Posts Tagged ‘PARASITE’

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST 2019

Sunday, October 20th, 2019

PARASITE

Cinematografia sud coreeană a ajuns sub ochii publicului european cam ca un meteorit. Brusc şi dintr-o dată. În numai doi ani, două filme din acea ţară despre care nu ştim mare lucru (decât că nişte cetăţeni ai ei au cumpărat un şantier naval şi o fabrică de automobile la noi, dar au renunţat în cam două decenii la ele, vânzându-le avantajos unor mari firme occidentale), două filme sudcoreene, deci, au luat premii în Occident. Şi nu din cele neînsemnate.
Anul acesta, Parasite a fost distins cu Palme d’Or la Cannes. Şi se zice că ar avea mari şanse la Oscar-ul pentru film străin. Dacă ar fi să-l caracterizez într-o singură frază, aş spune că el este opera surprinzătoare şi paradoxală a unui autor tânăr, foarte talentat – şi cult… până la Dumnezeu.
Bong Joon-ho, regizorul şi coscenaristul prezentului Parasite, creează aici o „distopie”, „comedie neagră”, cum a numit-o presa, care are de-a face în egală măsură cu Mizerabilii, cu lupta de clasă şi cu George Orwell – dar, într-un mod destul de evident, şi cu unele tragedii clasice.
Unul din cele două personaje principale, colective, de aici este familia Kim (am impresia că cel puţin jumătate dintre coreeni se numesc Kim). Tatăl, mama, fiica şi fiul lor, şomeri, lipsiţi de vreun venit constant şi locuind într-un demisol împuţit, plin de gândaci, la a cărui fereastră de la nivelul trotuarului se întâmplă să mai oprească beţivii ca să facă pipi, par preocupaţi, însă, mai degrabă de lipsa semnalului pentru smartphone-urile lor. Ei arată şi se comportă exact ca familia Thénardier, oamenii din subterană ai lui Victor Hugo.
Celălalt personaj, celălalt pol al acţiunii este foarte înstărita familie Park (alt nume extrem de comun în Coreea). Domnul Park este proprietarul unei afaceri care merge foarte bine, are o familie fericită, tot cu doi copii ca şi familia Kim, numai că de vârste ceva mai mici. Iar soţia lui este o încântătoare gâsculiţă crescută-n puf, lipsită de orice griji, precum şi de simţul realităţii. Cu alte cuvinte, o victimă perfectă a oricărui escroc.
Iar membrii familiei Kim, de voie-de nevoie, tocmai asta sunt, nişte escroci plini de inventivitate. Primul care pătrunde în reşedinţa de un lux ameţitor a familiei Park este tânărul Kim, interpretat de Choi Woo-shik, pe post de meditator al băiatului cel mic al acesteia. În scurt timp, el reuşeşte să-i sugereze doamnei Park că şi fata ei, adolescentă, ar avea nevoie de nişte meditaţii şi că, din întâmplare, cunoaşte el o tânără foarte potrivită pentru asta, pe nume Jessica. Aceea fiind, desigur, propria lui soră, în interpretarea lui Park So Dam. Şi tot aşa, ajung în slujba bine plătită a familiei Park şi părinţii lor, pe post de menajeră şi de şofer, dându-i afară, prin manevre şi intrigi demne de Commedia dell’Arte, pe cei dinainte. Noul şofer are un miros cam ciudat, constată domnul Park, fără să ştie că acela e mirosul inconfundabil al locuinţei clanului Kim. De care bătrânul Kim (Song Kang-ho) nu poate scăpa orice ar face.
Până aici, povestea se menţine la nivelul verosimilităţii, al realismului narativ.
De aici, însă, ea „decolează”. Sau „intră în imersiune”, depinde cum pui problema. Cert e că de aici ea pătrunde în pur fantasticul thriller-ului; sau mai degrabă, al Guignol-ului.
În subsolul vilei măreţe a familiei Park se află un bunker antiaerian dotat cu toate cele necesare unei îndelungate supravieţuiri, pentru cazul unui atac nordcoreean. Ceea ce, de altfel, nu e un detaliu fantezist, ci unul cât se poate de autentic, asemenea adăposturi existând destule în Coreea de Sud, ca şi în alte ţări. De necrezut e, însă, că în acesta îşi duce traiul de cârtiţă, de luni de zile, soţul fostei menajere, şi el un şomer nefericit rămas fără mijloace de trai, aprovizionat cu hrană de soţia lui, pe vremea când ea încă mai era angajata familiei Park – şi uitat ulterior acolo, după ce soţia lui a fost obligată să-şi adune catrafusele şi să plece în cel mai scurt timp. Aflând de existenţa lui, într-un moment când stăpânii casei sunt plecaţi într-o scurtă vacanţă, clanul impostorilor ajunge până la urmă să se încaiere cu cei doi, reuşind aproape să-i omoare, într-o veritabilă luptă pentru existenţă, respectiv pentru lefurile primite de la patron.
De la acest moment, lucrurile se complică, se precipită şi în câteva momente se produce catastrofa, cam ca în ultimul act din Hamlet: omul din subterană reuşeşte să iasă exact în momentul când familia Park dă o petrecere cu mulţi invitaţi, de ziua celui mic, în frumosul părculeţ din faţa casei sale. Apoi, fulgerător, îl ucide (sau i se pare că îl ucide) pe tânărul Kim şi imediat după aceea, pe sora acestuia. Toate astea, în timp ce bătrânul Kim, care urmează să joace, costumat în Piele Roşie, într-o mică scenetă pusă la cale spre delectarea mezinului, îl ucide pe tatăl acestuia, domnul Park.
Povestite astfel, întâmplările par de-a dreptul caricaturale. Dar mai trebuie adăugat un lucru – că şoferul ciudat mirositor înebuneşte într-o clipă şi bagă cuţitul în patronul său atunci când acesta îi sugerează, pe un ton glacial, să-şi vadă lungul nasului şi să nu exprime aprecieri asupra vieţii sale de familie. Ceea ce nu mai pare nici neverosimil, nici caricatural, ci pur şi simplu adevărat.
Tragicomedia aceasta paradoxală în care nu există nici un personaj pozitiv vorbeşte în mod convingător despre viaţa socială. Nu numai despre cea din Coreea de Sud sau de Nord (e deosebit de nostim momentul când un personaj o imită pe crainica TV nordcoreeană prezentând pe un ton bubuitor măreţele realizări ale Tovarăşului Kim Jong Un), ci aşa, în general. Ca dovadă, marele său succes internaţional.

