Posts Tagged ‘Eliza Roha’

Eliza Roha. NONU

Tuesday, October 12th, 2021

ACASĂ, VREAU ACASĂ

În sfârșit, Nonu, pe numele său adevărat Inoan Bădescu, își simțea trupul un întreg, refăcut din destrămările durerilor de tot felul. Nu știa nici el câte zile se zbătuse între realitatea crâncenă a chinurilor fizice și plutirea suspectă a morții. Își dorea și nu să moară, să se termine odată, auzea ca prin vis încurajările doctorului și ale asistentelor. Tataie, te faci bine… Imposibila senzație de sufocare aproape dispăruse, putea respira, ce minune lăsată de Dumnezeu, să poți respira în voie! Să te poți ridica singur în picioare, să mergi, să vorbești, să mănânci, să ai gust și miros, micile și adevăratele bucurii ale vieții, esențiale, vitale, de abia acum le observa, le prețuia… drept cea mai mare avere a omului!

Prenume rar, acest Inoan, poate chiar singurul, pentru că Inoan trecea drept nume de familie și în niciun caz prenume. Dar asta fusese voința nașei, încă înainte de naștere îi spusese finei sale, dacă este băiat îi spunem Inoan, dacă este fată îi spunem Inoana. Fina s-a mirat, dar i s-a părut interesant ca nume de botez și apoi nu putea pierde protecția unei asemenea rude, cu dare de mână și cu suflet bun, iar bărbații nu s-au amestecat. Dacă nașa a spus Inoan, apoi Inoan rămâne. Prenumele i-a purtat noroc, după cum prezisese nașa, Dumnezeu s-o odihnească pe unde o fi. Doar că acum a încurcat-o. Deși a folosit mască și dezinfectanți, s-a căptușit cu acest covid. La început, l-a dus mintea la o banală răceală, de la pupitrul primăriei generale se anunțase, strident și răspicat, noua politică, de austeritate, s-au întors vremurile staliniste, așa le spuneau românii, ei, cominterniste, că ei tăiau și spânzurau în țară și nu ”tătucul Stalin”. Acușica ne cartelează și mâncarea, concluzionă Nonu și trase o înjurătură neaoșă, caloriferele reci, pe țeava de apă caldă curgea una rece-gheață. Că o fi, că o păți, pasau vina de la unul la altul, se încurcau în explicații tehnice, în concluzie, prea au dus-o bine până acum și trebuie să înțeleagă, s-a dat jos din pod austeritatea. Știriștii îi enervau cu zvonuri că iar se taie pensiile și salariile ca pe vremea lui Boc și a stăpânului său Băse. Îl apuca amețeala, îi creștea tensiunea de nervi, cine se cred ăștia de-și bat joc de oameni?! Asta nu-i politică, e impertinență, obrăznicie, Hai, lasă, Nonule, că n-o ține cât lumea, încerca să-l calmeze Saveta, consoarta, Femeie, nu vezi c-au luat-o pe drumul Împușcatului, iar o haină în plus?!, au înnebunit și ăștia, nu mai e de trăit în țara asta!, striga enervat. Și? Cum a sfârșit-o?!, încercă iar să-l domolească Saveta. Nu l-a ajutat Dumnezeu și l-au ajuns gândurile oamenilor că de vorbit, cine îndrăznea. Iar începi cu naivități?, d-aia l-au împușcat? Mai avem ceva al nostru? Ne-au distrus totul, ne-au luat pământurile, bogățiile țării, au venit peste noi ca barbarii, ne-au tăiat pădurile, femeie, ești întreagă la cap, du-te tu și taie o creangă la austrieci, pușcăria te vede, da’ n-apuci!, o admonestă bărbatul. Saveta îl privi mirată. Și de-asta te enervezi tu? Îi amețește puterea, au impresia că toată viața vor tăia și spânzura. Or să-și ia plata, când s-or aștepta mai puțin. Ascultă-mă pe mine, nimeni nu moștenește pământul și nimeni nu pleacă dincolo fără să-și ia răsplata pentru relele făcute… Așa o fi, dar până una-alta ne iau ei nouă și zilele! Unde-s locurile alea de muncă pe care ni le-au promis toți? Toți!, se mânie omul. Tu vorbești, Nonule, de ce n-ai vrut să plecăm în Canada când te-au chemat băieții tăi? Tu erai cel mai bun electronist, uite că s-a refăcut acolo secția. Au case, au vile, ehe, știu pe ce muncesc. Și, ce, noi, aici, am stat cu mâinile încrucișate? N-am ajutat fetele, se rățoi Nonu, nu cu banii noștri și-au acontat apartamentele? Și ratele? Fără noi ar plăti ratele?! Ia fă socoteala și-ai să vezi câte vile ne făceam. Saveta nu-i mai răspunse, își găsi de treabă la bucătărie. Îl lăsă să se certe cu televizorul.

Focul de paie se stingea la fel de repede pre cum se aprindea. Frigul din apartamente, rățoielile celor de la putere, atmosfera încordată, numai certuri și dușmănie, aduceau oamenii în pragul disperării. Gâlceavă din orice. Și-apoi, ce-i păsa nevestei?, reflectă Nonu. Avea învârtelile ei, își ajuta fetele, pe una la cofetărie, cald în laboratorul încins de cuptoare, pe cealaltă la croitorie, cald și acolo că, de, la casa de mode nu venea oricine și nu se dezbrăcau în frig… Femeile se descurcă altfel. Se duseseră vremurile lui de glorie ca electronist, n-a plecat din țară că tot sperase, crezuse în minciunile cățăraților, poate, poate ne revenim. Odată pensionat, alesese taxmetria, la altceva nu se pricepea. Însă, de când cu năpasta pandemiei, a pus de mămăligă și cu asta.

