Cronicăreală cinematografică 3

PLAY  - HORS SATAN  - LA VIE DE JÉSUS - HABEMUS PAPAM! - MELANCHOLIA - DRIVE - AMIRALUL - PURE - TURN OFF THE LIGHTS  - REALITY - IO SONO LI - NOTĂ DE SUBSOL - HELI - LA VIE D’ADÈLE - LA GRANDE BELLEZZA - NYMPHOMANIAC - VICTORIA - TÂNĂRĂ ŞI FRUMOASĂ - MURDĂRIE - FOXCATCHER - LEVIATAN - THE SEARCH - CIOCĂNITOAREA RUSEASCĂ - STATUL CONTRA FRITZ BAUER - AFERIM - BACALAUREAT - MA LOUTE - SLUJNICA -TONI ERDMANN - IMAGINEA DE APOI - RĂZBOIUL REGELUI - EU, OLGA HEPNAROVA - CEALALTĂ PARTE A SPERANŢEI - MAUDIE - PĂTRATUL - BEGUILED - RODIN - GETTING NAKED: A BURLESQUE STORY - LEISURE SEEKER - ÎMI ESTE INDIFERENT DACĂ ÎN ISTORIE VOM INTRA CA BARBARI - THE LOAD - FUGUE - DONBASS - BURNING - TOUCH ME NOT - CASA PE CARE JACK A CONSTRUIT-O - PARASITE - GRACE À DIEU - BEAN POLE - LITTLE JOE - O QUE ARDE -NINA WU - LIGHTHOUSE - VA CURGE SÂNGE cronică acută

*

PLAY

Distins în secţiunea Coup de cœur din 2011, de la Cannes, Play are aerul de a prelua, cu mijloacele realismului nud (cam acelaşi, în fond, fie că se numeşte Cinema Direct, fie Ciné-vérité sau Dogma lui von Trier), un fapt divers: pe străzile unui mare oraş suedez, trei puştani localnici sunt agresaţi de un grup de cinci băieţi de cam aceeaşi vârstă, care vor – şi finalmente, reuşesc – să-i jefuiască de tot ce au asupra lor. Inclusiv haine…

(Din capul locului trebuie subliniat că unul dintre cei trei nu este suedez, ci chinez – fapt care, la rândul său, ocazionează decodări multiple.)

Nimic prea special, până aici, în acest arhi-banal subiect de jurnal TV. Numai că agresorii în chestie sunt de culoare, iar prin aceasta, lucrurile se complică, subiectul fiind unul …arzător-la-ordinea-zilei, despre care fiecare component al Opiniunii Publice, din toate ţările civilizate (nu numai europene), are, pe bună şi indiscutabilă dreptate, ceva de zis. Rezultând de aici o democratică babilonie, unde cel mai tare se aude cel cu bojoci mai zdraveni, respectiv acela care niciodată, dar absolut niciodată, fie că are sau nu dreptate, nu provine din rândul locuitorilor inteligenţi ai planetei (vezi forumurile ziarelor noastre).

Copiii de imigranţi africani din acest film sunt portretizaţi, într-un mod care europenilor actuali nu le pare deloc exagerat, ca nişte prădători, ca nişte apariţii inumane. Cam ca nişte hiene.

Ei comit fapte care victimelor lor nici nu le-ar trece prin minte, despre care acestea nici nu-şi imaginează măcar că ar fi posibile. Cei trei copii-victime nu pot face faţă unei asemenea agresiuni, fiindcă nimeni nu i-a informat măcar despre posibilitatea ei, necum despre vreun mod de a se apăra. Organismul social nu posedă anticorpii necesari - asta spune, pe şleau, regizorul Ruben Östlund.

Băieţii educaţi de aici sunt de o bună credinţă, de o naivitate care numai în mediul aseptic din apropierea Cercului Polar erau posibile fără a te expune vreunui pericol. Unul dintre agresori, ca să ne întoarcem la, vorba aia, accidentul fenomenologic, chiar spune ceva de genul acesta: “mare fraier trebuie să fii ca să-ţi dai telefonul mobil pe mâna unui tip de culoare, atunci când ţi-l cere”.

Iar când unul dintre părinţii copiilor tâlhăriţi îşi face singur dreptate, recuperând telefonul furat, îi sare lumea-n cap: nu e drept, nu e corect să se poarte aşa cu un copil defavorizat.

Fără îndoială, Joseph Goebbels l-ar fi decorat pe realizatorul unui asemenea film.

Pe de altă parte, dacă lagărul comunist nu şi-ar fi dat duhul acum douăzeci de ani, am fi putut citi mulţimi de luări de poziţie de sens contrar, ni s-ar fi făcut capul mare precum că bieţii copii de culoare din Göteborg sunt şi ei nişte victime ş.a.m.d. Poate că sunt, nu-i exclus – dar justifică asta faptul că ei îi terorizează şi tâlhăresc pe alţii?

Să nu uităm că, în anii ’60, Gualtiero Jacopetti (1919-2011), autorul faimosului Mondo Cane, a fost aşa bine boicotat încât putem afirma, fără teama de a greşi, că a fost realmente îngropat de viu de către “intelectualitatea progresistă” a epocii – asta, fiindcă afirmase, printr-un alt film al lui, că decolonizarea a constituit o catastrofă pentru Africa (i se reproşa ba că a pus un soldat blond să împuşte un prizonier african doar ca să aibă el ceva senzaţional de filmat, ceea ce era evident fals, ba că nu vorbea, în filmul lui, şi despre păcatele colonialismului – ca şi cum despre colonialism ar fi fost vorba, şi nu despre post-colonialism…)

Marele merit al filmului lui Östlund este că nu evită discutarea acestei probleme, a locuitorilor ne-europeni ai Europei, respectiv necivilizaţi din Lumea Civilizată. Şi marele pericol pe care îl poate reprezenta el, în lumea de azi, este că o pune în discuţie.

Căci nu în Lumea Necivilizată s-a născut fascismul…

*

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST 2011

HORS SATAN

Aflată la a doua sa ediţie, gala bucureşteană a filmelor care au trecut în ultima vreme pe la Cannes pe mulţi ne-a scos din casă. Nu, nu din minţi… vă rog… să nu exagerăm… Şi nici măcar din papuci.

Primul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost Hors Satan, pe scenariul şi în regia lui Bruno Dumont (omul fiind o adevărată fixaţie a prezentei gale, care programează patru dintre cele şase filme ale sale). Cel de faţă a fost selecţionat, anul acesta, în secţiunea Un certain regard de la Cannes.

Am să vă/mă scutesc de o nouă prezentare a filmului, recurgând fără jenă (= proudly, pentru cunoscătorii bucureşteni) la următoarele două rânduri din pliantul manifestării: „Undeva în afara unui oraş, în apropierea unui râu şi a unor mlaştini, un bărbat duce o viaţă bizară. Se roagă, meditează, aprinde focuri.” Bizară, într-adevăr, mai ales că nu ni se explică de ce toate astea. Fie-mi permisă o explicaţie taxonomică, deşi nu sunt nici taxonomist, nici taxidermist: evident, Dumont face parte din categoria regizorilor care interacţionează cu publicul său. În sensul că nu el trebuie să-ţi dea mură-n gură ce-a vrut să spună filmul, ci tu trebuie să-i explici lui chestia asta. După o matură chibzuinţă, o să-ţi spună el dac-ai nimerit-o.

Afirmaţia mea nu e chiar gratuită: prima jumătate a filmului nu are, practic, nici o legătură cu cealaltă. În fine, nu mai întind coarda – şi vă mai spun doar, cu toată sinceritatea de care sunt capabil, că Satana din film, respectiv flăcăul care aprinde focuri - şi care mai omoară pe câte unul, doar aşa, ca să alunge plictiseala, iar jandarmii nu-l prind, fiindcă e proşti, are o mutră împrumutată, parcă, din manual (e vorba de tratatul de Psihiatrie de prof. dr. doc. Vasile Predescu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976). Sau, dacă vreţi, dintr-un terfelog nemţesc vechi de-o sută de ani, pe care l-am găsit pe un raft plin de praf din camera mea de lucru:

.

…Ziceţi că nu seamănă?

Dacă David Dewaele, interpretul cu pricina, şi-a compus expresia asta, înseamnă că e un mare profesionist. Dar dacă nu…

În general, Dumont are mână norocoasă în materie de casting. Alexandra Lematre, partenera debutantă a lui Dewaele, cea împreună cu care el vânează (într-o secvenţă atroce) şi face pe druidul prin bălării, are un chip cu totul special. Când - şi dacă - va stăpâni rudimentele meseriei, va fi şi ea o mare actriţă. Aurore Broutin, cea de a treia apariţie inubliabilă de aici, pune la bătaie totul. Şi când spun “totul”, asta înseamnă mult mai mult decât îţi închipui tu, iubite cinefil/voyeur. Ea apare într-o scenă de sex pe bune (Dumont nu glumeşte când e vorba de adevărul integral!), garnisită cu nişte detalii care-ţi pot tăia definitiv pofta – dacă nu te-a prevăzut Dumnezeu (sau poate nu El…) cu gusturi un pic mai aparte.

*

LA VIE DE JÉSUS

Următorul film al lui Dumont prezentat în festival a fost La vie de Jésus (prod. Franţa). Acesta este chiar debutul său, cu care a obţinut menţiunea specială Caméra d’Or în 1997.

Pentru subsemnatul, om de o anumită vârstă, arhetipurile categoriei din care face parte actualul film al lui Dumont sunt Accattone, sau Rocco şi fraţii săi, sau, poate, Westside Story – adică nişte titluri de care nu sunt prea sigur că actualii tineri cineaşti au auzit. Oricum, n-are importanţă, căci filmele despre mahalalele sordide şi violente din întreaga lume au abundat în ultimele decenii. Chiar dacă studenţii de la UNATC n-au apucat să vadă filme de Visconti, pe ale lui Scorsese le-au văzut cu siguranţă. Un lucru, însă, e clar: suntem departe de vremea când rolurile de puşlamale antisociale erau interpretate de băieţi prezentabili de-alde Renato Salvatori sau Alain Delon. Uitaţi-vă la domnul de mai jos. Nu seamănă cu epilepticul din poza de acum un secol?

Cel de acum (la fel ca şi protagoniştii din Hors Satan, de altfel) e neprofesionist, se numeşte David Douche şi deţine rolul principal – pe al unui adolescent dintr-un orăşel uitat de lume de prin nordul Franţei, şomer şi epileptic. În rest, băiat de gaşcă, respectiv una formată din încă patru ca el, împreună cu care violează o puştoaică din cartier şi îl omoară în bătaie - ca la Giurgiu - pe un vecin arab de aceeaşi vârstă cu ei, fiindcă acesta i-a făcut ochi dulci fetei cu care trăieşte el, epilepticul.

Cam astea sunt faptele, ăsta e mediul.

Avem, la fel ca în Hors Satan, oarece spume la gură, la propriu – protagonistul, în criză comiţială. În filmul de anul acesta, în situaţia cu pricina se afla Aurore Broutin, în timp ce făcea amor cu personajul interpretat de Dewaele.

*

HABEMUS PAPAM!

S-a observat şi s-a spus că mai multe dintre filmele actualei selecţii vădesc o aceeaşi înclinaţie către sacru sau către misterul teosofic insondabil. În compensaţie, s-ar zice, Habemus Papam! (regie Nanni Moretti, prod. Italia, 2011, înscris în competiţia oficială), o poveste despre alegerea unui nou Suveran Pontif la Vatican, este o comedie uşoară, deconectantă, însăilată pe pretextul temerilor alesului că nu va putea fi la înălţimea misiunii încredinţate de Conclav şi de Providenţă. Iar dacă adăugăm că alesul este Michel Piccoli, unul dintre marii comedieni ai epocii (nu zic ”ai secolului douăzeci”, cum mi-a venit pe limbă în prima clipă, căci, iată, avem bucuria de a-l admira şi astăzi)… rezultatul este savuros. Pus în faţa unei situaţii care îl intimidează, care îl copleşeşte, nou alesul fuge. Dezertează, pur şi simplu, punându-i într-o situaţie mai rău decât dificilă pe purtătorul de cuvânt al Vaticanului – admirabil interpretat de Jerzy Stuhr (da, aţi citit bine, e vorba de binecunoscutul regizor polonez) şi pe şeful securităţii pontificale, obligaţi la tot felul de subterfugii pentru ca lumea să nu afle că “Sanctitatea Sa se află în altă parte, nu ştim exact unde”… (fiindcă veni vorba, poate că, citind această postare, va afla şi traducătorul / traducătoarea filmului că Papei de la Roma i se spune Sanctitatea Sa – şi nu Sfinţia Sa). Fiind vorba despre un conclav de cardinali, avem de-a face cu o adunare de persoane vioaie de vârsta a treia. Sau mai degrabă, a treia şi-un pic. Galeria aceasta de portrete este, la rândul ei, un şir de crochiuri comice, schiţate cu tandră ironie – mai ales, în momentele când Eminenţele lor sunt puse …să joace volei de către psihanalistul (jucat de Moretti însuşi), care a fost chemat – în disperare de cauză – să-l spovedească pe Papa… Habemus Papam! are meritul de a-i da lui Piccoli ocazia să arate lumii o altă faţă decât cea pe care i-o ştiam cei mai mulţi dintre noi: pe cea a unui bunic de o adorabilă bonomie – dăruit, pe deasupra, şi cu un simţ al umorului cum nu se întâlneşte prea des. Nici măcar la cinema.