„Nu fac documentare sau propagandă aici. Nu este vorba să vă spun cum să schimbați lumea sau cum ar trebui să acționați pentru că ceva este rău, ci mai degrabă să vă arăt greutatea teribilă, explozivă, a realității. Asta cred că este frumusețea cinematografiei” a spus regizorul într-un interviu.

https://www.gq.com/story/parasite-director-bong-joon-ho-interview#

*

BEANPOLE (LUNGANA)

Filmul tânărului regizor Kantemir Balagov, ecranizare a unui roman al Svetlanei Aleksievici, recent distinsă cu Nobel-ul pentru literatură, este unul despre dezastrele războiului, despre ce a lăsat în urma sa al doilea război mondial în oraşul Leningrad, dar mai ales în sufletele celor ce au supravieţuit cumplitului asediu de acolo, înfometat, îngheţat şi lung de aproape trei ani.

Personajele principale, două tinere care au făcut războiul împreună, la artilerie antiaeriană, se reîntâlnesc după eliberarea oraşului. Una dintre ele, Iia, o fată înaltă (titlul filmului este Dîlda = prăjină, arac), demobilizată ca urmare a unui traumatism suferit în luptă, a lucrat după aceea într-un spital din oraşul asediat şi l-a avut în grijă pe copilul de vreo trei-patru ani al camaradei sale, rămasă pe front. Lungana, cum îi spun toţi, are o privire fixă şi mişcări de robot. Traumatismul ei pare să fi fost unul psihic; în orice caz, n-ai putea jura că e întreagă la cap, asta, mai ales după  momentul când îl omoară, sufocându-l, pe copil. Atmosfera de balamuc e generală, de altfel, în spitalul militar de grav handicapaţi neuromotorii, adică de paralitici irecuperabili. Printre care şi unul pe care Lungana, la rugămintea lui şi cu aprobarea medicului-şef, îl va eutanasia.