Mare plictiseală… Covid-ul încremenise totul. Dacă deschideai televizorul, numai nenorociri, depresia îți răsucea mințile, îți apăsa pe piept, îți lua răsuflarea. Așa a crezut la început, apoi i-a crescut temperatura, abia mai respira, să știi că am răcit la plămâni, Să punem caloriferul în priză, propuse femeia, Nu, de-al dracului nu pun caloriferul în priză, să plătesc și curent?, n-auzi că s-a scumpit?! Cine-s neobrăzații să-și bată joc de bătrânețile mele?! Cu ce drept! Am muncit ca prostu… șapte zile din șapte pe săptămână, să facem planul la export și… pentru ăștia… nu mai este valabil nimic… din tot ce-am robit o viață! Simțea că se sufocă, de nervi, de…, Saveto, nu mai pot, cheamă salvarea, smurdul…, cheamă ceva că mor!… N-a mai știut nimic de el, rău, tot mai rău, întins pe un pat de spital, între fire, trăgea aer dintr-o mască și clănțănea de frig, mai puneți-i o pătură, i-am pus două, încă două!, țipă doctorul, de unde, bodogăni asistenta, ajunsese un ghem de dureri, secundele, minutele, orele se dilatau înfiorător, nu știa exact unde se află, desigur într-un spital, dar care? Încerca să-și adune gândurile, să călătorească printre amintiri plăcute, să-și facă bilanțul, nu reușea să îngâne până la capăt nici Tatăl nostru. Relua rugăciunea, se împiedica, se ruga cu cuvintele lui, împielițatul îi luase mințile, memoria… De ce să mor, că vor ăștia? Și ce dacă-s bătrân, cine se cred? Dumnezeu decide cine vine pe pământ și cât stă fiecare, ei se lăfăie în lux și în căldură, iar nouă ne chinuiesc zilele… Un pachet de nervi, nu-i treceau deloc, uitase până și înjurăturile, cum să se facă bine?!

Auzi vocea doctorului. Tataie, te-ai ținut tare! Bravo! Acu trebuie să capeți forțe, așa că, mai lasă fetele…, îl urcați la etaj. Mintea a început să i se limpezească. I-a revenit pofta de mâncare, puțin, nu-i vorbă. Trupul îi tremura, de slăbiciune, de frig, dar trăia… Trăia! Prima rugăciune a fost pentru medici, pentru asistente, pentru îngrijitoare. De abia acum pricepea… Cât efort, cât devotament, să-l salveze pe el, un… oarecare din mulțime. Îi venea să le pupe mâinile, călcâielile, urmele pașilor… Eroi, da, da, eroi, de la primul la ultimul om. Ce însemna el pentru ei? Un pacient, un moșneag, el însuși abandonase lupta la un moment dat. Toate averile din lume nu contau în fața vieții. A trăi sau a muri… ori, ori. În sfârșit, se liniștea, înțelegea altfel lucrurile, o stare de bine, soră bună cu omenia celor din jur, îi alina suferințele, îi dăruia puteri, aripi de încredere. Ei, dar cât să mai stea, alții așteaptă la rând să fie salvați. Când mă externează? Întrebă cu glas tare, vezi-ți de treabă, răspunse un vecin de salon, nu-i pisa la cap cu plecatul, e bătaie pe un pat în spitalul ăsta, ai avut noroc… Nu asta am vrut să spun, dar, poate, alții au nevoie de patul meu. Graba strică treaba, știu ei mai bine când e cazul să plecăm…, îl liniști confratele în ale suferinței.

Nonu închise ochii, se prefăcu adormit, dar gândurile lui alergau care încotro, își revedea viața, încerca să găsească motive să trăiască, să merite să trăiască, se agăța cu puținele forțe interioare de amintirile frumoase. Și de ce nu? Nu el o salvase pe Saveta din disperarea femeii părăsite, cu doi copii mici? Nu-i crescuse fetițele ca și când ar fi fost ale lui? Și, de fapt, sunt ale lui, fetele lui, lumina ochilor lui, nu pentru ele și pentru nepoți a muncit și muncește ca apucatu, și acum, la peste șaptezeci de ani? Mai astâmpără-te, tăticule, ia-o pe mama și mergeți într-o stațiune, odihniți-vă, Pe lumea cealaltă o să mă tot odihnesc. Lui îi plăcea viața, îi plăcea să muncească, să aducă bucurie în jur, chiar dacă se mai răsfățase în secret și cu alte … bucurii. Dar familia a fost familie. Saveta nu vedea, nu auzea, odată chiar îi spusese, mi-ai crescut fetele, omule, și sunt prea ocupată cu grijile și treburile, altfel… Saveta era sufletul casei, forța continuă ce-i apuca de moț și-i ridica din apele tristeții, ale disperării atunci când credeau că se îneacă. Și pe el, și pe fete. Găsea un răspuns și o soluție salvatoare pentru orice.