*

MELANCHOLIA

Faptul de a putea să vezi în aceeaşi zi Antichrist şi Melancholia de Lars von Trier prezintă cel puţin un avantaj important: te ajută să pricepi că, după atrocităţile primului, marele – şi aparent, sonatul – regizor nu putea să facă decât un film despre sfârşitul lumii. Respectiv, Melancholia.

Faptul că, pentru rolul ei din Antichrist, cu orori sadice şi cu scene de sex performate absolut “pe bune”, Charlotte Gainsbourg (femeie, altminteri, cu trei copii acasă), a luat premiul de interpretare feminină la Cannes, în 2009, l-a condus, probabil, pe von Trier la concluzia că, după asta, nu poate urma decât sfârşitul lumii. Apocalipsa, maică! vorba ţaţei Miţa din Belciugatele, care nici nu bănuieşte cât e de vecină cu perspectiva ontologică a unuia dintre cei mai mari artişti contemporani. Şi chiar despre Apocalips e vorba în foarte recentul Melancholia, în care Charlotte Gainsbourg are un rol principal. Numai că nu ea a obţinut, acum cinci luni, premiul de interpretare feminină la Cannes, pentru acest film, ci partenera sa Kirsten Dunst. Apocalipsa, nimicirea Terrei de către Melancholia, o planetă de cam aceeaşi talie care tocmai e pe punctul de a-i cădea în cap, survine pentru personajele de aici la scurt timp după o nuntă care n-a mai avut loc, mireasa (Kirsten Dunst) realizând că mirele nu-i spune nimic. Şi după evadarea ei din industria publicităţii, dat fiind că acest mediu profesional lipsit de orice scrupule, brutal şi rapace, în care urmează să-şi câştige pâinea, mai degrabă o sperie şi dezgustă. În fine, al doilea volet al peliculei este consacrat apropierii inexorabile de planetă şi catastrofei finale. Sensul? Mesajul? Fiindcă suntem aşa cum se poate vedea în prima jumătate a filmului, merităm cu vârf şi îndesat ceea ce ni se întâmplă în cealaltă. Aşa apreciază autorul. Sau poate că asta încearcă să-I sugereze lui Dumnezeu? Ne aflăm jenant de aproape de ţicneala habotnică a Evului Mediu. O fi spus Malraux că “secolul douăşunu va fi religios - sau nu va mai fi deloc”, dar nu cred că jubila în clipa aceea. Am impresia că o spunea cu spaimă. O paranteză: n-am aflat de ce poartă vagabondul cosmic numele de Melancholia. Din câte-l cunoaştem pe von Trier, el nu e întâmplător. N-am nici o îndoială că, la un moment dat, ne-o va spune şi pe asta. Încă o paranteză: mă gândesc să propun organizatorilor de la Cannes decernarea unui premiu special pentru imagine telescopului Hubble, pus pe orbită de către NASA. Merită şi bietul telescop, săracu’, fiindcă cel puţin două filme din palmaresul de anul ăsta îi datorează o bună parte din fotogenia lor. Cel de faţă fiind unul dintre ele. Post scriptum: Antichrist e un film controversat în Franţa. Prin asta trebuie să înţelegem că presa franceză l-a făcut albie de porci.

*

DRIVE

Film cu fugăreli auto: Ryan Gosling, un gen de Făt-Frumos-Mutră-de-Tablă, cu o faţă total imobilă şi inexpresivă, joacă rolul unui cascador plătit de studiourile cinematografice cu nişte amărâte de sute de dolari pentru acrobaţiile lui riscante, ce l-ar putea costa viaţa – şi care-şi completează veniturile mai făcând-o, în timpul său liber, pe şoferul unor spărgători de bănci, pentru onorarii ceva mai consistente. Cu discret accent de critică socială - dacă “socială” s-o fi numind treaba asta: patronul, exploatatorul, e evreu. Iar pe scenarist îl cheamă Hossein Amini.

Acea parte din film aflată în relaţie cu carosabilul are ritm şi viteză – şi arată ca versiunea Beta a unui nou joc video (ceea ce nu m-ar mira să şi devină, în scurt timp). Restul nu are, de fapt, nimic.

Regizor este Nicolas Winding Refn, iar acest film al său a luat, în luna mai a.c., Premiul pentru regie al festivalului de la Cannes.

Ceea ce nu înseamnă neapărat sfârşitul lumii, ca în Melancholia lui Lars von Trier. Dar cu sfârşitul artei filmului s-ar putea să aibă oarece legătură.

*

ZILELE FILMELOR RUSEŞTI

Bucureşti, 2011

AMIRALUL JIVAGO

Motto:

Ce e adevărul ?

Pilat din Pont

Un film rusesc recent despre amiralul Kolceak, comandantul unei armate a “albilor”, înfrânt de către bolşevici şi executat la Irkutsk în 1920, constituie un subiect deosebit de interesant mai ales pentru români.

Aceasta, deoarece descoperim că faimosul amiral era descendentul unui strămoş moldovean, Iliaş Colceag, personaj din secolul al XVIII-lea cu o uluitoare biografie rocambolescă. Convertit la Islam sub numele de Hussein, făcut paşă şi ulterior, vizir, el a fost, la un moment dat, comandantul otoman al cetăţii basarabene Hotin. În cursul unuia dintre multele războaie ruso-turce, asediat şi rămas cu doar 900 de oameni contra celor 60.000 de ruşi atacatori, el se predă în condiţii onorabile şi după un prizonierat de lux de câţiva ani, este eliberat şi ia hotărârea să se întoarcă la Constantinopol. Pe drum, află că sultanul are de gând să-l condamne la moarte, considerând predarea Hotinului drept trădare, aşa că-şi schimbă traseul şi se angajează în servicul contelui polonez Józef Potocki, hatman al Kievului (şi tată al lui Jan Potocki, autorul celebrului “Manuscris găsit la Saragosa“).

Iliaş a murit la Jitomir, în 1743. Fiul său a revenit la ortodoxie, fiind înnobilat şi dăruit cu moşii de împărăteasa Elisabeta Petrovna (1741-1762). Câţiva dintre urmaşi au făcut cariere militare. Unul dintre ei a fost amiralul Alexandr Kolceak, ultimul conducător suprem al Rusiei fost ţariste.

Iar acum, ca să revin la oile noatre, adică la civilizatele secole XX-XXI, cele mai sângeroase din istoria omenirii, o să încep printr-o constatare de natură personală. Şi anume, că tinereii de-alde mine au avut parte, în viaţă, de două mari ghinioane:

1. că au prins şi vremurile “dinainte”;

2. că nu şi-au pierdut memoria.

Aceste două nefericite circumstanţe mă obligă să constat că secvenţa cu care începe filmul, cea a unei bătălii navale din primul război mondial, seamănă binişor cu multe alte scene din acele filme în care soldatul sovietic trecea, călare pe tanc, pe sub gheaţă, trăgând din ţigare şi fluierând, în acelaşi timp, Internaţionala. Numai că, acum, nici vorbă de Internaţionala. Acum, nava comandată de amiral trece fără păs printr-un câmp de mine, după ce el şi toţi ofiţerii săi se închină şi pupă icoanele. În vreme ce monstrul de cuirasat nemţesc, care-i fugăreşte, calcă pe o mină şi se duce, cu ajutorul lui Dumnezeu, la fund.

Altă confuzie supărătoare care nu mi-a dat pace, puţin mai încolo, a fost cea din secvenţa atacului la baionetă împotriva tranşeelor bolşevice: aveam impresia că atacatorii strigă “Za Stalin, za rodinu !“ Ce să-i faci, zaharisiţilor de vârsta mea poţi să le fluturi şi-un tramvai… că tot asta or să audă…

Spre deosebire, însă, de filmele pe care le-am văzut înainte de prăbuşirea imperiului sovietic, aici, “băieţii răi“ sunt bolşevicii, portretizaţi ca un fel de şmecheraşi de Cuţarida siberian-jenicăbarbiană.

Văzând toate astea, îţi pierzi orice urmă de îndoială: nici regizorul Andrei Kravciuc şi nici starurile sale de aici nu au avut printre părinţii şi bunicii lor vreun membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. E clar.

Propaganda rusească post-sovietică este mult mai ineficientă decât cea dinainte, care era servită de nume precum Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko, Vertov, Kalatozov, Alov şi Naumov, Tarkovski, Bondarciuk, Mihalkov…

Asta, chiar şi atunci când, ca de exemplu în filmul lui Kravciuk, ne pune în faţă interpretări actoriceşti meritorii şi prezenţe feminine încântătoare: Konstantin HabenskiElisaveta Boiarskaia şi Anna Kovalciuk (inubliabila Margareta din excepţionalul serial Maestrul şi Margareta regizat de Vladimir Bortko).

Post scriptum: toată mândra şi culta noastră  presă  se  înghesui să scrie că filmul lui Kravciuk are ceva în comun cu Crucişătorul Potiomkin. Păi sigur că are, vorbeşte despre acelaşi lucru. Dar e ca şi cum ai spune că  Hitler şi Churchill au ceva în comun. Evident că au: al 2-lea război mondial. În care au fost, de altfel, inamici.

*

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN ediţia a 16-a

Bucureşti, 4-13 mai 2012

PUR

E greu de crezut că, în anul 2010 d.Chr., s-o mai fi găsit vreun scriitor sau regizor care să înşire iarăşi, cu deplină convingere, străvechea poveste cu “sedusă şi abandonată”.

Şi totuşi, s-a găsit, iar filmul cu pricina a luat, culmea culmilor, şi patru premii internaţionale. Iar pentru aşa ceva, singura denumire potrivită este “tur de forţă”.

Pur, filmul scenarist-regizoarei suedeze Lisa Langseth, este, propriu-zis, un one woman show, stând într-o măsură covârşitoare pe umerii protagonistei Alicia Vikander (n. 1988), aflată, cu toată vârsta-i fragedă de atunci, la al cincilea film al ei.

Povestea e ultrabanală şi arhicunoscută: Katarina este o fetiţă de la mahala (“din suburbii”, cum le numesc funcţionarii cu care are de-a face), fiică a unei mame alcoolice, aflată sub supravegherea serviciilor sociale ca urmare a trecutului ei, foarte recent, de prostituată minoră - şi locuind, deocamdată, la iubitul ei.

Ei i se pare că a pătruns într-o altă lume, prin angajarea, datorată doar întâmplării, ca recepţioneră şi telefonistă la filarmonica din oraş. Unde ajunge să se încurce cu tânărul dirijor, o adevărată vedetă locală. Relaţia lor durează, însă, numai până la întoarcerea soţiei aceluia din voiajul în care a fost plecată, când el începe să se simtă hărţuit de insistenţele amantei sale de-o zi, sau de-o oră. Prin urmare, profitând de poziţia lui în instituţie, obţine concedierea ei.

Rămasă pe drumuri (concubinul la care locuia a dat-o şi el afară), Katarina se transformă rapid într-o epavă rătăcind disperată pe străzi. În cele din urmă, se hotărăşte să mai facă o încercare, întorcându-se la filarmonică şi rugându-se de cei de acolo s-o reangajeze. Are o discuţie cu dirijorul, în cursul căreia el o batjocoreşte cum ştie mai bine (ar avea ceva motive, la drept vorbind: soţia lui a descoperit adulterul şi tocmai a divorţat), lucrurile se precipită, iar ea reuşeşte …să-i facă vânt pe fereastră. Şi să dispară de acolo fără ca cineva s-o observe, aşa cum n-a observat-o nimeni nici la intrarea în clădire.

Epilog: dat fiind că nu mai e nimeni care să se opună reangajării (dirijorul murind accidental), Katarina îşi recapătă locul de muncă. …

Şi a trăit ani mulţi şi fericiţi după aceea…

…Ei bine, e cazul să revin, să-mi nuanţez un pic aprecierile: povestea cu “sedusă şi abandonată” avea, pe vremuri, alt final.

Lisa Langseth i-a dat unul mai demn de vremurile noastre cu telejurnale bubuitoare şi cu atrocităţi postate pe Youtube.

Dar, încă o dată, ceea ce frapează aici este interpretarea pasionată şi pasionantă a foarte tinerei actriţe cu înfăţişare curat meridională, cu tot numele-i scandinav. Văzând-o, poate că însuşi Diderot ar fi formulat puţin mai altfel celebrul său “paradox”. El spunea că actor adevărat nu e cel care se înfierbântă interpretându-şi rolul, ci acela care-l face pe spectator să se înfierbânte urmărindu-l.

Aliciei Vikander îi reuşesc ambele, în acelaşi timp: trăirea rolului la cea mai înaltă tensiune şi captarea simpatiei până şi a celui mai blazat spectator.

Ca dovadă, premiile obţinute de acest film, pentru interpretare – mai exact, pentru interpretarea ei.

*

TURN OFF THE LIGHTS

Este un oarecum-documentar despre momentul eliberării unor tineri puşcăriaşi (din penitenciarul de la Craiova, după toate aparenţele) şi despre primele lor zile în libertate.

Ivana Mladenović, tânăra lui autoare, este originară din Serbia şi a terminat cursurile UNATC Bucureşti în 2009.

Filmul ei ar trebui privit cu detaşare, ceea ce mie, recunosc, mi-a fost imposibil, aflându-mă mult prea aproape de personajele sale.

