UN FILM DESPRE TĂCERE în Festivalul Filmului European
Sunday, June 23rd, 2019
Grace à Dieu ne previne încă din pregeneric că nu aduce în discuţie un caz real anume, ci nişte fapte care s-au petrecut nu o dată, statuând astfel că vorbeşte despre fenomen în toată generalitatea sa. Iar fenomenul este pedofilia unor preoţi catolici, aflată la originea câtorva scandaluri de mare răsunet în media internaţională şi chiar a unor reacţii ale Vaticanului, în ultimii ani.
Filmul este povestea unei eliberări. Domnul Alexandre Guérin din Lyon, burghez respectabil, bine situat financiarmente şi tată de familie cu cinci copii reuşiţi, află că un anume preot Bernard Preynat, deşi în vârstă de vreo optzeci de ani, încă mai slujeşte şi încă mai are de-a face cu băieţi de zece-unsprezece ani, în cadrul activităţilor sale de instruire a tineretului.
Ceea ce îi trezeşte unele amintiri: acest Preynat e chiar preotul organizator al taberelor de cercetaşi din copilăria sa, în care l-a abuzat sexual. Pe el şi pe mulţi alţii şi nu doar o dată, ci în repetate rânduri, timp de ani întregi. Asta îl face să se ducă glonţ la superiorii aceluia, pentru a reclama situaţia. Unde află că aceia ştiau de vreo două decenii de apucăturile preotului şi chiar îl sancţionaseră pentru ele – temporar. Şi că, de altfel, faptele fuseseră prescrise judiciar.
Indignat, Guérin ia legătura cu câţiva dintre foştii săi colegi de şcoală din acea vreme, dintre care unii îi mărturisesc că şi ei au fost victime ale aceluiaşi preot. Împreună, se hotărăsc să înfiinţeze o asociaţie a victimelor lui Preynat şi să-i facă toată publicitatea de care sunt în stare. Asociaţia lor ajunge rapid la peste zece victime dispuse să depună mărturie şi la mulţi susţinători – asta, în timp ce autorităţile bisericeşti fac tot posibilul să muşamalizeze povestea, întâi negând, apoi recunoscând cu jumătate de gură, temporizând, influenţând, aşteptând răbdător pierderea scandalului în uitare. La ce bun să răscolim trecutul? acesta e sloganul lor. Şi asta, în condiţiile în care evită cu încăpăţânare să-l dea afară pe făptaşul care, culmea, îşi recunoaşte senin faptele, adăugând doar că pedofilia lui e o boală şi că el însuşi ar fi fost abuzat sexual în copilărie. Şi că pentru asta nu merita să încaseze bătaia pe care ar fi vrut să i-o tragă nişte părinţi, cu câţiva ani mai înainte. Şi în condiţiile în care ziarele îl numesc pe făptaş …Preynator!
De fapt, adevăratul subiect al filmului e tăcerea. Omertà. Codul tăcerii. Atitudinea societăţii care ştie totul, dar închide ochii şi tace. Aceeaşi, în cazul tuturor comunităţilor dominate şi terorizate de organizaţii criminale: Gestapo, Stasi, KGB, Securitate, Mafia etc., care-i apără pe cetăţeni de ei înşişi.
Răscolirea trecutului e dureroasă şi scoate la iveală urmări psihice dezastruoase pentru mulţi dintre băieţii de atunci, care, cum se spune în popor, n-au mai fost oameni după aceea. Unul, devenit homosexual, s-a sinucis, altul face crize de epilepsie, alţii şi-au ratat definitiv integrarea socială. Dar scoaterea lui la lumină are urmări, câteodată, binefăcătoare, ajutându-i pe unii dintre ei să-şi recapete stima de sine şi să scape de coşmare.
Iar, finalmente, printre consecinţe se numără şi modificarea legii: în urma scandalului, legea penală a fost modificată, termenul de prescripţie pentru asemenea fapte fiind prelungit la treizeci de ani.
Filmul lui François Ozon povesteşte toate acestea la modul sobru-rezervat, gen agenţie de presă. Adică, înzestrat cu atributele relatării obiective – şi cu atât mai convingător, tensionat şi ataşant. Şi bazat pe un scenariu solid (semnat tot de Fr. O.), care, uneori, te trimite cu gândul la Doisprezece oameni furioşi, sau la Procesul maimuţelor.
Toate acestea, întrupate de o echipă actoricească de mâna’ntâi: alături de Melvil Poupaud (Guérin) şi Bernard Verley (Preynat), Denis Ménochet, Swann Arlaud, Éric Caravaca, François Marthouret, Josiane Balasko, Martine Erhel, Hélène Vincent ş.a.
Grace à Dieu a luat Ursul de Argint şi Marele Premiu al Juriului la Berlinala 2019.