Prima dată o văzuse pe aleea ce ducea la uzină. Dimineață de iarnă, ea ieșea din tură, el intra. Cercuri cafenii, de oboseală, încadrau doi ochi albăstrui cu străluciri ciudate ce hipnotizau fără să vrea, contrastând teribil cu paliditatea obrazului alb, ca de porțelan. O scană din prima. Frumoasă femeie, trupeșă, de parcă l-ar fi întrebat pe el, Tudorițo, nene. Pleca mai devreme de acasă să nu piardă ocazia de a o zări, o aștepta de după gard, doar pentru cele câteva secunde furate din graba mersului. Întotdeauna grăbită. În primăvară l-a chemat directorul general, mare onoare. Îi dădea pe mână o secție, componente pentru export. Dar nu aveau destule utilaje, destule unelte, destule scule. Te descurci, tovarășe. A hotărât, se va lucra în două ture. Asta presupunea să fie prezent de dimineața până seara în secție. Altă treabă oricum nu avea. L-a chemat secretarul de partid. Este o tovărășică, fată de treabă, cuminte, a lăsat-o bărba-su, un ăla de trei parale, nici pensie alimentară nu primește, beleaua nu are slujbă, îl ține mă-sa, pricepi dumneata ce bărbați sunt pe lumea asta? Lucrează la vopsitorie, schimb de noapte, ia-o la dumneata, e vrednică, e isteață, te asigur că o să prindă repede meseria, o repartizezi la o operațiune mai ușoară. Când s-a prezentat la el tovărășica, a înlemnit. Era ea. Femeia de care se îndrăgostise. De emoție i-a pierit glasul. Asta, da, dragoste la prima vedere. Părul blond, inele, inele, prins la spate cu o băsmăluță albastră, îmbrăcată într-o salopetă albastră, bărbătească, pătată de vopsele, în picioare cu cizme de cauciuc. Albastre. Nonu i-a făcut semn să ia loc, apoi a sorbit din paharul cu apă pus pe tăviță, câteva secunde bune a lăsat privirile să-i alunece pe blatul mesei. Cu glas răgușit de emoție, a început conversația. Minimă, la obiect. Femeia avea două fetițe, le ducea dimineața la grădiniță, deci ar fi întârziat o oră pe care o recupera decalând programul. Îl rugă să fie de acord.

După un an a cerut-o în căsătorie. Nonu, burlacul convins, își găsise rostul în viață. A înfiat fetițele. Le-a crescut cu drag. Amândouă șatene, priveau lumea cu ochii Savetei, scânteietori ca pietrele prețioase, o minune cu care se mândrea. Au crescut frumos, minione, la trup nu semănau cu mama lor, ascultătoare, cu înclinații către activități practice. Una a devenit croitoreasă de lux, cealaltă specialistă în torturi și prăjituri. Și-au întemeiat familii, i-au dăruit nepoți, avea pentru cine munci, avea motive să se însănătoșească, avea motive să trăiască… Își aminti prima vizită. Saveta îl invitase la masa de prânz, în ziua de Crăciun. Nonu se pregătise din timp. Încărcase cu daruri un coș mare, din nuiele împletite, învelit în folie de staniol imprimată cu brăduți și funde roșii. Două păpuși, cele mai frumoase pe care le-a găsit, clipeau din ochi și spuneau mama, jucării, parcă o morișcă întoarsă cu cheia, un rățoi din lemn pictat, așezat pe un cadru cu roți, cărticele de colorat, cu povești pentru copii, creioane colorate, cutii cu puzzle, ciocolăți, bucăți de zahăr candel și nuga cumpărate de la Capșa, un parfum scump și un batic din mătase pentru Saveta, șampanie, un cozonac, primit de la o vecină pe care o împrumuta adesea cu bani, și, împrăștiate în coș, multe bomboane, înfășurate în foițe de staniol în toate culorile, verzi, mov, galbene, roșii, albastre, încântau și înveseleau ochii. Îl costase aproape un salariu. În dimineața respectivă a trebuit să dea un tur de forță în secție, timpul a trecut pe nesimțite și a întârziat la Saveta vreo trei ore. Se înserase. Când a intrat pe ușă, obosit, înfrigurat, dar cu zâmbetul pe buze și coșul în brațe, fetițele au țipat de bucurie, l-au asaltat și de atunci a devenit tăticul lor. Mult așteptat. Lăcrimă. O nostalgie plăcută îi liniști sufletul și o stare de bine îi inundă fibrele trupului. Ațipi cu zâmbetul pe buze, eliberat de tortura incertitudinii, de chinurile bolii.