Astfel, acum vreo cinşpe ani, ele mi-au furat cele două biciclete din balcon (locuiam la etajul unu al unei clădiri situate la vreo cinci sute de metri de piaţa Galaţi, adică în buricul târgului Bucureşti).

Tot cam atunci, în autobuzul 133, mi-au tăiat cu lama o geantă de piele destul de scumpă, numai din curiozitatea de a vedea ce aveam înăuntru. N-au găsit mare lucru, iar când am luat-o de gât pe făptaşă şi am dat-o jos din maşină, au sărit doi tipi, că ce-am cu biata femeie, că s-o las în pace pe nevasta lor.

Mai de curând, prin 2010, aceste personaje i-au smuls din mână soţiei mele telefonul mobil – şi duse-au fost. Poliţaii de la circă i-au înregistrat reclamaţia şi i-au spus să nu se aştepte la recuperarea pagubei, fiindcă e foarte probabil că puştii aceia or fi şi vândut telefonul primului şofer de taxi ieşit în calea lor. Cât despre a pune vreo întrebare şoferilor celor zece taxiuri parcate câţiva paşi mai încolo, nici vorbă… Am uitat să vă spun, chestia asta s-a întâmplat lângă fostul magazin Eva de pe bulevardul Magheru.

Şi tot aşa mai departe, că mărturisiri de-astea aş mai avea de făcut…

În concluzie: i s-o fi părut excitant subiectul acesta domnişoarei regizoare.

Mie, nu - fiindcă mă aflu prea aproape de el. În bătaia puştii, cum s-ar zice.

PS - De ce zice titlul “stinge lumina” pe englezeşte ? Fiindcă acţiunea se petrece undeva, între Londra, Dublin şi New York. Of course, my horse.

*

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST 2012

REALITY

Matteo Garrone, italian, regizor, 42 de ani, şapte lung-metraje, două Grand Prix la Festivalul de la Cannes, cu Gomorra, un film despre Camorra, în 2008 - şi cu filmul de faţă.

Aniello Arena, italian, actor ne-profesionist, 20 de ani de temniţă pentru dublă omucidere: membru al unei grupări de crimă organizată, a “curăţat” doi adversari dintr-o bandă rivală.

Ei constituie principalele puncte de interes ale filmului de faţă.

Dar s-o luăm, cum se spune, metodic.

Comedie în bună tradiţie napoletană şi neorealistă (De Sica, Visconti, Zavattini, Eduardo De Filippo, dar, neapărat, şi Monicelli), filmul are, zic eu, două merite importante; de a vorbi despre  televiziune, descrisă ca un soi de divinitate atotputernică şi ubicuă, căreia i se închină omul zilelor noastre. Mai precis, despre emisiunile de tip “reality”. Şi de a ne propune un comedian în bună descendenţă Toto - Alberto Sordi. Cu primul Arena cam seamănă, fizionomic vorbind, iar cu celălalt, ca stil interpretativ.

Personajul de aici, un simplu vânzător în piaţa de peşte din Napoli, băiat muncitor, cumsecade şi bun familist, se trezeşte ispitit să se prezinte la o preselecţie pentru emisiunea Big Brother. Pentru că juriul de selecţie a zăbovit cu el ceva mai mult decât cu ceilalţi candidaţi din lunga coadă de la poarta studiourilor, îi intră în cap că are o şansă reală de a fi ales. Încet, încet, ideea că va apărea la televizor, că va fi bogat şi celebru ajunge să-l domine, până ce îl acaparează cu totul; nu mai trăieşte decât în vederea evenimentului care, nu-i aşa, este pe punctul de a se produce dintr-un moment în altul - şi ajunge chiar la a-şi ruina mica afacere din piaţă şi avutul familiei. El comite gesturi pe care, altădată, oamenii le făceau numai din devoţiune mistică (îşi donează averea la săraci), însă dintr-un cu totul alt motiv: pentru ca juriul de selecţie să vadă ce personaj deosebit e el. Şi să-l aibă în vedere.

Comportamentul lui, din excentric, ajunge deviant de-a binelea: în final, omul e curat paranoic.

Încet, încet, hiperbola se conturează: pentru personajul nostru, respectiv pentru telespectatorul de rând, televizorul e Dumnezeu, iar apariţia pe micul ecran, o ajungere în Rai.

O concluzie nu chiar fantasmagorică, după părerea mea. Şi a juriului de la Cannes, de anul acesta, care i-a dat un Grand Prix.

Fenomenul paradoxal este, aici, interpretul rolului principal, aflat în plin proces de “reinserţie socială”, cum îl numesc specialiştii de la poliţie şi penitenciar: dacă la începtul poveştii îl vedem făcând-o pe clownul la o nuntă, în travesti feminin şi machiat în aşa fel încât să semene izbitor cu Sylvester Stalone, pe parcurs îl vedem evoluând până la stadiul de iluminat mistic.

E un interpret remarcabil. Ultima oară când am văzut un necunoscut eclozând cu atâta forţă expresivă, acela era Roberto Benigni.

*

LUX PRIZE 2012

IO SONO LI

(SHUN LI ŞI POETUL)

“Ning la cinematografe grave drame sociale”, zicea Bacovia - şi întocmai aşa se întâmplă în cele trei filme itinerate de Parlamentul European, de la Bruxelles, prin toată Europa, în cadrul unei manifestări numite Zilele Filmelor LUX, la capătul căreia deputaţii din numitul Parlament vor desemna un câştigator al Premiului LUX. La 21 noiembrie a.c.

Astă seară, la cinematograful Studio din Capitală, l-am văzut pe primul. Evenimentul a fost prezentat de dna Irina Margareta Nistor.

Io sono Li, al (până acum) documentaristului Andrea Segre, este o co-producţie italo-franceză, care o obţinut, în cele câteva luni scurse de la ieşirea ei pe piaţă, premii la festivalurile din Valencienne, Reykjavik şi Londra.

Filmul lui Segre spune istoria veche şi des auzită a emigrantului, a veneticului nimerit într-o comunitate mică şi nu prea dornică de oaspeţi, pe care o ştiam încă de la nişte romancieri de prin secolul nouăsprezece. Da, numai că, aici şi acum, datele conflictului sunt ridicate la puterea n. În prezentul nostru globalizat, tânăra (şi frumoasa) intrusă este chinezoaică, iar vârstnicul pescar italian căruia îi cade ea cu tronc, într-o idilă nedusă până la capăt din cauza opiniei publice şi a mafiei chinezeşti, este un mai vechi emigrant iugoslav.  Şi uite-aşa v-am relatat trista poveste a turnului Babel.

Babilonie de care, să nu uităm, forurile de la Bruxelles sunt primele preocupate, cele trei filme din cadrul prezentei selecţii constituind o dovadă elocventă în acest sens.

Lăsând, însă, deoparte aceste consideraţiuni total ne-filmologice, trebuie să remarcăm atu-urile lui Segre. Mai întâi, câţiva interpreţi de un firesc foarte cald, foarte apropiat, forţând simpatia spectatorului; e vorba, desigur, de Zhao Tao şi de Rade Sherbedgia, în rolurile principale. Şi, nu mai puţin, de cei câţiva pescari, prieteni şi colegi ai bătrânului Romeo.

Şi apoi, fotogenia. Locurile acţiunii, Chioggia şi Veneţia, cu marea, laguna (şi inundaţiile) atotprezente sunt de o picturalitate minunat pusă în valoare aici. V-aş fi spus şi numele operatorului, dar n-am dat de el oricât l-am căutat.

*

NOTĂ DE SUBSOL

Filmul prezentat în cadrul galei de închidere a Festivalului Filmului Evreiesc de la Bucureşti (ediţia a 2-a, 27 aprilie – 3 mai 2012) a fost israelianul Footnote, pe scenariul şi în regia lui Joseph Cedar, care a obţinut, în 2011, premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, după o nominalizare la Oscar-ul pentru cel mai bun film străin.

Nota de subsol a lui Cedar este o poveste despre intrigile şi rivalităţile acerbe (mâncătoriile, pe limba omului de rând) din lumea academică, a filologilor cercetători ai Talmudului, despre firi şi caractere şi despre nişte uluitoare, însă deloc imposibile meandre ale vieţii personajelor, care, de la un anumit punct al acţiunii, încep să semene tot mai decis cu farsele pe care le joacă Moira, Destinul, câte unui erou de tragedie greacă – lui Oedip, de exemplu.

După o viaţă întreagă petrecută în biblioteci, având ca unic scop demonstrarea unei ipoteze ştiinţifice de-a dreptul revoluţionare cu privire la textul original al Talmudului (respectiv, corpus-ul de texte, de mari dimensiuni, de exegeză a textelor sacre şi tradiţiilor mitologico-folclorice ale iudaismului) – şi ca rezultat, până una-alta, totala lui ignorare de către mediul academic, Eliezer Shkolnik are marea bucurie de a afla că va primi Premiul Israelului, una dintre cele mai importante distincţii, de nu cumva, cea mai importantă din această ţară. El, care până atunci, avusese parte, drept recunoaştere publică, doar de o notă de subsol într-o carte a unui confrate celebru.

Numai că… a fost o încurcătură la mijloc. O secretară de la Ministerul Educaţiei l-a confundat cu fiul său Uriel, tot filolog şi acesta, dar mult mai bine integrat socialmente, un adevărat om al momentului, un om de succes, cu o mulţime de cărţi publicate, un adevărat negativ al părintelui său necomunicativ, însingurat şi înăcrit de atâta insucces şi nerecunoaştere a muncii sale de-o viaţă. Cel propus pentru premiu fusese, de fapt, fiul, nu tatăl…

În încercarea de a repara efectele acestei erori stupide, care ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra bătrânului, Uriel se dovedeşte un fiu bun, negândindu-se nici o clipă să accepte ceea ce-i sugerează autorii propunerii de acordare a premiului, adică să-l primească, după ce încurcătura va fi lămurită în mod public, din raţiuni de “transparenţă”. Ba chiar ajunge la o scurtă confruntare cu principalul autor al propunerii, care se întâmplă să fie tocmai rivalul de o viaţă al tatălui său, primul responsabil de marginalizarea acestuia – pe considerente greu de spus cât de principiale.

Iar în acest timp, fără să ştie de lupta dusă de Uriel pentru ca premiul să-i fie acordat tatălui său, aşa cum ziarele au şi apucat să anunţe, acesta dă un interviu în care se apucă să denigreze tocmai lucrările propriului său fiu. Şi e la fel de greu de spus că asta a fost doar o toană de moment, cauzată de ramoleală.

În cele din urmă, premiul îi va fi decernat bătrânului – dar numai după ce fiul său va fi fost obligat să se angajeze că nu va mai candida vreodată la obţinerea lui. Şi asta, după ce devine evident că el este cel îndreptăţit…

Va fi o victorie cu un gust destul de amar…

Povestirea cinematografică – excelentă – a celor de mai sus este egal îndatorată atât scenariului şi dialogurilor, cât şi unor interpretări actoriceşti de mare clasă: două roluri de aici sunt aproape mute, cel al bătrânului (Shlomo Bar Aba) şi al soţiei sale (Alisa Rosen), dar apariţiile lor se întipăresc, cum se spune, pe retină. Memorabil, de asemenea, şi plin de temperament, Lior Ashkenazi, în rolul fiului său.

Filmul lui Cedar are darul de a da de gândit prin ceea ce spune (inclusiv prin intermediul animaţiei, în scene anti-iluzioniste care completează şi comentează amuzant firul narativ principal), prin felul său lipsit de patetism, dar şi de vreo pornire moralizatoare, de a vorbi despre succes sau eşec, ori despre modul frumos sau urât de a-ţi purta bătrâneţea – precum şi prin ceea ce nu spune, ci se rezumă să observe în treacăt: detaliile măsurilor anti-tero de la intrarea în sălile unde au loc evenimente culturale de amploare, cu bodyguarzi, scannere, câini poliţişti şi arme automate, sunt destul de deprimante pentru orice spectator, chiar dacă el vede zilnic asemenea lucruri la televizor, sau pe viu.

*

HELI

Poveste contemporană senzaţional-banală (căci tot mai frecventă), derulată mecanic, ca un subiect de telejurnal prost.

Heli, un tânăr muncitor mexican, locuieşte cu soţia, copilul, sora şi tatăl său într-o căsuţă izolată, departe de vreo aşezare omenească.

Surioara precoce a lui Heli (ni se spune că are 12 ani şi chiar aşa arată) e în dragoste cu alt puştiulică precoce, care-i promite că o va lua de soţie. Cu toată vârsta necoaptă (are 17 ani), puştiulică e poliţist la Brigada Antidrog şi Antipiraterie. În această calitate, ne este arătat luând parte la o distrugere publică de droguri şi de DVD-uri piratate, de genul celor organizate, până de curând, de Oficiul nostru Român pentru Drepturile de Autor şi văzute de toată lumea la televizor.

Dacă e ceva care să-ţi reţină atenţia, până aici, e peisajul: un semideşert sau chiar deşert, aducând mai mult a Arabia Saudită decât a Death Valley, filmat în planuri largi, orbitor iluminate, în care singurul punct mobil e câte-o maşină în depărtare. Mie momentul mi-a adus aminte de PROFESIUNEA: REPORTER, un vechi film al lui Antonioni.