Reîntoarsă la viaţa civilă, prietena ei Maşa află că băieţelul ei a murit în somn, veste cu atât mai teribilă cu cât ştie că nu va mai putea avea altul. Ceea ce o conduce la gândul că prietena ei Iia ar trebui să-i facă unul – şi anume (din motive sau ca urmare a unor raţionamente pe care mărturisesc sincer că nu le-am priceput), cu medicul-şef.

Apoi, se mai întâmplă că cele două se culcă la repezeală, fără mult preambul, cu doi băieţi care le-au agăţat pe stradă.

Atmosfera aceasta demenţială, de sfârşitul lumii, de mişcare browniană, haotică, într-un mediu fără alte repere decât cele pur instinctuale, ar putea trece drept însăilarea abilă a unei poveşti de groază. Dar e mult mai probabil că cele văzute pe ecran alcătuiesc un reportaj, sau un documentar realist despre anii postbelici ai Uniunii Sovietice.

Filmul are parte, însă, de un final inautentic, neplauzibil: Maşa, tânăra care-şi doreşte un copil, este cerută în căsătorie de băiatul cu care a făcut amor …inopinat. Care o duce la el acasă şi o prezintă părinţilor lui. Ei bine, aceştia şi casa lor sunt cele mai violent neverosimile detalii ale poveştii. Casa lor este un splendid conac boieresc din secolul nouăsprezece, prânzul la care este invitată biata fată e servit în porţelan şi argintărie, iar mama tânărului  pretendent este prezentată plimbând prin parcul conacului un ogar splendid, Afgan sau Barzoi, nu mă pricep prea bine, dar care valorează, el singur, cât solda ei pe câţiva ani. Greu de crezut că ar mai fi existat aşa ceva la Leningrad, în anul 1945. La Leningrad, unde, cum se şi spune în film, au fost mâncaţi toţi câinii în timpul anilor de asediu. Şi în URSS, tout court.

Iar Maşa, prezentându-se, le spune părinţilor tânărului (care nu aflăm ce hram poartă de se scaldă în asemenea lux ne-sovietic) că ea a fost, printre altele, „soţie de front”, de război, adică provizorie, a mai multor ofiţeri.

Poate că acesta era, în fond, clou-ul filmului: demitizarea. Dezvăluirea acelor amănunte despre Omul Sovietic pe care propaganda nu le-ar fi vrut în ruptul capului dezvelite.

Iia şi Maşa, respectiv Viktoria Miroşnicenko şi Vasilisa Perelîghina, sunt convingătoare de la un cap la altul.

Iar filmul lui Balagov a obţinut Premiul pentru Regie al secţiunii Un Certain Regard de anul acesta.

*

LITTLE JOE

Filmul austriacei Jessica Hausner este un fel de thriller SF, o povestioară ştiinţifico-fantasmagorică pe un pretext tot mai frecventat în publicaţiile de larg consum, tipărite, radiodifuzate şi online: genetica.

Alice, personajul central al filmului (Emily Beecham), este cercetător ştiinţific în cadrul laboratorului ultraperformant şi superavangardist al unei mari corporaţii producătoare de plante modificate genetic. Obiectul muncii ei, tema de cercetare, mai exact, a echipei din care face ea parte, este o plantă ornamentală, o floare cu un parfum extrem de plăcut şi având unele proprietăţi ciudate. Prin intervenţia asupra codului său genetic, vagamente explicată în film, ea este transformată într-o creaţie oarecum hibridă, având adică şi caracteristici care ţin de domeniul zoologiei, nu al botanicii. Ea ar fi purtătoarea unui virus capabil să influenţeze personalitatea umană: cei care se desfată cu parfumul ei devin alţi oameni, nişte zombies, de fapt, cu totul străini de ceea ce fuseseră până în acel moment.
Aceasta este premisa acţiunii, insolitarea obligatorie în SF: să presupunem că… există viaţă pe Marte, o viteză mai mare decât a luminii, transplantul de creier, o planetă gânditoare, un computer dotat cu conştiinţă de sine… etc etc.
Care, aici, dă doar ocazia unor întâmplări enigmatice, respectiv inexplicabile, ilogice.
Sau, mai degrabă, de o falsitate stridentă. Sub acţiunea florii, de pildă, pe care eroina a botezat-o Micul Joe şi a comis imprudenţa de a o lua acasă într-un ghiveci, fiul acesteia se transformă într-un adolescent rebel, hotărât să o părăsească pentru a se muta la tatăl său, de care mama sa era despărţită de mult, iar ea, care până atunci îi interzisese şi să se gândească la o asemenea schimbare în viaţa sa, se arată bucuroasă că nu va mai avea şi grija lui, putând astfel să-şi dedice tot timpul şi toată energia muncii sale ştiinţifice.
Asta, în timp de din ghiveci se aude vocea florii spunându-i la mulţi ani, sau altceva de genul acesta.