Se trezi în altă lume. Coșmarul căpătă stridențe insuportabile, cineva îl împinsese, mai să cadă din pat, un fum înnecăcios se strecura prin ușa întredeschisă, luându-i respirația. Ei, drăcie, visez. Nu!! O frică imposibilă, animalică îl extrase brusc din beția somnului vindecător, niște forțe nebănuite îl ridicară în picioare direct în papuci și, cu pătura în spinare o porni pe hol. În dreapta, în stânga, vălătuci de fum se roteau amenințător, scântei din toate părțile. Se împiedică de pătura ce-i atârna pe umeri, o porni bezmetic, ajunse la trepte, coborî, limbi de foc amenințătoare se ridicau în capul scării, iuți scăpărări i se prindeau de părul ciufulit, se apără cu o mână, cu cealaltă când se ținea de bară, când își trăgea pătura să nu cadă, cât pe ce să alunece, pierdu un papuc, se trezi cu fundul zdrobit de cimentul treptelor, nu mai reuși să se ridice, se rostogoli de câteva ori, ajunse jos, înfășurat în pătură. Un înger cu chip de femeie, tataie veneam eu la dumneata, se opinti și-l ridică, hai, ușurel, mergem la salvare. Asistenta îl luă de braț, dar el simțea că nu mai poate face un pas. Mă descurc, niște strigăte chemau disperate ajutor, du-te, mă descurc. Îngerul se pierdu prin perdeaua de fum și flăcări. Nonu se așeză pe o treaptă, își trase sufletul preț de câteva secunde, ce-o fi o fi, în sfârșit, se ridică cu greu, păși aplecat de șale, lipăind în băltoace și zoaie, pătura udă îl apăra de limbile de foc izbucnite de oriunde, se târa ca un automat, spre undeva, oriunde, zgomote infernale de claxoane, de sirene, țipete se apropiau sporindu-i intensitatea spaimelor, ajunse la o ușă, blocată, se întoarse, o alta se deschise de curent chiar în dreptul lui, fumul i-o luă înainte către fereastra căscată de unde venea un frig înțepător. Prin ceața cenușie surprinse niște siluete care săreau afară. Le-a urmat ca un automat. Dibui scaunul așezat lângă calorifer, cu forțe inexplicabile se ridică, anevoie, pe scaun, genunchii păreau că se crapă de durere, apoi sui pe calorifer, pe pervaz și se prăbuși pe trotuarul ce însoțea clădirea, noroc cu pătura… Rămase câteva clipe nemișcat, încerca să articuleze un sunet, un strigăt de ajutor, nu mai avea glas, se rostogoli, se apucă de ceva, de un drug, și se ridică. Șontâc, șontâc, porni la întâmplare, dibui o ieșire, nu mai gândea, doar acționa, ca un animal hăituit, mânat de frica morții, abia își târa pașii pe caldarâm, tremurând ca varga, mergea la întâmplare, coti pe o stradă, pe alta, mergea cât mai departe prin lumina ce licărea slab din becurile stâlpilor din marginea carosabilului, se îndepărta de infernul, cât pe-aici să-l înghită. Distinse farurile aprinse ale unui taxi, făcu semne anemice cu mâna. Șoferul opri în dreptul său. Nonu încercă să deschidă portiera, imposibil, se lăsă moale pe sticla ușii, șoferul întinse mâna și-i deschise. Cu greu reuși să se așeze pe scaunul de lângă el. Unde vă duc? … Ăă… acasă, merg acasă, rosti împiedicat, încercând să-și adune gândurile. Șoferul întoarse capul către el, îl privi stupefiat, părul, fața murdare de negreală, o pătură noroiată îl acoperea pe jumătate, un miros imposibil se răspândea dinspre client. Ieși, ieși că-mi împuți mașina, nu ți-e rușine, se răsti la el și-l împinse cu dispreț. Șoferul coborî în viteză, deschise portiera și-l trase pe trotuar, golan bătrân, ptiu, nu vă mai adună odată de pe străzi… Cu tulumba să vă spele, și tot nu v-ar curăța, bețivani și puturoși ce sunteți! Aia e, doar o lege a muncii ar face ordine! Munca obligatorie! Enervat, deschise larg portierele mașinii, șterse cu șervețele scaunul, dezinfectă și demară în trombă înjurând vârtos.

Din forța împingerii, Nonu căzu pe treptele unui butic și rămase acolo, clănțănind în frigul insuportabil al dimineții ce începea să decoloreze negura cerului. Un gol i se căsca în minte, eliberând-o de orice gând, trupul, ajuns o zdreanță umană, încerca să supraviețuiască, tot mai chircit în pătura salvatoare. Nu știa când se scăpase pe el, nu mai știa nimic…

Șoferul direcționă mașina către artera principală, grăbit să ajungă mai repede la bază. Nu-i mai trebuia niciun client. Tot mai apropiat se auzeau stridențe de sirene. Prudent, trase pe dreapta, urcă botul mașinii pe trotuar. Din sens invers veneau în viteză, cu sirenele pornite la maximum, ca într-un desant halucinant, mașini vopsite în roșu: pompieri, smurd, salvări… Nu mai văzuse în viața lui așa ceva! Un vacarm de neînchipuit umplea artera și străzile din jur, năvălind spre aceeași direcție. La blocuri, ferestre se deschideau și se închideau urgent, oameni zgribuliți ieșeau în balcoane, lămuriți se întorceau în adăpostul camerelor. Închise geamul portierei și întoarse butonul aparatului de radio. Din frânturi de fraze, înțelese: luase foc spitalul!! Altul? Iar incendii?! Parcă-s trase la șapirograf… Vestea îl îngrozi. Încotro s-o apuce?! Privi uluit șirurile interminabile, acoperită de larmă, vocea crainicului nu se mai auzea și nu mai avea nicio importanță. Tâmpit sunt! … A zis să-l duc acasă. Omul ăla venea de acolo! Pândi un moment favorabil și întoarse mașina brusc, rulând cu viteză redusă pe sens invers, coti, apoi o porni spre locul unde-l debarcase pe bătrân. Nonu zăcea pe trepte, dârdâind de frig. Începea să se lumineze de ziuă.