Micul poliţist dă, întâmplător, de o ascunzătoare în care se află câteva kilograme de cocaină şi fără a şti cui îi aparţin, cedează tentaţiei de a pune mâna pe ele. Le ascunde acasă la iubita sa, Heli dă de ele şi temător de complicaţii, le distruge  … şi de-aici începe nebunia.

Curând după aceea, într-o seară, patru necunoscuţi înarmaţi dau buzna în casa lui Heli, îi împuşcă tatăl şi îl răpesc. În maşina în care îl aruncă, împreună cu sora lui, se mai află, legat şi bătut bine, micul poliţist.

Sunt duşi cu toţii în ascunzătoarea răpitorilor, unde cei doi bărbaţi sunt supuşi unor torturi înfiorătoare, filmate îndelung şi în detaliu, cu mare aplicaţiune. Momentele cele mai atroce sunt cele în care la torturarea celor doi iau parte copiii de 12-13 ani ai răpitorilor. În cele din urmă, unul dintre copii îl dezbracă pe poliţistul atârnat, inconştient, de mâini, îi toarnă benzină pe organele sexuale şi le dă foc. Nu ştiu cum or fi reuşit să filmeze chestia asta, dar vă asigur că părea, pur şi simplu, reală.

În cele din urmă, poliţistul este spânzurat de un pod de pe autostradă, să-l vadă toată lumea, iar Heli este eliberat. De mica lui surioară nu se mai ştie nimic.

După ce reuşeşte să se pună, cât de cât, pe picioare, el ia parte la ancheta poliţiei, dar fără a pomeni vreo vorbă de droguri, de frică să nu fie acuzat de trafic. Ceea ce duce, după un timp, la închiderea dosarului, rămas nerezolvat.

Singurul amănunt notabil este că, la un moment dat, o poliţistă din echipa care se ocupă de caz, stând de vorbă cu convalescentul Heli, în maşina  poliţiei, îşi scoate hodoronc-tronc sânii (mari) din corsaj şi îl îndeasă pe împricinat cu nasu-n ei.

În ce scop… în ce ordine de idei… n-am priceput.

Ceea ce pare, oricărui privitor cu minţile la locul lor, o culme a neverosimilului şi incoerenţei: ca o poliţistă să facă chestii de-astea cu un împricinat, care, de altfel, nici nu se ştie dacă nu cumva urmează să fie inculpat. (Ale noastre, barim, făceau dintr-astea doar cu şefii – v. http://adevarul.ro/locale/slatina/video–politista-violatamelania-renghea-isi-cauta-avocat-razboiul-instanta-fostul-sef-1_52497d27c7b855ff56e1d649/ind ).

…Iar la un timp după aceea, surioara lui Heli se întoarce acasă, gravidă.

EPILOG: Renăscut, Heli dă de urma unuia din banda care l-a torturat şi după cât se pare (faptul fiind văzut de la distanţă), îl ucide. Apoi, se culcă cu una, despre care nu putem decât bănui că este poliţioata din maşină. Asta, fiindcă faţa nu i se vede. Spre deosebire de restul anatomiei.

Pe regizor îl cheamă Amat Escalante.

Interpreţi sunt: Armando Espitia, Linda Gonzalez, Juan Eduardo Palacios şi Andrea Vergara.

*

LA VIE D’ADÈLE

Nu văd ce-aş mai putea adăuga despre acest film.

Şi eu sunt de părere, ca şi alţii înaintea mea, că filmul francezului Abdellatif Kechiche este o producţie pornografică.
Ce-i drept, cu o adolescentă, în rolul titular, de o virginală prospeţime, de o frăgezime care-l va fi făcut pe regizor să o vadă înmulţită cu 72…
Însă, de dragul exactităţii: acesta nu e un simplu porno, ci unul cu ciucuri. Ornamentali. Respectiv, cu filozofeală intercalată printre scenele de sex explicit. Şi dacă nu te zgârie pe creieri platitudinile semidocte debitate de personaje în intervalul dintre scenele de care ziceam, înseamnă că imaginea fofoloancelor linse reciproc/simultan şi filmate în plan detaliu întârzie să ţi se şteargă de pe cortex, blocând accesul altor informaţii. Ceea ce pare să li se fi întâmplat câtorva tineri comentatori onanimi de pe la noi, care-au căzut pe spate şi s-au grăbit să-l ridice în slăvi.
Ce-i drept, nici pe ei nu poţi să-i faci nebuni… dacă un juriu prezidat de Steven Spielberg i-a dat capului de operă Palme d’Or…
Altceva n-o fi obţinut Al Qaeda cu atentatele sale… decât premii la Cannes…
AVERTISMENT : dacă-i va trece cuiva prin cap să-mi reproşeze limbajul, o să-l rog să descrie în amănunţime ce anume se întâmplă în scenele în care cele două eroine se află, goale, în unul şi acelaşi pat.

Şi acum, partea de, vorba aia, cultură, de istorie a filmului:
- 1972. BEHIND THE GREEN DOOR. L-au categorisit „porno chic”. În mai 1973, era prezentat la Cannes. După proiecţie, echipa realizatoare a urcat pe scenă, în frunte cu vedeta feminină Marilyn Chambers, în rochie de seară. „A fost un moment de jenă în sală”, nota presa franceză.

- 2009. ANTICHRIST. Pornhorror. Cu rolul ei principal de aici, Charlotte Gainsbourg a luat premiul de interpretare feminină la Cannes. „A fost un moment de groază în sală”, am constatat eu. Chiar dacă am văzut filmul la Bucureşti.

https://www.youtube.com/watch?v=wUWKMtpfCRc

*

BIFF 2014

LA GRANDE BELLEZZA

Prezentat în premieră mondială în competiția de la Cannes 2013, filmul lui Paolo Sorrentino a câștigat luna trecută Oscar-ul 2014 pentru cel mai bun film străin.

Senzaţie persistentă de déjà vu, déjà vécu.

Ciorbă reîncălzită, s-ar zice. Da, dar într-o oală de aur, bătută cu pietre scumpe.

Ciorba în cauză conţine hălci întregi din Satyricon şi La dolce vita, asezonate cu oarece durităţi picante gen Mondo Cane, sub forma unei relatări cu virtuţi prozastice –  mi se pare că povestea, cu fragmentarismul ei sincopat, discontinuu, de videoclip, cu sâmburele epic, cu filozofările ei şi cu toate micile ei „scăpări”, ar fi delectabilă şi citită, doar ca scenariu (desigur, însă, asta ar însemna să te lipseşti de o bună porţie de picturalitate…)

Avem aici personaje tipice şi altele extrem de atipice, de un pitoresc turbat. Frumoasa stripteusă, de pildă, care câştigă serios dansând la bară, îi povesteşte protagonistului Jep Gambardella, un macho de vreo 65 de ani în patul căruia va poposi pentru o noapte, că-şi dă toţi banii pe tratament. Pentru ce boală, vom afla, poate, în episodul următor, fiindcă nu ni se mai spune – iar Sabrina Ferilli, după cum ni se arată, putem zice că plezneşte de sănătate, să nu-i fie de deochi. Dar, în fine, astea sunt doar pete în Soare…

Găsim şi ceva nou. Pe lângă deja cunoscuta blândă ironizare a clericalismului atotprezent în Italia (amintiţi-vă de parada modei bisericeşti filmată de Fellini), avem, în finalul prezentului film, şi o adiere de religiozitate autentică, de sfinţenie adevărată, întrupată în incredibila apariţie a misionarei în vârstă de 104 ani.

Recipientul, oala de care ziceam, este unul somptuos: Roma, cu minunăţiile ei arhitecturale, picturale, statuare.

Şi, ca să rămânem în domeniul gastronomiei – la fel ca şi cardinalul din film, cu faimă de exorcist, care se pricepe ceva de speriat la bucătărie şi e gata oricând să-ţi împărtăşească o reţetă alambicată: „polonicul” cu care se mestecă în ciorba asta e umorul, hazul mucalit al elegantului Jeppino (Toni Servillo), ziaristul monden care a publicat odată un roman de succes, dar n-a recidivat, care se cunoaşte cu toată Roma şi stă de vorbă cordial cu toată lumea, de la staruri şi contese la patroni de bombe deocheate. Dar care poate să fie şi mordant, la o soarea, atunci când e de dezumflat o scriitoare plină de iţe, fiţe şi „talente”.

Ca să fiu sincer cu dv., mie prin asta mi-a devenit, pe loc, simpatic.

*

NYMPHOMANIAC

Suntem o civilizaţie bătrână, de mult sterilă. Am spus deja tot ce-aveam de spus, am experimentat, gustat, trăit, fumat totul – iar artei noastre, după cum adesea constatăm, nu i-a mai rămas de explorat decât perimetrul atrocelui şi violenţei.

Se pare că “atroce” este cea mai adecvată denumire a unui concept sui generis, a unei noi categorii, aflată într-un tot mai sesizabil proces de constituire. Mi se pare că esteticienii vor începe să vorbească despre “atroce” şi “disperat”, aşa cum, pe vremuri, se vorbea despre noţiuni ca “frumos”, sau “comic”, sau “sublim” etc.

“Atunci când nimeni nu te ascultă, când nimeni nu vrea s-audă ce-ai de spus, nu-ţi rămâne decât să pui o bombă, care să vorbească pentru tine”, aşa gândea un personaj dintr-un film despre IRA (Armata Republicană Irlandeză).

Cine să-l asculte pe povestitorul căruia nu i-au mai rămas de spus decât poveşti de mult cunoscute de toată lumea ? Creatorului ce vrea să mai fie văzut şi auzit, în zilele noastre, se pare că nu i-a rămas decât soluţia violentă, explozivă, singura aflată într-o legătură oarecare cu realitatea pe care ne-o bagă zilnic pe gât televiziunea.

Gata cu “épater le bourgeois”! Am trecut la “valorificarea superioară a potenţialului artistic”, cum ar fi zis secretarul de partid al Şcolii de Literatură, prin anii 50… la “terroriser et effrayer tout le monde”.

Cam în asta constă, zic eu, demersul expresiv al lui von Trier, de la Antichrist încoace. Ultimele lui filme pendulează între obscen şi atroce şi îşi pun comentatorii în situaţia delicată de a nu putea, din motiv de convenienţe, să relateze ce anume se petrece în ele, obligându-i la o exprimare perifrastică, sau, dacă sunt mai tâmpiţi, la născociri de un caraghioslâc de-a dreptul urmuzian. (O zearistă dâmboviţeană pretinde că, în scenele de sex, protagonista din Nymphomaniac a utilizat un …vagin artificial ! curat Pâlnia şi Stamate, ce mai încoa’ şi’ncolo…)

Von Trier îi dedică Antichrist lui Tarkovski, perplexându-şi privitorii care ştiau că acela a fost un mare mistic creştin ortodox – în vreme ce opera dedicată miroase mai degrabă a satanism… Tragă de aici fiecare ce concluzii vrea şi poate…

În ce mă priveşte, cred că afinitatea esenţială, primordială, a danezului nu e cea cu negurosul regizor sovietic mistic (o persoană, de altfel, dotată cu imensă forţă expresivă), ci cu la fel de neguros-fanaticii atentatori sinucigaşi actuali, de a căror teamă tremură o lume-ntreagă.

În Nimphomaniac, exhibiţionismul pornografic dinamitează convenienţele, obligându-ne să ne reamintim că automatismele, reflexele noastre numite „reguli de bună purtare” sunt, până una-alta, chiar tabù-urile aflate la temelia civilizaţiei.

A civilizaţiei iudeo-creştine detestate de Nietzsche – şi numite de alţii „umanistă”, care este un sistem de supravieţuire colectivă.

Iar această civilizaţie, oricât i-ar indispune afirmaţia pe diverşii ideologi de ocazie, este una singură, cea europeană – înconjurată şi penetrată de numeroase culturi, subculturi şi infraculturi ostile, care nu dau doi bani pe cuvântul „umanism”. Şi nici pe vieţile altora.

*

VICTORIA

La Berlinala 2015, Victoria a obţinut Premiul German de Film la şase categorii, printre care Cel mai bun lung metraj, Regie şi Rol principal (feminin şi masculin) – plus un Urs de Argint pentru imagine.

Thriller european, film “noir” amintind mai mult de Godard şi Louis Malle decât de Huston şi de Preminger, creaţia regizorului Sebastian Schipper face parte din specia rară a celor capabile să descopere, în accidentul banal, semnificaţia şi să releve în simplul fapt divers exemplaritatea şi caracteristicul.

El consemnează, în ceea ce pare un singur plan-secvenţă, povestea unui nopţi petrecute pe trotuarele Berlinului de o fată şi patru băieţi, foarte tineri cu toţii, care s-au cunoscut la o discotecă, au dansat, au râs, au flirtat (fata, cu unul dintre ei), au băut, au fumat un pic de “iarbă” – şi în cele din urmă, aproape fără să-şi dea seama cum, s-au trezit că jefuiesc o bancă. După care, beţi, drogaţi şi mai ales, diletanţi, s-au întors la discotecă, să se distreze în continuare – şi astfel, au pus poliţia pe urmele lor, la foarte scurt timp după comiterea jafului. Rezultat final: trei morţi, băieţii (care, de altfel, erau înarmaţi) – şi o supravieţuitoare, tânăra, momentan, liberă.