Singurele momente, sau mai exact, singurele imagini capabile să reţină atenţia spectatorului sunt cele ale halei supersecurizate în care se află plantaţia de flori stranii, modificate genetic.

*

O QUE ARDE

Prezent pentru a treia oară la Cannes – şi pentru a treia oară premiat (premiul FIPRESCI în 2010 şi Marele Premiu la Săptămâna internaţională a criticii în 2016) – tânărul spaniol Oliver Laxe revine cu un film de-a dreptul impresionant despre Galicia natală a părinţilor săi.
Şi nu numai despre ea. Aproape tot filmul este o relatare austeră, lapidară, „minimalistă”, despre săteanul de la munte care se întoarce acasă după ce a ispăşit câţiva ani de închisoare pentru că ar fi incendiat o pădure. Dar povestea acestuia se află încadrată de un prolog şi de un epilog.


Filmul începe cu imaginea terifiantă a unei păduri superbe puse la pământ, noaptea, la lumina farurilor, de un buldozer imens, pe un fond sonor angoasant, făcut din efecte de sintetizator şi huruit de motor în crescendo.


După care, intră în scenă personajul. Presupusul piroman Amador – pe numele său întreg Amador Coro, neprofesionist, la fel ca şi restul distribuţiei – se întoarce la ferma sa cocoţată pe o coastă de munte, unde se mai află doar bătrâna sa mamă (Benedicta Coro) şi cele câteva animale care sunt toată averea lor. Existenţa lor se scurge în monotonia supravieţuirii în condiţii nu prea diferite de cele din Evul Mediu. Nici Amador nu se arată dornic de societate, deşi consătenii lui nu par să-i poarte pică sau să-l ocolească dinadins.  Doar că, uneori, se întâmplă să glumească: la un moment dat, într-o adunare, unul îi cere un foc, fapt ce pare să-i amuze pe ceilalţi.
Viaţa aceasta rurală e descrisă cu o economie de mijloace foarte expresivă, aducând aminte de unele pagini din Zola sau Mauriac. Iar fotogenia peisajului, care, aici, este un personaj în sine, trimite la Flaherty şi Grierson. Filmul lui Laxe ar fi meritat şi un premiu pentru imagine (director de imagine, Mauro Herce).


Ultimele câteva minute, ce pot fi considerate drept un epilog sau mai degrabă, o concluzie, sunt cele ale catastrofei: muntele şi satul sunt în flăcări. Un uriaş incendiu de vegetaţie se apropie de case şi în scurt timp, în ciuda eforturilor pompierilor şi localnicilor, lasă în urmă un deşert de cenuşă. Drept care, aceştia din urmă se apucă să-l ia la bătaie pe Amador.


Finalul este un salt ameţitor la un alt palier de semnificaţii, care transformă acest quasi-documentar în parabolă. El vorbeşte despre eterna nevoie a animalului social de a găsi un ţap ispăşitor în toate ocaziile când crede că existenţa sa şi cea a turmei sale sunt ameninţate şi nu ştie de ce sau de cine anume. Se pare, însă, că prologul de care vorbeam ar conţine o sugestie în acest sens.


O Que Arde a luat Premiul Juriului la secţiunea Un Certain Regard, anul acesta.

https://www.imdb.com/title/tt8212958/videogallery/?ref_=tt_ov_vi_sm

*

NINA WU şi globalizarea

Nina Wu este numele unei tinere actriţe free lance din Taipei, care se străduieşte să-şi facă o carieră în industria cinematografică. Deocamdată fiind vlogger, adică entertainer pe internet, sau influencer, o persoană care ţine lumea (respectiv, adolescenţii) de vorbă, oferind acestui public inocent un pretins nonconformism, adică, aparent, altceva decât mediile tradiţionale, consacrate.
Atâta doar că din această ocupaţie greu se poate trăi, iar Nina o duce de azi pe mâine – în rest, reuşind doar să fie distribuită în câteva scurtmetraje şi filmuleţe publicitare.