Șoferul își propti bine masca pe față, luă din portbagaj bidonul cu apă, un prosop și se apropie spășit. Lasă-mă să te ajut… Îi trase pantalonii de la pijama, îi aruncă cât colo, la fel și halatul murdar pe poale, apoi turnă șuvoi subțire de apă pe locurile sensibile. Nonu scânci, mor, lasă-mă, mor… e rece. Îi scoase ciorapii, turnă apă și peste picioare, îl șterse cu prosopul, îl șpreiă cu dezinfectant, trase pătura udă și o duse la rigolă. Se întoarse la potbagaj, scotoci și scoase o păturică, o înfășură pe Nonu, îi puse o mască pe față. Îl cără ca pe un copil abia lăiat și-l așeză pe bancheta din spate. Se clăti, se săpuni, se dezinfecă pe mâini, și se urcă în mașină. Spori căldura, turnă într-un pahar de plastic cafeaua rămasă în termos, împinse scaunul în față și se întoarse către Nonu. Îi trase masca sub bărbie și-i duse paharul la gură. Nonu înghiți un strop. Licoarea caldă părea o mângâiere, chipul i se destinse, șoferul ținu o palmă sub mască, cu cealaltă mână îi înclină marginea paharului între buze. Lichidul aluneca ușor în gura avidă. Asta a fost tot. Nu mai am…, zise binefăcătorul după ultima sorbitură, îndreptându-i cu grijă masca. Poți vorbi? Unde te duc? La un spital? La doi pași sunt smurdurile, vin unul după altul… Nonu mări disperat ochii. Nu, nu, acasă, vreau acasă… Am înțeles, și…, p-ormă…, chemi salvarea? Unde locuiești? Nonu ridică neputincios din umeri. Nu mai știa nimic… Lacrimi sărace i se pelingeau încet pe valea cearcănelor. Păi, ce facem, tataie… Săracu, nu mai știe nici cum îl cheamă. Urmară câteva minunte fără să-și spună un cuvânt. De afară răzbătea infernul claxoanelor. A luat foc spitalul… De-acolo vii? Nonu aprobă înclinând capul și închipui o cruce abia schițată. Păi, asta e, ne amintim de Dumnezeu doar când suntem la necaz. Ai avut noroc, tataie. Măcar cartierul ți-l amintești. Militari? Niciun răspuns. I.O.R.? Giurgiului? Brâncoveanu? Reșița? Drumul Taberei? Nonu aprobă. Bun, luăm stațiile la rând. Parcă trezit dintr-un somn, Nonu își strecură o mână pe sub bluza pijamalei. Mai sus de mijloc era încins cu o centură de care stătea lipită o mică borsetă. Șoferul înțelese imediat. Îmi dai voie? Nonu aprobă. Printre bancnote, telefonul și un rând de chei, găsi un act împăturit, la mijloc, cartea de identitate. Șoferul aprinse lumina și citi: Bădescu Inoan, Inoan?, ce nume…, a, cunosc adresa, săptămâna trecută am dus pe unul beat criță. Cu matale nu e cazul, amânăm cheful. Gata, mergem? Îi puse tichetul în borsetă și urcă la volan. Ocolind zona calamitată, porni taxiul către Drumul Taberei.

Nonu se învioră, poate ceva din energia bărbatului tânăr, în cele din urmă înțelegător și milos, îi cuprinse ființa, poate auzul numelui său repetat, Inoan, îl repuse pe șinele existenței, poate cafeaua caldă avusese darul de a-l remonta cât de cât. Privea mirat pe geam la case, blocuri, magazine, pomi, lumini și vitrine, autobuze și tramvaie, mașini, motociclete și biciclete, oameni fel de fel, ce păreau că se perindă prin fața lui și nu că el trecea într-un automobil încălzit la maximum ce rula cu viteză redusă. O oboseală plăcută încerca să-i închidă pleoapele, dar bucuria revederii orașului în pragul începutului de zi, departe însă de forfota obișnuită, îi ținea trează atenția. Am ajuns!, exclamă șoferul, Nonu privi atent, da, cum de nu observase, se aflau chiar în fața intrării în bloc. Ei, te duc sus? Îl întrebă amabil șoferul. Nonu extrase o bancnotă din borsetă, un milion pe stil vechi, și o întinse omului. Nu, nu, abia bâigui, refuzând restul. Ajutat, coborî din mașină. Cineva tocmai deschidea ușa, domnu, domnu, strigă șoferul. Omul îl recunoscu pe Nonu, se întoarse, am eu grijă, suntem vecini, îl sprijini și intrară în bloc. De afară, agil, obișnuit cu multe situații, șoferul le făcu o poză cu telefonul, apoi așteptă. După minute bune, la etajul doi, unde locuia pasagerul, se aprinse o lumină.

Oftă ca scăpat dintr-o cursă periculoasă, apoi porni către bază. Ce zi! I se părea lui ori zbârnâia melodia unui telefon? Trase mașina pe dreapta, coborî și cotrobăi cu privirile pe bancheta din spate, pe covorul de sub scaun. Telefonul zbârnâi din nou. Alo… Nonule, tu ești, Nonule, alo, cine e? Doamnă, sunt șoferul, tocmai l-am lăsat acasă pe domnu și i-a scăpat telefonul în mașină. Cum?! Noi suntem aici, la spital, nu dăm de el, E bine, doamnă, e OK-ei, l-a preluat un vecin și l-a urcat sus… I-am pozat cu telefonul. Silvia, Alina, auzi, tataie e acasă, da, a răspuns un domn, alo, Da, doamnă, unde sunteți? La spital, un hohot de plâns îi vui în ureche șoferului, Vă întreb unde anume, în spital, în curte, la gard… Lângă …, Hai, că vin să vă iau… ieșiți mai în față, la carosabil.

Grea zi!

.

Counter instalat la 25 iulie 2022


Eliza Roha. DOAR UN OM…

Saturday, May 8th, 2021

.ULTIMA

Ultima oră:

https://a1.ro/timp-liber/stiri/asteptarea-a-luat-sfarsit-din-10-iunie-jurnalul-cartilor-esentiale-revine-la-chioscuri-id997208.html

.

DOAR UN OM…

.

.

.

.


.

.