Variaţiune pe temă dată, poveste banală cu tineri din cartierele sărace ale unei metropole, debusolaţi şi lipsiţi de perspective, aparent văzută nu doar o dată de către orice spectator, filmul lui Schipper este mai ales o probă de virtuozitate. Dacă prima sa parte pare să se dizolve în incoerenţa vacarmului din pivniţa-discotecă, a dialogurilor onomatopeice şi a bâţâielilor camerei (totul fiind filmat din mână), lucrurile prind contur ferm şi capătă un ritm tot mai susţinut după aceea. Şi dacă prima jumătate a filmului a avut un aer de hârjoneală adolescentină, cele ce urmează devin în câteva clipe un coşmar, atunci când băieţii o înştiinţează pe Victoria că ei toţi trebuie să-l ajute pe unul dintre ei să se achite de o datorie contractată în închisoare… căci, da, prietenul lor a făcut şi un pic de aşa ceva. Iar datoria constă în atacul cu pricina, pentru care primesc revolvere de la comanditar.

Din acest moment, lucrurile se precipită, până ce totul sfârşeşte într-un vertij de  confuzie, teroare şi sânge.

Fără îndoială, acest film cu acţiune foarte bine articulată a constituit prin el însuşi o mare surpriză la recenta Berlinală. Unul din lucrurile interesante de aici, pe care nu ţin minte să-l mai fi văzut până acum în vreun film, este felul cum autorul marchează trecerea timpului: un interval oarecare din acţiune ne este prezentat drept lipsit de interes prin aceea că pe coloana sonoră nu se mai aud dialoguri, ci o muzică de fond. Este o modalitate de a spune “şi aşa mai departe”, sau “să trecem peste asta”. Este, dacă nu mă-nşel, un semn de punctuaţie cinematografic inedit.

Iar cealaltă surpriză este Laia Costa, tânăra actriţă spaniolă în rolul titular de aici. Ea are inteligenţă, temperament, haz, prospeţime. Şi este de o fotogenie aparte.

În rolurile gangsterilor de ocazie, Frederick Lau, Franz Rogowski şi Burak Yigit alcătuiesc o echipă funcţională şi precisă.

https://www.youtube.com/watch?v=qlG0nauf8fo

*

TÂNĂRĂ ŞI FRUMOASĂ

Simplu ca bună ziua, aşa ni se prezintă filmul lui François Ozon. O poveste despre o liceancă dintr-o familie pariziană oarecare, onorabilă şi relativ înstărită, educată şi ferită de traume, care se apucă de prostituţie. Şi căreia, la un moment dat, într-o cameră de hotel, i se întâmplă să-i moară un client (vârstnic). Ocazie cu care poliţia intră pe fir şi astfel, află şi părinţii cu ce se ocupă fetiţa lor. Faptul că „prestatoarea” e minoră o pune la adăpost de unele consecinţe legale, mai degrabă răposatul fiind considerat culpabil.

Ce a determinat-o să se „pună pe piaţă”? Curiozitatea? Gustul pentru aventură? Internetul? Cupiditatea? Rămâne să ne dăm cu presupusul…

În sânul familiei urmează tot ce era de aşteptat să urmeze, şoc, lacrimi, urlete… vizita la psiholog, însoţită de mama disperată. Unde are loc singurul moment comic din film. La sfârşit, terapeutul le spune preţul: „Şaptezeci de euro pe şedinţă, atâta e tariful meu”.

Iar pacienta surâde imperceptibil. Al ei era de trei-patru sute de euro…

Filmul are şi un epilog: văduva (Charlotte Rampling) simte nevoia să o cunoască pe fata în braţele căreia i s-au deschis răposatului porţile cereşti. Momentul virează spre o vagă sugestie de lesbianism, nemotivat şi neverosimil. Respectiv, ca nuca-n perete.

Singura surpriză a acestei „cronici de moravuri” (?) este protagonista Marine Vacth, o apariţie de o fotogenie aparte. Într-adevăr, tânără şi frumoasă. Şi dezinhibată rău.

28.03.2014

*

MURDĂRIE

Iată un film despre care se poate vorbi mult – şi din perspective multiple.

N-am citit proza lui Irvine Welsh, autorul scoţian  a cărui carte este ecranizată aici, la fel cum n-am citit nici Trainspotting, celălalt roman al său care a stat la baza unui film celebru. Dar faptul că ambele seamănă izbitor, deşi sunt făcute de regizori diferiţi (şi foarte talentaţi, amândoi), ne spune din capul locului că prozatorul are „mână grea”, amprentă inconfundabilă.

…Dar să nu ne pierdem în consideraţii gen „influenţa a ceva asupra cuiva”, cum zicea, odată, Virginia Woolf.

E suficient să spunem că romanele cu pricina, împreună cu ecranizările lor, reiau, parcă, povestea din punctul unde-au lăsat-o Tinerii Furioşi, Portocala mecanică şi O Lucky Man.

Realismul lor dur, venind dintr-o mare tradiţie a filmului documentar, se aliază paradoxal cu suprarealismul, făcând să rezulte două titluri de referinţă, probabil la fel de viguroase, de rezistente în timp ca Free Cinema-ul însuşi.

Filth spune povestea unui tânăr şi ambiţios poliţist din Edinburgh, care „luptă pe două fronturi”: cel oficial, al sarcinilor sale de serviciu şi celălalt, al discreditării colegilor cu care concurează la avansarea în funcţie. Celui de al doilea îi acordă mult mai mare atenţie, în detrimentul primului: ancheta unei crime, de care se ocupă, trenează şi în cele din urmă, cazul îi va fi repartizat altcuiva.

Personajul este descris ca unul lipsit de orice urmă de simţ moral şi de echilibru interior: se ţine numai de intrigi, se culcă cu nevestele colegilor, fură, bea, bate, violează, se droghează… un adevărat om din subterană, cum numai ruşii (Dostoievski, Sologub) au mai imaginat.

O apariţie şarjată, ar zice o persoană care n-a avut niciodată parte de un loc de muncă într-un mediu concurenţial. Sau realistă, ar aprecia alţii, care ar putea povesti şi ei câte ceva despre genul acesta de colegi de serviciu. Viziunea regizorului Jon S. Baird este una caricaturală, sau realitatea însăşi este o mascaradă, un bâlci violent?

Căci nici mediul ambiant al mutantului „subteran” nu e chiar idilic. Beţivii buhăiţi de ambe sexe de pe trotuare, fetiţa de şaisprezece ani făcându-i un anumit favor sexual poliţaiului şantajist care a găsit-o în pat cu unul bănuit de crimă, petrecerea de Crăciun de la secţia de poliţie cu „jocurile ei de societate” nemenţionabile… nu s-ar zice că viziunea autorilor e prea roză. Ironia lor e rea, dar nu aberantă şi nici incoerentă. Acest pamflet suprarealist aduce, totuşi, a reportaj.

Lucrurile devin, din violente şi groteşti, abisale de-abia în momentul când pe ecran îşi face apariţia flaconul cu pastile pe care scrie Carbonat de Litiu. Medicamentul cu pricina se foloseşte în tratamentul TAB (tulburări afective bipolare), o ţicneală cu acte-n regulă, o psihoză gravă, care impune de multe ori internarea la Psihiatrie. Iar faptul că poliţistul mizerabil de aici, acest cumul aproape neverosimil de „calităţi”, este un mare anxios (sinucigaş, în cele din urmă) ne arată că autorul ştie despre ce vorbeşte.

O mică divagaţie: văd că, acum, Poliţia noastră vrea să-şi angajeze profiler-i, adică specialişti presupus apţi a schiţa portretele psihologice ale infractorilor necunoscuţi, pe baza cărora să se poată prevedea comportarea ulterioară a acestora. Dar preocupările privind profilul psihologic al persoanelor aparţinând anumitor categorii socio-profesionale nu sunt o chestie inedită la noi. Prin 1972-1973, am cunoscut pe cineva care lucra la un institut de cercetări de genul acesta, unde tocmai se realiza expertizarea psihologică a personalului. Prima categorie investigată (se folosea faimosul test Minnesota) a fost cea a personalului de conducere, a directorilor de tot felul, respectiv a activiştilor de partid – începând cu cei  mai importanţi, situaţi imediat sub Comitetul Central al PCR. Rezultatele au fost corespunzătoare, îmi spunea cunoştinţa mea. Profilul lor psihologic era, în majoritatea cazurilor, aşa cum trebuia să fie, de tip preponderent paranoid: directorii şi activiştii erau nişte oameni hotărâţi, autoritari, capabili să bată cu pumnul în masă, cum s-ar zice. Când s-a trecut, însă, la miliţieni, aici lucrurile n-au mai stat la fel de bine: spre imensa surpriză a tuturora şi în primul rând a „conducerii superioare de Partid şi de Stat”, mare parte dintre ei nu erau deloc aşa ceva, ci depresivi, ciclotimici, schizoizi – adică, terorizaţi şi ei, la rândul lor, deloc echilibraţi. Asta ne reaminteşte încă o dată, dacă mai era nevoie, cine erau şefii şi cine, executanţii în RSR.

Și bănuiesc că asta are o anumită legătură cu desființarea (sau cu ”securitizarea”) unor facultăți umaniste precum cea de Psihologie, survenită la puțin timp după aceea.

(În ce priveşte, de pildă, Revoluţia Română, sunt de părere că unul care-a tras în manifestanţii de pe treptele Catedralei Ortodoxe din Timişoara, omorându-i în decembrie 1989, nu era nici sadic, nici paranoic, ci doar un imbecil care s-a căcat pe el de frica şefilor. Ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui să zacă în puşcărie până în ziua de azi.)

29.03.2014

*

FOXCATCHER

Filmul semnat de americanul Bennett Miller, care a luat premiul pentru regie la ediţia 2014 a festivalului de la Cannes, prezintă interes din motive ce n-au prea mult de-a face cu arta ori meşteşugul regizoral.

El este relatarea/reconstituirea fidelă a unui fapt divers care, la vremea lui, a ţinut mult timp pagina întâi a ziarelor: în ziua de 26 ianuarie 1996, John Éleuthère Du Pont, co-proprietar al giganticului concern cu acelaşi nume (armament, industrie chimică etc. etc.), l-a împuşcat mortal pe Dave Schultz, campion olimpic şi mondial la lupte libere, găzduit pe proprietatea sa de 3,2 kmp din Delaware, USA.

Cel care părea doar un excentric bogătaş homosexual s-a dovedit în cele din urmă a fi fost un psihopat periculos. Diagnosticul de schizofrenie paranoidă care i s-a pus după arestare l-a scăpat, probabil, de pedeapsa capitală.

Adevăratul J. E. Du Pont, mort în detenţie, la 72 de ani, în 2010, este reînviat în acest film cu o fidelitate mecanică gen Musée Grévin. Punctul forte al prezentei montări este meticulozitatea reconstituirii, începând de la mască, de la aspectul fizic al interpreţilor (Steve Carell, Channing Tatum, Mark Ruffalo), care seamănă incredibil cu modelele lor din realitate.

Restul, adică interioritatea personajelor, resorturile psihice care le fac să se manifeste aşa cum vedem pe ecran, e de o perfectă banalitate şi previzibilitate. Ai senzaţia că vei afla mai multe despre multimiliardarul condamnat pe viaţă şi despre sportivii sponsorizaţi şi antrenaţi de el (căci omul avea şi ambiţia de a se împăuna cu medalii olimpice, dacă nu ca titular, atunci măcar ca antrenor) din manualul de psihiatrie. Sau că personajele sunt simple portrete-robot realizate conştiincios din dispoziţia unui procuror.

La fel ca în cazul celei mai comune, mai banale ştiri de presă, nucleul faptic în sine prezintă un mai mare interes, e mai relevant decât ipostazierea lui, zis artistică, de aici.

După cum se vede, mai nou, Cannes-ul premiază producţii gen Discovery, Animal Planet ori National Geographic TV. Aşa aş fi zis dacă nu mi-ar fi trecut prin minte, în ultima clipă, că, de fapt, regizorul acesta poate a vrut să transmită un mesaj prin intermediul reconstituirii sale anoste. Poate a vrut să ne spună că o ţară unde un grangure de mărimea asta poate intra în puşcărie şi rămâne acolo pe veci nu e o ţară oarecare – ci una cu adevărate, serioase principii morale.

Mai ştii?

http://en.wikipedia.org/wiki/Du_Pont_family
http://murderpedia.org/male.D/d/dupont-john-photos.htm
http://freestampmagazine.com/2014/04/24/auction-classic-british-guiana-collection/
http://www.dupont.ro/

*

LEVIATAN

Încercările de decriptare a acestui film lung şi trist au fost interesante. Pe mine aş zice chiar că m-au făcut să zâmbesc. De pildă, o conaţională a regizorului amintea de pasajele din Vechiul Testament unde se întâlneşte numele Leviatan; în vreme ce un comentator anglosaxon se referea la Leviathan de Thomas Hobbes, titlu obligatoriu în memoria culturală a oricărui om educat (a oricărui absolvent de liceu umanist, era să zic, dar a fost aproape să-mi muşc limba, gândindu-mă la starea învăţământului actual, de la noi – şi nu numai de la noi…) Mde, fiecare cu ce-a avut la îndemână, în bagajul său, fiecare cu ce-a citit şi a învăţat la şcoală…

Cât or fi ruşii de bisericoşi, dar în filmul lui Andrei Zviaghinţev e vorba în primul şi în primul rând despre Leviathanul filosofiei politice iluministe, adică despre Stat. Despre statul autoritarist al lui Putin, contemplat de la nivelul a ceea ce se cheamă „administraţie publică locală”, adică al Mafiei, cu uneltele sale seculare (gorilele, trupele de şoc) şi spirituale (clerul).

