care locuia a dat-o şi el afară), Katarina se transformă rapid într-o epavă rătăcind disperată pe străzi. În cele din urmă, se hotărăşte să mai facă o încercare, întorcându-se la filarmonică şi rugându-se de cei de acolo s-o reangajeze. Are o discuţie cu dirijorul, în cursul căreia el o batjocoreşte cum ştie mai bine (ar avea ceva motive, la drept vorbind: soţia lui a descoperit adulterul şi tocmai a divorţat), lucrurile se precipită, iar ea reuşeşte …să-i facă vânt pe fereastră. Şi să dispară de acolo fără ca cineva s-o observe, aşa cum n-a observat-o nimeni nici la intrarea în clădire.

Epilog: dat fiind că nu mai e nimeni care să se opună reangajării (dirijorul murind accidental), Katarina îşi recapătă locul de muncă. …

Şi a trăit ani mulţi şi fericiţi după aceea…

…Ei bine, e cazul să revin, să-mi nuanţez un pic aprecierile: povestea cu “sedusă şi abandonată” avea, pe vremuri, alt final.

Lisa Langseth i-a dat unul mai demn de vremurile noastre cu telejurnale bubuitoare şi cu atrocităţi postate pe Youtube.

Dar, încă o dată, ceea ce frapează aici este interpretarea pasionată şi pasionantă a foarte tinerei actriţe cu înfăţişare curat meridională, cu tot numele-i scandinav. Văzând-o, poate însuşi Diderot ar fi formulat puţin mai altfel celebrul său “paradox”. El spunea că actor adevărat nu e cel care se înfierbântă interpretându-şi rolul, ci acela care-l face pe spectator să se înfierbânte urmărindu-l.

Aliciei Vikander îi reuşesc ambele, în acelaşi timp: trăirea rolului la cea mai înaltă tensiune şi captarea simpatiei până şi a celui mai blazat spectator.

Ca dovadă, premiile obţinute de acest film, pentru interpretare – mai exact, pentru interpretarea ei.

4 mai 2012

http://en.wikipedia.org/wiki/Alicia_Vikander

TURN OFF THE LIGHTS

Este un oarecum-documentar despre momentul eliberării unor tineri puşcăriaşi (din penitenciarul de la Craiova, după toate aparenţele) şi despre primele lor zile în libertate.

Ivana Mladenović, tânăra lui autoare, este originară din Serbia şi a terminat cursurile UNATC Bucureşti în 2009.

Filmul ei ar trebui privit cu detaşare, ceea ce mie, recunosc, mi-a fost imposibil, aflându-mă mult prea aproape de personajele sale.

Astfel, acum vreo cinşpe ani, ele mi-au furat cele două biciclete din balcon (locuiam la etajul unu al unei clădiri situate la vreo cinci sute de metri de piaţa Galaţi, adică în buricul târgului Bucureşti).

Tot cam atunci, în autobuzul 133, mi-au tăiat cu lama o geantă de piele destul de scumpă, numai din curiozitatea de a vedea ce aveam înăuntru. N-au găsit mare lucru, iar când am luat-o de gât pe făptaşă şi am dat-o jos din maşină, au sărit doi tipi, că ce-am cu biata femeie, că s-o las în pace pe nevasta lor.

Mai de curând, prin 2010, aceste personaje i-au smuls din mână soţiei mele telefonul mobil – şi duse-au fost. Poliţaii de la circă i-au înregistrat reclamaţia şi i-au spus să nu se aştepte la recuperarea pagubei, fiindcă e foarte probabil că puştii aceia or fi şi vândut telefonul primului şofer de taxi ieşit în calea lor. Cât despre a pune vreo întrebare şoferilor celor zece taxiuri parcate câţiva paşi mai încolo, nici vorbă… Am uitat să vă spun, chestia asta s-a întâmplat lângă fostul magazin Eva de pe bulevardul Magheru.

Şi tot aşa mai departe, că mărturisiri de-astea aş mai avea de făcut…

În concluzie: i s-o fi părut excitant subiectul acesta domnişoarei regizoare.

Mie, nu - fiindcă mă aflu prea aproape de elÎn bătaia puştii, cum s-ar zice.

PS - De ce zice titlul “stinge lumina” pe englezeşte ? Fiindcă acţiunea se petrece undeva, între Londra, Dublin şi New York. Of course, my horse.

4 mai 2012

cronici de Dan Predescu

toate drepturile rezervate

[ vezi şi http://ziarero.antena3.ro/article/view/id/24084 ]