Flămânzise toată ziua. Se hrănise cu speranța că va fi bine. Numai la asta se gândea, nu îndrăznea să-și facă planuri, cât va câștiga, ce condiții vor fi. Aici, la noi, nu mergea nimic. De lucru, prin sat, pe la alte gospodării, nici pomeneală. Puținii patroni îi munceau pe degeaba două-trei săptămâni, apoi, se mâniau din te miri ce și-i alungau. Nu carte de muncă, nu plată pe măsura muncii. Acum, de când cu pandemia, nu mai mergea chiar nimic. Încercase peste tot, niciun sprijin, nicio înțelegere, doar vorbe, vorbe la televizor, promisiuni, o să, o să… de săptămâna următoare, de luna viitoare. Îi aiureau cu minciuni frumoase, ademenitoare. Ba erau de vină ăia, ba ăilalți, uite așa îi amețeau cu vorbe. Să fure, ca alții, să-și riște libertatea lui și viitorul copiilor săi, niciodată! Sărac și curat. Ar fi muncit oriunde, la orice, dar nu se mai găsea nicio posibilitate. Se împrumutase, cu camătă, la întoarcere să dea dublu sau triplu de cât primise. A avut de plătit colo, colo, la angajatorul nostru să-l pună pe lista subangajatorului de la ăia, jaf, nu alta, plus biletul de avion. Nimic asigurat, las că vedem acolo… La șparanghel, la abator, cu acte? Ce acte? Mergi pe blat, nu-ți convine, nu ești legat de niciun contract, găsești în altă parte. Că ăia nu mai muncesc, se folosesc de noi, esticii. Dacă nu muncesc, de unde au bani să ne plătească? Nu știu, nu mă interesează. Se mai gândi, să nu se păcălească, după cum s-a mai păcălit, în Italia. A lucrat la zidărie, apoi într-un camping, la malul mării, fără contract, plătit din buzunarul șefului, cât avea el chef să-i dea. Patronii erau mână în mână cu garda lor financiară, protejați de stat, de guvern, nu ca la noi. Dacă era de amendat, amendau o firmă străină, în niciun caz una de-a lor. Dacă oamenii legii îi prindeau muncind, îi învățaseră să spună că sunt în perioada de probă, iar ăia înghițeau gălușca de parcă ar fi fost vorbiți. Prin urmare, n-a făcut mare scofală. După doi ani s-a întors acasă definitiv, toamna târziu. Din banii primiți au pus tabla pe casă și au întins de ei pentru cheltuieli presante până în primăvară. A fost ceva, dar munca, insuportabil de grea și murdară, le tăia cheful să revină. Ceea ce nu erau ei, oamenii locului, în stare să facă le cereau lor. La fel a pățit și soră-sa, lucra la curățenie în interioare. alerga toata ziulica. De unde timp de plajă, să-și vindece reumatismele… Doar că aveau parte de aer curat, tare, ionizat. Pentru cumpărături se duceau în oraș cu rândul, în camping totul era scump pentru buzunarele lor. Dăduse mail după ea patronul însuși, să vină, să aducă și alte fete, că începe sezonul, nu mă mai duc, măcar că mănânc numai barabule cu sare și pe-acolo nu mai calc. M-au tratat ca pe o slugă. Ce, ale lor, le cade gradele?, să treacă la muncă. Ete, fac pe stăpânele cu noi. S-a ajuns brânza-n sticlă… Nu te puneai cu ea, bine, i-a zis, nu vrei să mai vii, eu mă duc, mă ia un vecin cu el.

Acum, colac peste pupăză, a venit și pandemia. Ei nu aveau voie să iasă din curte, din casă, păziți cu poliția, în schimb, treceau pe uliță în goană, mai să se prăvale în șanțuri, camioane gigantice cu bușteni retezați din pădure. Auzeau utilajele huruind zi și noapte. Știa tot satul cine chelea munții, a cui era compania, cine se îmbogățea pe lemnul românesc, numai ăi din vârful statului, nu! Ca să vezi, comedie! Pe ăia nu-i mai vedea, nu-i mai auzea poliția, în timp ce ei oftau arestați în propria casă, în propria bătătură, săraci și nedreptățiți. Cică zona lor era pe cod roșu de pandemie. El nu știa pe nimeni bolnav. Nici pe soacră-sa, femeie în putere, care, ca să-și termine el casa măcar ”la roșu”, de fapt era din bolțari gri, s-a dus în Austria, la îngrijit bătrâni. Vai de capul ei. Cât p-aci s-o sugrume un bătrân senil, periculos. A stat câteva luni, apoi, până să se dezmeticească pandemia, și-a cerut banii și tuleo acasă. La început n-au vrut s-o plătească, o tot amânau, cică să se întoarcă și pe urmă îi primește, însă știa că dacă nu pleacă atunci o sechestrează ăia și ea nu mai rezista. I-a îmbrobodit, că trebuie să facă niște analize, că a strâns-o ăla de gât, la ei costă mult, la noi aproape gratuite. Să nu cad pe-aici, le-a explicat, lipsesc doar câteva zile și mă întorc, e doar în interesul meu. Copiii au așteptat-o la aeroport, la București, că avea ceva bagaje. De cum au pășit către autobuz, le-a zis, dragii mamii, nu cred că mă mai duc, cel puțin, deocamdată, trebuie să-mi revin. Iadul pe pământ. Ăștia nu au suflet decât pentru ei și ai lor. Așa că s-au cam lămurit lucrurile. A trebuit să-și ia inima în dinți, traista pe băț și să încerce din nou marea cu degetul. De data aceasta în Germania.

De emoție nu a reușit să adoarmă. S-a plecat noaptea. A mers pe jos până la locul de întâlnire de unde-i prelua un autocar, acolo așteptau mai mulți. Îi culegea de prin sate, din marginea drumului. Când a pus piciorul pe scara autocarului s-a întors și a mai îmbrățișat o dată cu privirile minunăția locurilor ce se conturau în lumina difuză a zorilor. A oftat și a închis ochii să-i rămână în minte priveliștea. Cât ar fi fost de muncit aici!, de ce să plece și cine-i mâna pe drumuri străine?! Nu mai pricepea nimic. Pe de o parte dragi români nu ieșiți din case, purtați mască, pe de alta hai, valea, să slugăriți la nemți, la austrieci… Deși declarată zonă roșie de pandemie n-au avut nicio fereală, s-au îngrămădit pe banchete, în picioare. I-au lăsat la aeroportul din Cluj, aveau avion special, nici vorbă de covid, de măsuri de siguranță. Vecinul său, care i-a făcut propunerea, cu marea, cu sarea, lucrase la abator, știa toate șmecheriile, îl lua sub protecția lui, mergeau pe blat, la mica înțelegere. Autobuzul care i-a preluat de la aeroportul din Germania i-a deșertat aproape de abator. Un hectar de clădiri. Locuințele pentru ei niște barăci mizere, mirosind îngrozitor a putregai, a latrină, cu mucegai pe pereți, aici vom locui? Dace, bă, la tine stai în palate? Nu, dar locuiesc în casă curată, îngrijită, îmi bat crinii și trandafirii în fereastră, liliacul mă ferește de arșiță, iar casa nouă e de poveste.