La un moment dat, însă, se iveşte o ocazie: un casting, o vizionare pentru rolul principal într-un lung metraj realizat de o casă de producţie importantă, cu perspectiva difuzării pe scară largă şi a participării la festivaluri internaţionale. Numai că asta implică acceptarea unor condiţii destul de neplăcute, înscrise explicit în contract, printre care şi filmarea unei scene de sex real, ba chiar cu doi parteneri. Iar casting-ul, discuţia cu producătorul executiv, este şi mai neplăcută, omul comportându-se ca un stăpân de sclavi sadic şi dovedindu-se a fi un veritabil prădător sexual, cam aşa cum sunt prezentaţi monştrii în chestiune de către exponentele mişcării Me Too.
Aceasta e prima dintre cele două faţete ale poveştii, cea să zicem aşa publică, în care ni se arată existenţa prezentă a eroinei. Cea de a doua, în flashback, fiind antecedentele, trecutul ei şi al familiei din orăşelul său natal. Unde îşi face loc, cam ca nuca-n perete, şi un scurt episod lesbian, fără ca el să adauge naraţiunii altceva decât minute de proiecţie în plus.


Tânărul regizor Midi Z, pe adevăratul său nume Chao Te-yin, a reuşit o primă jumătate de film coerentă, bine articulată, cea în care e vorba de prezenţa Ninei pe platoul cinematografic şi de eforturile adesea chinuitoare de şlefuire a interpretării unui rol. Wu Ke-Xi, vedeta feminină (şi co-scenaristă, alături de regizor), este o apariţie convingătoare şi chiar ataşantă în această jumătate de poveste.
Care alcătuieşte un film specific taiwanez. Sau specific cannez, adică exotic şi în acelaşi timp universal, căci trăim într-o epocă a Globalizării.

https://www.screendaily.com/reviews/nina-wu-cannes-review/5139629.article
https://en.wikipedia.org/wiki/Midi_Z

*

LIGHTHOUSE

Robert Eggers, regizor şi scenarist, împreună cu fratele său Max, al filmului de faţă, este un admirator fervent al lui Fritz Lang şi al filmelor de groază din epoca Marelui Mut. Iar asta, în aşa măsură încât a confecţionat o replică foarte fidelă a peliculelor de gen de acum un secol. Manierismul său a mers până într-acolo încât a filmat alb-negru, în formatul de imagine de atunci şi a utilizat nişte obiective ale camerei de luat vederi datând din 1912 şi din 1930, împrumutate de la muzeul firmei Panavision.


În ce priveşte rezultatul acestor eforturi, filmul propriu zis, el este povestea celor doi paznici ai unui far de pe un ţărm pustiu şi bântuit de furtuni teribile din Atlanticul de Nord. Pierduţi în Natura Furioasă, rupţi de lume timp îndelungat şi supuşi unor eforturi abrutizante, cei doi mai trebuie să se şi suporte reciproc. “Viaţa în comun e cea mai mare pedeapsă”, astfel suna un dicton latinesc. Pedeapsa e îndurată aici, de cel mai tânăr, căci celălalt se dovedeşte un şef abuziv, tiranic, insuportabil.
Relaţia dintre cei doi coechipieri se construieşte din momente tot mai încordate, de la tensiune psihică ajungându-se la bătaie şi la crimă. Dar nu fără a trece prin beţie şi halucinaţii. De care nu suntem nici noi siguri dacă aparţin bieţilor paznici de far – Willem Dafoe şi Robert Pattinson – ori autorilor filmului: matelotul cel bătrân, şeful, se exprimă în versuri clasice, greceşti, despre Neptun şi alte asemenea personaje.


Lighthouse, prezentat ieri pe post de proiecţie-surpriză în actuala ediţie Films de Cannes à Bucarest şi alaltăieri 18 octombrie a.c. la el acasă, în SUA, a fost distins cu premiul FIPRESCI (Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice) la ediţia din acest an a festivalului cannez.

https://www.theverge.com/2019/10/18/20921056/the-lighthouse-robert-eggers-director-interview-behind-the-scenes-robert-pattinson-willem-dafoe
https://www.youtube.com/watch?v=Hyag7lR8CPA

http://filmedefestival.ro

Counter instalat la 15 septembrie 2022