Contrar aparenţelor, faptele – descrise de-a dreptul gazetăreşte aici – nu se petrec la Bacău şi nici la Focşani, ci undeva în nordul Rusiei, într-o pustietate pitorescă de pe ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord, cu balene trecând agale în larg şi cu un impresionant schelet de balenă pe plajă.

Baronul local, primarul beţiv şi brutal din îndepărtata localitate arctică (Roman Madianov), a pus ochii pe casa şi gospodăria unui oarecare Kolea (Aleksei Serebreakov), amplasate cum nu se poate mai convenabil pentru o investiţie turistică. S-ar putea face ceva absolut profitabil în locul acela dăruit cu o vedere superbă asupra mării, îşi zice el – şi procedează în consecinţă. Cu ajutorul unor tertipuri legale dintre cele mai simple şi uzitate (nu numai în Rusia), cel vizat rămâne fără casă şi cu datorii la Fisc de câteva milioane de ruble.

Odată ajunşi aici, dăm, în fine, şi de celălalt Leviathan, cel din Cartea lui Iov. În scurt timp, peste Kolea, victima mânăriilor, un mecanic auto tânăr, prezentabil, căruia s-ar zice că nimic nu-i lipseşte, se abat toate nenorocirile: îşi pierde tot avutul, îşi pierde nevasta (Elena Liadova), care-l înşeală cu avocatul (Vladimir Vdovicenkov) venit de la Moscova să-l apere, de altfel, fost coleg de armată cu el. Apoi, ea se sinucide, Kolea e acuzat de uciderea ei – şi în cele din urmă, condamnat. Toate astea, pe fond profund alcoolic, ca să zic aşa – incredibil câtă votcă se bea în acest film.

Intriga aceasta stufoasă (ziceţi-i „complexă” dacă aşa vă sună mai bine) a luat, acum câteva luni, premiul pentru scenariu la Cannes. Asta, fiindcă, fără îndoială, vădeşte calităţi prozastice. Întrepătrunderea celor două poveşti, a celor două planuri narative, a familiei lui Kolea şi a Puterii, respectiv a primarului corupt până-n măduva oaselor, şantajabil şi şantajat, dar indestructibil, cu toţi colaboratorii şi supuşii săi, şeful poliţiei, preşedinta tribunalului local, mardeiaşii, preoţii, este, însă, asezonată cu vreo trei discursuri interminabile, care lungesc filmul cu câteva minute bune, să nu zic un sfert de oră. Ce-i drept, ele rimează într-un mod nostim: cele două sentinţe citite în pas alergător de judecătoare în sala tribunalului şi predica rostită la slujba duminicală de duhovnicul suspus al primarului mafiot în faţa unor enoriaşi care pleacă, apoi, in corpore de la biserică, într-o lungă coloană de 4×4 scumpe. Privite în simpla lor înşiruire, necomentată, ele au oarece haz, unul cam deprimant, ce-i drept. Dar, pe de altă parte, eu zic că am fi priceput despre ce-i vorba chiar dacă n-ar fi fost atât de lungi.

Ceea ce mai frapează, încă, este castingul. Maniheismul distribuţiei este absolut. Cele trei personaje din tabăra perdantă, cele care sunt chinuite, suferă şi mor, sunt extrem de prezentabile, iar celelalte, împilatorii lor, de o urâţenie fizică frapantă. De parcă pe unii i-a pictat Rafael, iar pe ceilalţi, Hieronymus Bosch.

În rest, un personaj deloc neglijabil e aici peisajul, splendid în austeritatea sa nepământeană.

http://www.palacefilms.com.au/leviathan/

*

THE SEARCH

Filmul lui Hazanavicius spune povestea unui băiat cecen de nouă ani care, în 1999, şi-a văzut părinţii omorâţi de armata rusă şi, de teamă că el şi fratele său în vârstă de câteva luni vor avea aceeaşi soartă, pleacă în pribegie. După ce îşi abandonează frăţiorul pe pragul unei case de ţară în care aude vorbindu-se în limba cecenă, el bate drumurile ţării sale distruse, împreună cu mulţimile de refugiaţi, în căutarea unui adăpost. Sau, mai degrabă, oriunde, dar cât mai departe de uniformele ruseşti. Când le vede, o rupe instinctiv la fugă. El nu mai ştie nimic de sora lor mai mare, dispărută şi ea, în haosul şi nebunia generală a războiului.
În cele din urmă, copiii sunt recuperaţi de către oamenii misiunilor umanitare ale Uniunii Europene. Una dintre aceştia este tânăra Carole (Bérénice Bejo), care îl îndrăgeşte pe micul orfan rătăcitor, îl adăposteşte în apartamentul ei şi e hotărâtă să îl adopte. Printr-o fericită întorsătură a sorţii, din categoria celor care sunt incredibile, neverosimile, dar se mai întâmplă, în final, sora mai mare (Zukhra Duishvili) dă de urma fraţilor ei şi astfel, familia, câtă mai e, se vede reunită.
Filmat, în mare parte, în Georgia, actualul The Search preia fidel trama filmului cu exact acelaşi titlu al lui Fred Zinemann, din 1948, în care era vorba despre un copil ceh supravieţuitor al Auschwitz-ului (detalii, la http://www.cinemarx.ro/filme/The-Search-The-Search-38285.html).

Pilonii de rezistenţă ai peliculei sunt interpreţii – şi de partea cealaltă, în contrast şocant cu aceştia, atmosfera, mediul, peisajul, respectiv imaginile care par a proveni din înregistrări autentice de pe front. (Nu-mi pot închipui cum a ajuns Hazanavicius să filmeze din imediata apropiere, de la doi-trei metri, coloanele de tancuri şi blindate ruseşti.)

Cât despre interpreţi, cel mai ataşant, desigur, este Abdul-Khalim Mamutsiev, băieţelul despre care nu ştim dacă nu cumva reproduce un fragment din propria-i biografie. Prezenţa şi interpretarea lui se află, aici, la nivelul lui Jackie Coogan în Puştiul, celebrul film al lui Chaplin (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Chaplin_The_Kid_edit.jpg).

Ceea ce bănuiesc că ar fi în plus faţă de filmul din 1948, pe care regret că nu l-am văzut, este vizavi-ul: povestea spusă din partea cealaltă a oglinzii. Adică, văzută prin ochii şi prin intermdiul lui Kolea (Maksim Emelianov), soldatul rus care a luat parte la uciderea părinţilor celor trei copii şi a filmat-o cu o videocameră Hi8. Kolea, liceanul de 19 ani săltat de miliţie de pe stradă fiindcă e găsit cu marijuana în buzunar, înrolat drept pedeapsă în armată şi trimis pe frontul din Cecenia, se „căleşte” cu ajutorul bătăilor crunte încasate de la superiori şi colegi cu vechime, al drogurilor şi băuturii, transformându-se într-un soldat model. Adică unul care omoară civili şi, dacă simte vreo nelinişte cu ocazia asta, e îmbărbătat de colegii săi, care-i spun că toţi cecenii sunt terorişti.

Filmul lui Michel Hazanavicius (a cărui familie provine din spaţiul ex-sovietic) este, s-ar zice, un remake în răspăr, o imitaţie polemică. El ne spune, într-un mod cât se poate de transparent, că lucrurile care se întâmplau în Germania nazistă şi la care se referea Zinemann se întâmplă şi astăzi, când nu mai există nazism. Dar ceva, de existat, există. Asta-i clar.

*

CIOCĂNITOAREA RUSEASCĂ

Ciocănitoarea rusească e un film surprinzător. Ba chiar năucitor, putem zice. Americanul Chad Gracia, cel mai celebru regizor de pe strada sa, sau, cine ştie, chiar din cartierul său, a făcut, cu un buget incredibil de redus, de nici o sută de mii de dolari din câte-am auzit, un fel de documentar-artistic-urmat-de-dans, o reconstituire de lung metraj, despre istoria Uniunii Sovietice, Războiul Rece, situaţia politică actuală a Ucrainei şi soarta lumii, în general.

Plus adevărul despre catastrofa de la Cernobîl, revelat de Fiodor Alexandrovici, un tânăr artist kievlean, aparent uşor machit ori drogat (sau doar dopat cu literatură Science Fiction semnată de celebri autori sovietici). În esenţă, junele artist afirmă că explozia nucleară din aprilie 1986 a fost provocată intenţionat de unul sau mai mulţi înalţi demnitari sovietici pentru a împiedica o iminentă anchetă cu privire la grandiosul eşec al unui obiectiv militar de maximă importanţă strategică, situat în imediata apropiere a centralei atomoelectrice de la Cernobîl.

El se numea DUGA şi potrivit lui Fiodor, ar fi fost o instalaţie menită să controleze minţile adversarilor, adică ale americanilor, transformându-i în nişte Zombies incapabili de gândire şi de acţiune.

Însă, după toate aparenţele, obiectivul în cauză, care încă se află acolo, la doi paşi de „sarcofagul” ruinei radioactive, era o instalaţie radar de o putere colosală, înaltă de câteva zeci de metri şi întinsă pe sute de metri, care ar fi urmat să servească drept sistem de avertizare timpurie în cazul unui atac cu rachete îndreptat împotriva teritoriului sovietic. (De altfel, misterioasa instalaţie seamănă bine cu radarele amplasate pe coastele din estul Angliei, în al doilea război mondial. Numai că e de zece ori mai mare.)

DUGA ar avut capacitatea de a „vedea” chiar şi dincolo de linia orizontului, identificând rachetele nucleare inamice cu 25 de minute înainte de ajungerea lor la ţintă, spre deosebire de radarele sovietice folosite în acea perioadă, care permiteau o anticipare de numai 10 minute – răgazul mai lung anvizajat urmând să permită o coordonare mai eficientă a ripostei. Adică a sfârşitului lumii, pe scurt, căci asta înseamnă riposta „simetrică” la un atac nuclear.

Numai că măgăoaia n-a produs decât necazuri: pe lângă faptul că emisia sa cu frecvenţa de 10 hertzi putea fi auzită ca un pârâit deranjant continuu, inclusiv în aparatul de radio al oricărui american (de unde şi numele de „ciocănitoare rusească”), ea a perturbat mai ales telecomunicaţiile pe propriul teritoriu sovietic. Şi dat fiind că preţul instalaţiei ar fi fost de 2 ori mai mare decât al centralei atomoelectrice din vecinătate, adică de cca 7 miliarde de ruble, iar eficienţa, nulă, responsabilii proiectului s-ar fi temut de cele mai aspre sancţiuni – respectiv, de pedeapsa capitală.

Aşa că au aranjat lucrurile în aşa fel încât, de la Moscova, să se dea inginerilor centralei ordinul de a efectua un experiment periculos, care s-a sfârşit cu explozia scontată a reactorului şi cu abandonarea întregii zone puternic iradiate, în care accesul e interzis până-n ziua de azi.

Acestea sunt lucrurile povestite de tânărul artist ucrainian. Dovezi în sprijinul lor? Oh, nu, aşa ceva nu există.

Există, însă, reticenţa tuturor celor intervievaţi, foşti angajaţi ai centralei, foşti factori mai mult sau mai puţin responsabili, foşti „oameni sovietici”, cum le plăcea să-şi spună, care nu vor să furnizeze nici un detaliu concret cu privire la fapte, deşi unii s-au aflat chiar în miezul lor.

Şi mai există, ca de obicei în cazuri din acestea, un vid arhivistic total. Nu există în arhive nici un fel de documente cu privire la catastrofa de la Cernobîl – aşa cum nu există, la noi, nici o statistică a îmbolnăvirilor de cancer de după aprilie 1986.

Şi mai există, chiar în acest moment, norul de fum, posibil radioactiv, al marilor incendii de vegetaţie din preajma centralei.

Este această docu-ficţiune o elucubraţie ? În linii mari, da.

Dar, orice s-ar zice, e o elucubraţie de actualitate. Poate la asta se vor fi gândit americanii, când i-au dat Marele Premiu al Juriului secțiunii World Cinema la festivalul Sundance 2015.

Precum şi juriul de la Bucureşti, care i-a acordat trofeul CINEPOLITICA 2015.

*

STATUL CONTRA FRITZ BAUER

Este o docu-ficţiune ce respectă riguros, după cât se pare, adevărul istoric. Fritz Bauer a fost un personaj real. Acest jurist evreu, social-democrat de pe vremea Republicii de la Weimar, de după primul război mondial şi, în particular, un pic homosexual, avea toate datele ca să le fie “simpatic” naziştilor, care l-au şi închis într-un lagăr de concentrare. A reuşit să scape, să emigreze şi, după război, să se întoarcă în Germania, unde a ajuns procuror-şef al unui land.

Surpriza, pentru mine (la fel, poate, ca pentru mulţi spectatori din generaţia mea) a fost să aflu, din acest film, lucruri noi despre capturarea faimosului Adolf Eichmann, unul dintre principalii responsabili de exterminarea evreilor în lagărele naziste. Ştiam – şi în general, se ştia – că acesta a fost identificat şi răpit, în 1961, din Argentina, unde se ascundea sub un nume fals, de către Mossad, serviciile secrete israeliene.

Şi aflăm, din acest foarte recent film al regizorului german Lars Kraume, că Mossad-ul a primit informaţia cu pricina de la Fritz Bauer.