Muncă grea, oribilă, cărau ca pe saci cadavrele de animale, miros insuportabil, vomita în fiecare zi, aproape că nu mai reușea să înghită nimic, noaptea cădea ca retezat pe patul cu saltea împuțită, mirosind a transpirație veche. Măcar să știu cu cât mă plătesc ăștia. Bă, ai venit, zii mersi că te-au acceptat, n-o să muncești pe degeaba, acasă ce făceai? Înduri câteva luni și pleci cu parale la buzunar. Pleci cu ceva. A început să se obișnuiască, se muncea pe tăcute, nu știa limba, nu știa obiceiuri, nici nu îndrăznea să privească în ochi pe careva, se ținea după vecinul său, acesta îl dirija, muncea ca un robot, de dimineața până noaptea, nu mai gândea, o licărire de speranță, voi pleca de aici cu ceva parale, atât îl mai ținea în picioare.

Într-o noapte a auzit pe unii șușotind, că zona respectivă ar fi pe cod roșu de pandemie. Acolo munceau și alți estici, nu se vorbea, ținuți sub observație strictă nu aveau voie să comenteze, nu aveau pauză, tratați ca niște sclavi ori ca niște roboți umani creați pentru cele mai grele și nesuferite munci. Unul a zis, aici este un lagăr, ăsta o rupea și pe nemțește, băiat citit, cârcotea mereu. Ba zicea că am scăpat de cazanul rusesc și am nimerit la cazanul european, de unde noi, românii, primim doar lăturile. Era tare pornit, împotriva tuturor. Întreba, care ești fără contract, să ridici mâna. Nu a îndrăznit niciunul, deci nici el, să ridice mâna. Vecinul l-a atenționat, ai grijă, sunt și turnători, iar ăsta s-ar putea să fie un agitator plătit de ei, să ne testeze. N-a fost așa. Într-o zi a dispărut. Și dispărut a rămas. S-a lăsat liniște deplină în dormitor, le era frică și de umbra lor.

Primul care a căzut din picioare a fost unul dintr-un sat învecinat. Îl știa. Au zis că de covid, dar poate de epuizare. Nu i s-a acordat nicio atenție, l-au lăsat să zacă. Nu aveau medici, nu aveau sanitari, nu interesa pe nimeni starea sănătății. Care se îmbolnăvea să plece! Când s-au întors noaptea de la muncă, era mort. Niciun ajutor bănesc, nici măcar banii pentru zilele muncite. Oamenii s-au înfricoșat. Au urmat alte cazuri de îmbolnăviri, zeci, sute. Niciun sprijin din partea patronatului, nu spitalizare, nu dezinfecție. Speriați, au dat să plece, dar li s-a spus care pleacă nu mai vede niciun ban. I-au tratat la grămadă. Au telefonat în țară, au telefonat la ambasadă, nu răspundea nimeni, au insistat, degeaba. Au aflat reporterii lor, germani, au venit degrabă, au filmat, au făcut reportaje, situația a explodat. Se auzise că a venit ministra muncii de la noi la culturile de șparanghel, poate și la abator, el n-a apucat s-o vadă. Se zvoneau multe, de bine, de rău. Unii susțineau că obținuse ceva de bine pentru muncitorii români, dar nu aici. Prin urmare, au rămas uitați în infernul abatorului. S-au revoltat, a intervenit poliția, bineînțeles, împotriva lor, cei care au reușit să evadeze au fost prinși de grupuri locale, bătuți crunt, înjunghiați. Am înțeles, locuitorii de aici sunt împotriva străinilor chemați la muncă, atunci de ce ne mai cheamă, de ce nu muncesc ei, germanii? Nu mai înțelegeau nimic. Pe de o parte erau chemați, pe de alta goniți. S-a scris în ziare, s-a difuzat pe canalele tv ale lor, s-a auzit că și în țară s-a făcut cunoscută situația lor. Unii, cu vechime în muncă acolo, susțineau că nu întotdeauna a fost situația asta, că au câștigat bani buni de au trimis în țară, bănuiau că din cauza pandemiei cât și a firmelor intermediare infiltrate între angajator și angajați ce aproape înjumătățiseră banii ce li se cuveneau. Zvonuri de toate felurile, doar adevărul era unul: devenise imposibil de trăit acolo! Au sunat din nou la ambasada noastră, ambasadorul cică nu știa nimic și atunci când a știut nu a luat nicio măsură în sprijinul lor, nu l-a văzut nimeni la față, nu a venit să stea de vorbă cu ei, să-i apere, să-i încurajeze, să le rezolve problemele, după cum credeau ei că s-ar fi cuvenit. Din țară nicio susținere, nici din partea președintelui, etnic german, nici a primului ministru, nici a guvernanților, nimic, nimic, capacul înțepenit pe oală.

