FESTIVALUL FILMULUI EVREIESC - Bucureşti

NOTĂ DE SUBSOL

Filmul prezentat în cadrul galei de închidere a Festivalului Filmului Evreiesc de la Bucureşti (ediţia a 2-a, 27 aprilie – 3 mai a.c.) a fost israelianul Footnote, pe scenariul şi în regia lui Joseph Cedar, care a obţinut, în 2011, premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, după o nominalizare la Oscar-ul pentru cel mai bun film străin.

Nota de subsol a lui Cedar este o poveste despre intrigile şi rivalităţile acerbe (mâncătoriile, pe limba omului de rând) din lumea academică, a filologilor cercetători ai Talmudului, despre firi şi caractere şi despre nişte uluitoare, însă deloc imposibile meandre ale vieţii personajelor, care, de la un anumit punct al acţiunii, încep să semene tot mai decis cu farsele pe care le joacă Moira, Destinul, câte unui erou de tragedie greacă – lui Oedip, de exemplu.

După o viaţă întreagă petrecută în biblioteci, având ca unic scop demonstrarea unei ipoteze ştiinţifice de-a dreptul revoluţionare cu privire la textul original al Talmudului (respectiv, corpus-ul de texte, de mari dimensiuni, de exegeză a textelor sacre şi tradiţiilor mitologico-folclorice ale iudaismului) – şi ca rezultat, până una-alta, totala lui ignorare de către mediul academic, Eliezer Shkolnik are marea bucurie de a afla că va primi Premiul Israelului, una dintre cele mai importante distincţii, de nu cumva, cea mai importantă din această ţară. El, care până atunci, avusese parte, drept recunoaştere publică, doar de o notă de subsol într-o carte a unui confrate celebru.

Numai că… a fost o încurcătură la mijloc. O secretară de la Ministerul Educaţiei l-a confundat cu fiul său Uriel, tot filolog şi acesta, dar mult mai bine integrat socialmente, un adevărat om al momentului, un om de succes, cu o mulţime de cărţi publicate, un adevărat negativ al părintelui său necomunicativ, însingurat şi înăcrit de atâta insucces şi nerecunoaştere a muncii sale de-o viaţă. Cel propus pentru premiu fusese, de fapt, fiul, nu tatăl…

În încercarea de a repara efectele acestei erori stupide, care ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra bătrânului, Uriel se dovedeşte un fiu bun, negândindu-se nici o clipă să accepte ceea ce-i sugerează autorii propunerii de acordare a premiului, adică să-l primească, după ce încurcătura va fi lămurită în mod public, din raţiuni de “transparenţă”. Ba chiar ajunge la o scurtă confruntare cu principalul autor al propunerii, care se întâmplă să fie tocmai rivalul de o viaţă al tatălui său, primul responsabil de marginalizarea acestuia – pe considerente greu de spus cât de principiale.

Iar în acest timp, fără să ştie de lupta dusă de Uriel pentru ca premiul să-i fie acordat tatălui său, aşa cum ziarele au şi apucat să anunţe, acesta dă un interviu în care se apucă să denigreze tocmai lucrările propriului său fiu. Şi e la fel de greu de spus că asta a fost doar o toană de moment, cauzată de ramoleală.

În cele din urmă, premiul îi va fi decernat bătrânului – dar numai după ce fiul său va fi fost obligat să se angajeze că nu va mai candida vreodată la obţinerea lui. Şi asta, după ce devine evident că el este cel îndreptăţit…

Va fi o victorie cu un gust destul de amar…

Povestirea cinematografică – excelentă – a celor de mai sus este egal îndatorată atât scenariului şi dialogurilor, cât şi unor interpretări actoriceşti de mare clasă: două roluri de aici sunt aproape mute, cel al bătrânului (Shlomo Bar Aba) şi al soţiei sale (Alisa Rosen), dar apariţiile lor se întipăresc, cum se spune, pe retină. Memorabil, de asemenea, şi plin de temperament, Lior Ashkenazi, în rolul fiului său.

Filmul lui Cedar are darul de a da de gândit prin ceea ce spune (inclusiv prin intermediul animaţiei, în scene anti-iluzioniste care completează şi comentează amuzant firul narativ principal), prin felul său lipsit de patetism, dar şi de vreo pornire moralizatoare, de a vorbi despre succes sau eşec, ori despre modul frumos sau urât de a-ţi purta bătrâneţea – precum şi prin ceea ce nu spune, ci se rezumă să observe în treacăt: detaliile măsurilor anti-tero de la intrarea în sălile unde au loc evenimente culturale de amploare, cu bodyguarzi, scannere, câini poliţişti şi arme automate, sunt destul de deprimante pentru orice spectator, chiar dacă el vede zilnic asemenea lucruri la televizor, sau pe viu.

cronică de Dan Predescu

toate drepturile rezervate

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.