Motivul pentru care procurorul şef Bauer a comis o asemenea trădare fiind acela că, dacă ar fi lăsat problema pe mâna colegilor săi germani, Eichmann n-ar mai fi fost arestat în veci şi ar fi murit în patul lui din America de Sud, la adânci bătrâneţi.

Asta, deoarece tot aparatul de stat al Republicii Federale Germane din anii aceia era plin, dacă nu de foşti SS-işti şi membri ai partidului nazist, cu carnet, măcar de foşti combatanţi pe frontul de Răsărit – care, pe lângă simpatia instinctivă pentru marele ştab hitlerist şi antipatia tot atât de instinctivă faţă de procurorul evreu, mai nutreau şi teama că Eichmann, odată arestat, şi-ar putea da drumul la gură, denunţând nenumăraţi colaboratori.

Acelaşi Bauer, de altfel, a declanşat şi procesele gardienilor de la Auschwitz.

Principalul atu al filmului lui Kraume, pe care presa germană îl numeşte „incomod”, este cel de a fi reuşit reconstituirea veridică a epocii cancelarului Adenauer.

Pe lângă faptul că reuşeşte o surprinzătoare identificare fizionomică cu modelul real al personajului, protagonistul Burghart Klaussner îi dă acestuia şi veridicitate psihologică. În rolul singurului său colaborator de încredere, îl secondează, la fel de convingător, Ronald Zehrfeld, un încă-tânăr actor în plină ascensiune.

În rolul unei dizeuze de bar, Lilith Stangenberg ne aduce aminte de Îngerul albastru, de Marlene Dietrich şi de toată atmosfera libertină a Berlinului de până la venirea la putere a lui Hitler. Şi de Rosemarie, un personaj asemănător dintr-un film vestgerman de prin anii 50-60. Doar că – vremurile evoluează – cântăreaţa de acum e un tânăr travestit…

Filmul lui Kraume a obţinut premiul criticilor cinematografici  germani şi Premiul Publicului la Festivalul de la Locarno, ediţia 2015.

Un film bun este acela care-ţi pune mintea în mişcare, am spus-o nu o dată. Pe mine, cel de faţă m-a dus cu gândul la Reinhard Gehlen, fost general hitlerist şi după aceea, spion-şef al Republicii Federale Germane. A fost, probabil, personalitatea occidentală cea mai atacată în presa noastră de pe vremea lui Gheorghiu Dej – ca şi, probabil sau mai mult ca sigur, în presa din întreg lagărul comunist. Abia văzând filmul lui Kraume, m-am gândit că antipatia băieţilor noştri Gehlen n-o datora atât împrejurării că mai toţi colaboratorii lui erau foşti nazişti, cât faptului că, mai mult ca sigur, cunoştea numele foştilor nazişti din Republica Democrată Germană. Şi - probabil - numele multor alte persoane onorabile de prin diverse state “de democraţie populară”.

De altfel, şi noi cunoaştem numele „foştilor” securişti de prin Serviciile noastre discrete. Da… şi la ce ne-a folosit?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fritz_Bauer

http://www.fr-online.de/tv-kritik/-die-akte-general—ard-von-der-pflicht–unbequem-zu-sein,1473344,33844560.html

http://www.fr-online.de/film/-der-staat-gegen-fritz-bauer–im-falschen-film,1473350,32041942.html

http://www.thevintagenews.com/2016/04/14/a-wwii-file-that-has-been-untouched-for-nearly-six-decades-rhas-finally-been-opened/

http://www.cinepolitica.ro/ro/2016/noutati

14.04.2016

*

AFERIM

Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.

Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.

Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.

“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…

Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.

Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.

Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).

Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:

Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.

Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.

Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).

Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.

Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.

Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.

Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…

Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.

Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.

Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.

Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.

PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).

PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…

http://www.arenamall.ro/aferim-in-avanpremiera-nationala-la-cinema-city-05-03-2015/

*

BACALAUREAT

Cu o zi înaintea examenului de bacalaureat, Eliza, o adolescentă cu frumoase perspective (se pregăteşte să-şi continue studiile la o facultate din Anglia), are parte de o întâmplare teribilă: este atacată şi violată chiar în apropierea liceului la care învaţă.

Tatăl ei, medic, un om cu reputaţie imaculată şi cunoscut de toată lumea în oraşul său de provincie, un om care, după cum el însuşi afirmă,  n-a făcut în viaţa lui vreun lucru ce i-ar putea fi reproşat vreodată, şi-a crescut fiica, unicul său copil, în spiritul acestei onorabilităţi fără pată.

Iar fata lui, căreia a făcut tot posibilul şi, după cum zice, nenumărate sacrificii ca să-i asigure un viitor frumos undeva în lumea largă, nu în ţara asta unde n-ar avea decât perspectiva unei existenţe mediocre, nu mai e capabilă să dea examenul din ziua următoare. Şi prin aceasta, va pierde bursa din Anglia.

Pus în faţa acestei farse mizerabile, acestei lovituri sub centură a Destinului, doctorul se vede constrâns să-şi încalce principiile. Şi nu găseşte altă soluţie, pentru a-i mări nota la Bac fetei sale, decât să recurgă la ceea ce, pe timpuri, noi numeam P-C-R (Pile-Cunoştinţe-Relaţii), iar vest-europenii lipsiţi de sensibilitate şi compasiune – Mafia.

Felul cum o face constituie o bună parte din materia tragicomică a filmului: părintele disperat pune în mişcare eternul Lanţ al slăbiciunilor pe care-l ştim încă de la Caragiale. Şeful poliţiei locale îl va „servi” trimiţându-l la un fost şef de la Vămi, iar acesta îl va pasa şefului comisiei de bacalaureat de la liceul în chestie… toate astea, desigur, în schimbul unor mici contraservicii. De exemplu, cel de a-l înscrie peste rând pentru un transplant de ficat pe fostul vameş, care are ciroză (de parcă bietul de el s-ar fi numit A…).

În acest timp, amanta doctorului – căci există şi aşa ceva – rămâne gravidă, nevasta vrea să divorţeze şi îl dă afară din casă, iar iubitul Elizei pare să fi avut oarece legătură cu violul. Şi colac peste pupăză, bolnavul internat în stadiu terminal este căutat de doi procurori, care vor să-i pună câteva întrebări à propos de activitatea sa la Vamă – norocul aceluia că răposează în ziua următoare. Numai că procurorii ar vrea să-l implice şi pe doctor…

Aparent complicată, dar atât de familiară nouă, compatrioţii regizorului, care vedem, literalmente, la fiecare telejurnal fapte şi mai scandaloase, cu consecinţe şi încrengături încă mai surprinzătoare decât cele descrise în scenariul acesta, povestea ne este spusă de Mungiu cu aceeaşi aparentă detaşare din filmele sale precedente. Relatarea e sobră, chiar seacă, „trăsătura de penel” a artistului e insesizabilă.

Cu unele discrete, însă penetrante, excepţii:

- Atmosfera. Cartierul unde locuieşte doctorul se prezintă cu nişte deprimante faţade de blocuri tip Ferentari, ceea ce te ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a personajului de a-şi vedea copilul plecând în altă parte nu e chiar fără temei.

- Idem, pe coloana sonoră. O arie melancolică de Händel, în surdină, pare un comentariu foarte potrivit al întâmplărilor, în fond, dezolante de pe ecran.

- Atitudinea. Preşedintele comisiei de bacalaureat, un bugetar cu salariu modest, ca la noi, afirmă că n-a făcut în viaţa lui vreo malversaţiune precum cea cu care-l va „servi” pe prietenul prietenului său şi conduce un Volvo 4×4, pe care, în ţările civilizate, şi-l permit doar milionarii în valută forte. Este cel mai vizibil comentariu auctorial din acest film.

Echipa actoricească e admirabilă, în ansamblul său. Poate că cei mai interesanţi sunt Lia Bugnar, în rolul soţiei înşelate, Vlad Ivanov, un inspector de poliţie cât se poate de convingător, Petre Ciubotaru, în rolul fostului vameş şi Gelu Colceag, şeful de la Bac.

În rolul fiicei pentru care se fac atâtea sacrificii, Maria Drăguş este o apariţie convingătoare şi ataşantă.

Adrian Titieni este starul necontestat de aici. În ce mă priveşte, nu ţin minte să-l fi văzut vreodată interpretând mai bine sau mai rău decât în filmul de faţă. E pur şi simplu egal cu sine – iar asta nu înseamnă nicidecum că te poate plictisi. Fiindcă veni vorba: la debutul lui, la Casandra, în spectacolul de licenţă de pe scena vechiului studio al IATC-ului, l-am văzut tot în rolul unui tată şi am fost surprins de aerul lui matur, de atunci. Acum, nu mai sunt surprins. Mă rezum la a-l admira.

Văd că toţi gazetarii prezenţi la Cannes îl dau favorit la premiul de interpretare masculină. Tot ce pot spune e că nu m-ar mira să-l ia.

În rest, sunt tot mai convins că Bacalaureat, la fel ca şi Sieranevada, se va întoarce de acolo cu cel puţin un premiu.

http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/mungiu-a-ucis-concurenta-si-bacalaureat-e-o-bijuterie-ce-scriu-criticii-despre-fimul-lui-mungiu-prezentat-la-cannes.html

*

MA LOUTE

Văzând, la ediţiile precedente ale acestui festival, La vie de Jésus (1997) şi Hors Satan (2010), am crezut că ororile şi atrocităţile descrise în ele erau doar aşa, nişte figuri de stil, că Bruno Dumont, autorul lor, „se rupe-n figuri”, cum se spune la noi, pe Calea Griviţei, doar ca să-l epateze suprarealistic pe burjui şi să mai atragă, cumva, atenţia juriilor de pe la festivaluri.

Astăzi, însă, după vizionarea recentului său Ma Loute, încep să mă cam îndoiesc de asta.

Încep să cred că „figurile” lui, suprarealiste ori de alt soi, sunt curate obsesii. Pentru că, în linii mari, cam la fel se petreceau lucrurile şi în cele două susmenţionate: cu criminali bizari şi sadici interpretaţi de nişte neprofesionişti cu mutre înfiorător de autentice, cu demenţe, crize de epilepsie şi spume la gură, la propriu. Şi cu violenţe sângeroase filmate în modul cel mai meticulos cu putinţă.

În filmul de acum, e vorba despre vacanţa petrecută de o familie bogată la vila sa de pe ţărmul Canalului Mânecii, undeva, pe lângă Calais. Şi despre coliziunea dintre aceşti oameni, cu averea, educaţia, prostia şi multele lor prejudecăţi – şi oamenii săraci şi aspri din satul de pescari învecinat.

Cu ce plusează, de astă dată, Dumont? Cu canibalismul. Personajele din  filmele lui precedente nu haleau carne de om. Ceea ce, desigur, e o exagerare pe care n-o s-o creadă nimeni, că doar pescarii normanzi din 1910, când e plasată acţiunea acestui film, n-or fi fost ucrainienii înfometaţi de Stalin în 1932.

Şi unde nu prea inventează, unde nu fantazează el? În descrierea pe care o face familiei burgheze din nordul Franţei (chiar dacă ea e, sub alte aspecte, caricaturală): consangvină şi alcoolică, printre altele. Averea se păstrează în familie însurându-te cu vărul/verişoara, de gradul doi sau chiar unu, ce mai contează avariile genetice, important e ca părăluţele să nu ajungă pe mâini străine. Ideea canibalismului o fi, poate, o licenţă poetică inspirată din Maşina timpului de H. G. Wells, dar cea cu alterarea fondului genetic al naţiei cam corespunde, am impresia, realităţii în nordul Europei.

În ce mă priveşte, am vizitat odată un prosper oraş scandinav, care aloca aproape un sfert din buget pentru îngrijirile acordate handicapaţilor săi – cea mai mare parte dintre aceştia, cu sindrom Down, o defecţiune genetică. Am să ţin minte cât voi trăi scena dintr-un restaurant local, când un grup de vreo 15-20 de asemenea năpăstuiţi, a căror vârstă era imposibil de precizat, au intrat, însoţiţi de infirmierele lor (voluntare), ca să bea câte un pahar de bere. Aşa că rolul imigranţilor din ţările calde n-o fi, acolo, doar cel de a munci în fabrici şi pe ogoare.

Dar să ne reîntoarcem la filmul nostru. Pe lângă faptul că aici joacă – senzaţional – Juliette Binoche şi foarte bine Fabrice Luchini, Valeria Bruni Tedeschi, Didier Després şi Cyril Rigaux, mai avem de a face şi cu câţiva neprofesionişti, printre care, Brandon Lavieville şi Thierry Lavieville au, în rolurile tânărului pescar-salvamar-canibal-uşor arierat şi al tatălui său, înfăţişarea cea mai convingătoare ce s-ar putea imagina. Respectiv, nu ţi-ai dori să te întâlneşti noaptea, pe o stradă neluminată, cu ei.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4571

*

SLUJNICA

„Alte tutungerii, alte moravuri”. Mi-a tot venit în gând vorba asta a lui Teodor Mazilu văzând Slujnica regizorului Park Chan-Wook.  Asta, din cauza lungilor sale secvenţe de lesbianism, filmate încă mai pe bune decât cele de acum trei ani, din La vie d’Adèle, cu care francezul Abdellatif Kechiche a luat Palme d’Or şi premiul FIPRESCI la Cannes (plus Premiul César, ceva mai încolo).