A continuat să muncească. Se ruga să nu cadă din picioare, să nu-l ajungă covidul, măcar să apuce să primească plata pentru săptămânile muncite, să poată ajunge în țară și să se achite de datoria făcută la cămătari. Altfel, îi tăiau copiii și nevasta. I-au promis-o. Dar lucrurile nu s-au liniștit. S-a prins. În fapt erau goniți, ca astfel să aibă motive să nu-i mai plătească. Era de colea câteva mii de oameni, munciți pe degeaba? Care pleca, pierdea totul. Alți fraieri din țară de abia așteptau să le ia locul. De frica morții, mulți au fugit, au mers la întâmplare, pe jos, flămânzi, însetați, vai de mama lor, ca niște cerșetori, norocoșii au primit mila trecătorilor, un bănuț, un sandvici, o sticlă cu apă. Doamne, Dumnezeule, cu ce am greșit noi, românii, de ne-ai dat asemenea pedeapsă? Ne-au ademenit cu promisiuni, guvernanții ne-au vândut la târgul european, la grămadă, pe promisiunea unei bunăvoințe față de ei. Să-și țină ei scaunul, pentru ce? Să fie blestemul Ceaușeștilor?, lasă că și ăia… Auzise că ăia de la șparanghel lucrau aplecați, în genunchi, să smulgă din pământ legumele. Hm, așa umilință! Mulți dintre ei fuseseră oameni cu stare, calificați în meserii bănoase, căutate, cu liceu, cu școli tehnice. Oftă. Singurul gând, să scape teafăr de acolo și cu bănuții ce i se cuveneau în buzunar. Însă nicio mișcare, ar fi trebuit să primească plata pe luna ce trudise. Niciun semn. Ăștia n-au de gând să ne plătească pe luna trecută? Nu, s-au răzgândit, ne dau banii la urmă, când la urmă, când vor socoti ei, păi eu nu am contract, am venit pe cuvântul tău, pe omenie, de unde omenie? Nu știa limba lor, cum să-i spună șefului că vrea să plece, să-i dea cât o vrea el și, gata, să plece, să găsească pe alții. Dar, nu. Aici nu era un loc de muncă obișnuit, ci un lagăr unde te obliga să muncești cât vor ei și plătit dacă vor ei, când vor ei, cât vor ei. A făcut rost de numărul de la ambasadă, a sunat, a sunat și în țară, să se lămurească personal. Nici măcar nu i s-a răspuns la telefon. Suna ocupat ori că nu se poate lua legătura.

Într-o noapte i s-a făcut rău. Să fie covid? Bolnav, amețit, s-a dus la muncă cu gând să-l înduplece pe subangajator să-i dea banii cuveniți. Ăsta s-a prefăcut că nu-l cunoaște, deși li s-au întâlnit privirile de câteva ori pe când căra cărnurile grele. Vecinul care îl adusese îl evita. În ce a intrat? Câțiva care se revoltaseră fuseseră ”admonestați” de poliție și au fost convinși să se întoarcă la muncă. Altă variantă nu exista. Să muncească atât cât vor ei, să fie plătiți cu cât vor ei, să…, îl apuca disperarea. Și dacă vor să plece, dacă nu mai rezistă? Nu se poate, până nu vin alți sclavi, nu pot pleca. Actele sunt la angajator, prima mișcare când au venit a fost să le ia actele. Cică pentru întocmirea fișelor, aiurea, să nu poată pleca.

A reușit să fugă cu încă doi. Fără bani, fără acte, cu schimburile înghesuite în troler. Au mers pe jos, ferit de oameni, au dormit pe unde au apucat. Când s-a trezit, camarazii o tuliseră, l-au lăsat singur, în plata domnului. Îi cotrobăiseră în bagaj, dar n-au avut ce să-i fure. A ajuns în oraș, a luat poziția omului preocupat, să nu atragă atenția vreunui polițist, a unui om ca oricare altul, cine, ce să aibă cu el. S-a gândit că poate găsește ceva de lucru, poate întâlnește vreun românaș care să-l ajute, să-l îndrume. Amețit de foame, a rătăcit zadarnic de colo-colo, la un moment dat a trecut pe lângă el unul cu figură ce aducea a român. A întrebat ești român, ăsta a grăbit pasul, a strigat, alo, ești român? A, român?! Covid, covid! S-a făcut gol în jurul lui, individul se făcuse nevăzut. De teamă, de foame, de sete, fruntea s-a îmbrobonit toată, un junghi i-a străpuns abdomenul, s-a încovoiat de durere. Puțină apă, o bucată de pâine i-ar fi fost îndeajuns să capete puteri. Până să vină poliția au apărut câțiva localnici agresivi, bolnavi de ură, îl loveau cu picioarele ca pe un sac, din fugă, peste cap, peste corp, în burtă, exact acolo unde durerea devenise insuportabilă. Abia respira, și-a ascuns fața între genunchi, cu mâinile tremurânde deasupra capului, a mai auzit doar troznetul degetelor crăpate de ranga năpustită în moalele capului. N-a mai văzut, n-a mai auzit nimic, n-a mai simțit nimic.

Pentru vecie… Sufletul s-a eliberat din strânsoare, fericit că a scăpat din iad. Și-a privit cu milă trupul distrus și a zburat cu aripi de dor și iubire, Doamne, parcă înota într-un ocean de iubire, către patria lui, de abia acum pricepea el, un om al pământului, al mâinilor muncite, valoarea acestui cuvânt, și cum de Dumnezeu dăruise fiecărui neam un pământ, să-l stăpânească, să-l lucreze cu respect și iubire. Îl ardea dorul de ai săi, să-și mai îmbrățișeze o dată nevasta și copilașii, pe cei dragi, să-și umple golul de dinăuntru cu splendoarea locurilor în care s-a născut și apoi să se înalțe, nu știa unde, dar simțea chemarea către libertatea slăvilor unde nu este nici bucurie și nici durere, ci doar iubire…, să fie primit în împărăția veșniciei el, doar un simplu om, gonit din bătătura lui.

3-5 iulie 2020

Counter instalat la 2 septembrie 2022