După ce m-am mai informat un pic, am aflat, însă, că „tutungeriile”, în cazul de faţă, n-au fost chiar altele, sau nu chiar în întregime: faptele, acţiunea actualului film  sud-corean sunt extrase din romanul Fingersmith, o „ficţiune gotică” a englezoaicei Sarah Waters, cu acţiune plasată în era victoriană, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După care, de altfel, BBC-ul a făcut un mini-serial, în 2005. Cum pe acesta nu l-am văzut, rămâne că nu mă pronunţ asupra moravurilor de acolo.

Cele evocate, însă, în Slujnica, sunt de un rafinament atât de …rafinat cum probabil că numai absolvenţii de Ştefan Gheorghiu (actualmente, SNSPA) îşi puteau imagina.

O paranteză: înainte de 1989, n-ai fi întâlnit nicicum cuvintele „rafinat” şi „rafinament” în vreo cronică sau recenzie, să nu mai zic de articol din Scînteia – pentru că, în mintea factorilor responsabili de atunci, care semănau, în general, cu Dragnea, ele aveau conotaţii categoric sexuale. După cum se ştie, pe vremea aceea, ne concepeam copiii numai în pas de defilare.

Dar să revenim la oile noastre. Filmul, adaptarea lui Park Chan-Wook se petrece în anii 30, perioada ocupaţiei japoneze a Coreii.

Un tânăr şi elegant conte japonez (Ha Jung-Woo îl cheamă pe interpret, nu ştiu dac-aţi auzit de el) face cunoştinţă cu domnul Kouzouki (Cho-Jin Woong), un foarte bogat colecţionar de artă şi de rarităţi bibliofile. Numai că nimic nu e ce  pare: nici bătrânul nu e vreun nobil japonez, aşa cum pretinde – şi nici tânărul. De fapt, acesta din urmă este un escroc corean care nu urmăreşte  decât să o seducă pe Hideko, nepoata connaisseur-ului (Kim Min-Hee, se pronunţă Gim Min-Hui), moştenitoare a unei mari averi şi aflată, deocamdată, sub tutela acestuia. Pentru asta, el pune la cale un plan întortocheat, cu complicitatea unei tinere slujnice coreene (Kim Tae-Ri), pe care le-o plasează gazdelor sale. Planul se va dovedi, însă, uşor de realizat, inocenta Hideko fiind sătulă de sclavia sa aurită. Unchiul tiranic este, printre altele, un colecţionar de literatură pornografică în ediţii rare, pasiune împărtăşită cu alţi câţiva amatori plini de bani, pe care-i invită la şedinţe de lectură – iar lector le este ea, nepoata, costumată în tradiţionalul kimono şi citind, adică interpretând în modul cel mai distins, respectiv excitant, cu putinţă.

Urmează câteva păcăleli reciproce care fac tot hazul acestei comedii cu pungaşi; cea mai spectaculoasă constă în aceea că domniţa şi noua ei slujnică se îndrăgostesc una de alta, ceea ce dă naştere lungilor scene de lesbianism de care pomeneam la început.

În final, după ce pretinsul conte cu mutră de Mackie-Messer pune mâna pe bani, aceştia ajung la tânăra domniţă, care evadează cu ei. Şi cu recenta sa iubită. În timp ce ingeniosul conte, căzut în ghearele colecţionarului-căpcăun, va sfârşi în chinuri cumplite.

Toate acestea sunt povestite polifonic, într-un mod care aduce aminte de celebrul Rashômon al lui Kurosawa, cu multiplicitatea sa de perspective narative.

Spectatorul care se va abstrage de la contemplarea celor două frumuseţi exotice susmenţionate va observa, fără îndoială, şi asta.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179

*

TONI ERDMANN

Candidat german la Palme d’Or de anul acesta şi la Oscar-ul de la anul pentru cel mai bun film străin, distins cu Premiul FIPRESCI, filmul tinerei regizoare Maren Ade (se pronunţă Marin Adei), co-producţie germano-austriacă cu acţiunea plasată în România şi turnat aproape în întregime la Bucureşti, este o comedie cu aer absurd care vorbeşte despre lucruri nu tocmai vesele.

Cum ar fi, mai întâi, înstrăinarea omului realizat, omului de succes din lumea noastră actuală; de pildă, în cazul de faţă, alienarea unei tinere energice şi ambiţioase care ţinteşte un post de conducere în filiala bucureşteană a unei mari corporaţii germane din domeniul petrolului – extrem de convingător interpretată de Sandra Hüller. Plecată de acasă de mai mult de un an, hipermeticuloasă, preocupată, stresată, neavând timp pentru viaţă personală şi alte “fleacuri”, ea lasă până şi grija legăturii cu propria-i familie în seama secretarei.

Tatăl ei (Peter Simonischek), un profesor de muzică pensionar, care trăieşte singur, este diametral-opusul ei: un hippie bătrân ţinându-se tot timpul de farse, reuşite câteodată şi stupide, enervante pentru toţi cei din jur în celelalte cazuri. Toate acestea, însă, ascund nefericirea de a se vedea singur, abandonat la bătrâneţe de unicul său copil, fiica sa care locuieşte într-un apartament de lux dintr-un cartier exclusivist al Bucureştiului.

“Mi-am angajat o fiică-surogat”, îi spune celei reale, atunci când vine pe capul ei la Bucureşti. Unde comite o serie întreagă de trăznăi pendulând între pueril şi inept – printre care şi pe cea de a se da drept …ambasadorul Germaniei în România – periclitând astfel reputaţia fiicei sale în microuniversul teribil de snob al corporatiştilor locali.

Toate acestea seamănă un pic cu Follow me, un film din 1972 al lui Sir Carol Reed, cu Mia Farrow şi Topol. Numai că insolitarea fantast-poetică a filmului de atunci (datorată, ce-i drept, marelui dramaturg Peter Shaffer pe post de scenarist) este aici una ceva mai directă. Asistăm, de exemplu, la un fel de act sexual filmat fără ocolişuri, pe care pensionarele de pe strada mea l-ar numi “hardporn”. Și mai apoi, la o extravaganţă şi mai şi: nevoită să organizeze un “team building” la ea acasă, stresată la culme şi rămasă în totală pană de idei, eroina îşi primeşte oaspeţii în pielea goală.

Ei vezi, toate astea nu s-ar fi putut întâmpla în filmul din 1972… Ce să-i faci, lumea merge înainte, nu stă pe loc… În ce mă priveşte, însă, rămân la vechile mele idei (numiţi-le fixe, dacă aşa vă sună mai bine): că, pentru a face asemenea lucruri îndrăzneţe, provocatoare, e cazul să arăţi cel puţin ca un topmodel de faimă planetară. Adică, să arăţi nu tipic, ci exemplar şi excepţional, dacă mi se permite să mă exprim ca la orele de învăţământ ideologic de pe timpuri.

Ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat în filmul de faţă.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=16386

*

CINEPOLITICA 2017

IMAGINEA DE APOI

Instalat încă din tinerețe în elita cinematografiei mondiale și în programa analitică a școlilor de cinema din întreaga lume (Canalul - 1957 și Cenușă – 1965, printre altele), multiplu premiat (Cannes, Oscar ș.a.), autor al unei opere impunătoare, pline de titluri celebre, Andrzej Wajda a făcut filme cu un singur personaj: Polonia.

Polonia, patria sa, cu suferințele și  cu eroii ei, pe vremuri antihitleriști – și anticomuniști, mai către zilele noastre.

Afterimage, ultimul său film, datat 2016, anul morții sale, este povestea, însă, nu a unui erou, ci a unei victime. Este biografia unui Iov polonez din anii staliniști ai “dictaturii proletariatului”.

Considerat, astăzi, drept unul dintre cei mai mari artiști polonezi ai secolului trecut, pictorul și teoreticianul Władysław Strzemiński (1893-1952) s-a format la școala avangardismului sovietic al anilor douăzeci, cu entuziasmul său novator din vremea când încă nu ajunsese să fie pus la respect de imbecilitatea Realismului Socialist/Stalinist. Printre congenerii și tovarășii săi s-au numărat, în acea vreme, Kazimir Malevici, Vladimir Tatlin și Mark Chagall. A fost, mai apoi, unul dintre fondatorii BLOK – Grupul Cubist, Constructivist, Suprematist din Varșovia.

Filmul lui Wajda reconstituie ultimii trei ani din existența personajului, când, în perioada de mari privațiuni postbelice, noile autorități din Republica Populară Polonă nu vedeau cu ochi buni activitatea conferențiarului Strzemiński de la SHSVA, Școala Superioară de Arte Vizuale din Lodz.

(În ce ne privește, mai cunoaștem un caz de genul acesta: Constantin Brâncuși. Dar să revenim la oile noastre.)

Sugestiile inițiale ale noilor stăpâni, de a abandona abordarea sa modernist-abstracționistă și de a se supune comandamentelor realismului socialist, neluate în seamă de Strzemiński, sunt urmate curând de amenințări și apoi, de măsuri concrete, tot mai drastice. Este concediat, i se distrug lucrările, studenții săi sunt persecutați la rândul lor, e dat afară și din asociația artiștilor plastici, i se interzice să se mai angajeze undeva și astfel, e lăsat fără cartele de alimente (într-o vreme când nu se găsea de mâncare decât “pe cartelă”). În cele din urmă, omul moare de tuberculoză și de foame.

Faptele descrise, după toate aparențele, absolut reale, îndârjirea câinoasă împotriva unui artist care, la urma urmei, nici nu urmărea să spună sau facă ceva împotriva Partidului Comunist Polonez (și care era, în plus, mare mutilat de război) – toate acestea pot părea chiar neverosimile unuia care n-a trecut prin acele experiențe. Din păcate, însă, ele sunt reale – și trăite de o mare parte dintre oamenii vremii.

Filmul lui Wajda, cu atmosfera lui grea, apăsătoare, vorbește despre amestecul de teamă, slugărnicie, josnicie, prostie și răutate care stă la baza vieții sociale. Inclusiv a celei dintr-o țară comunistă. Precum și de rarele pete de omenie care mai împestrițează amestecul în chestiune.

În rolul principal, Bogusław Linda își construiește, cu mijloace de o mare austeritate, o apariție mai mult decât convingătoare, memorabilă.

În lucrările teoretice ale lui Strzemiński, prin “powidok” (“afterimage”, în traducere) se înțelege imaginea latentă formată pe retină, în culori complementare, a obiectului pe care-l privim.

Afterimage este și nu este apocaliptica “imagine de Apoi” din ingeniosul caiet-program-invitație-pașaport al prezentului festival bucureștean, asta depinde de privitor. Căci, totuși, să nu ne precipităm, încă n-a venit, până la Apocalipsă mai e un pic.

S-ar putea, însă, ca prin acest cuvânt enigmatic adoptat ca titlu pentru ultimul său film, Wajda să fi desemnat imaginea despre lume și oameni pe care și-o poate face un om trecut prin revoluționarismul din anii 20 al personajului său, după împlinirea catastrofal-comunistă a viselor de justiție socială ale intelighenției europene de la începutul secolului douăzeci. Nu e exclus să fi avut în vedere ceva de genul „mintea românului/polonezului de pe urmă”.

Iată, deci, încă un film care dă de gândit. Cui are cu ce.

*

CINEPOLITICA 2017

RĂZBOIUL REGELUI

Cinepolitica nu s-a dezmințit nici la această a șasea ediție.

Deși componenta sa „Cine” a fost ilustrată foarte onorabil de câteva filme care merită prin ele însele, prin artisticitatea lor ca să zic așa, atenția cinefililor, mai ales cea de a doua jumătate a termenului este  cea care a stârnit interes și emoții.

Cu toate că nu era inedit, documentarul de mediu metraj Războiul regelui a fost urmărit cu real interes de toți cei prezenți la festival, români și străini deopotrivă. Aceasta, fiindcă relatează un fragment important din istoria țării, actul ieșirii României din alianța cu Germania nazistă la 23 August 1944 – și o face “la firul ierbii”, examinându-l de foarte aproape și dând detalii inedite, prin intermediul unui participant ilustru, Regele Mihai.

Filmul produs de John Florescu și regizat de Trevor Poots, producător, printre altele, al unui documentar despre Rudolf Hess, are meritul de a (ne) reaminti că ieșirea României din Axă a scurtat cu cel puțin câteva luni războiul mondial, salvând astfel milioane de vieți de militari și civili. Și că acțiunea de la 23 August, în legătură cu care s-a tot mințit de atunci încoace, s-a datorat în mare măsură regelui.

Filmul acesta este pe jumătate documentar de arhivă și pe jumătate, interviu cu Regele, care povestește, cu remarcabilă acuitate a memoriei și adesea cu umor, faptele la care a luat parte și oamenii pe care i-a cunoscut.

De exemplu, că la una din întâlnirile lor de la Berchtesgaden, Antonescu ar fi vorbit continuu timp de două ore, traducerea în germană durând cam tot atâta, iar Hitler ar fi tăcut în tot acest timp, ascultându-l. Ceea ce, fără îndoială, a constituit un record.

Iar în ce privește aspectul arhivistic, aș observa că e pentru prima oară când văd imagini filmate la 23 august 1944, în Piața Palatului Regal din București. Mulțimea adunată acolo în acea zi era la fel de impresionantă ca și cea de la 21 august 1968, din același loc. Cu mențiunea că cea din 1944 venise acolo, după toate aparențele, spontan, fără s-o fi îndemnat cineva anume.

*

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN 2017

ediția XXI

EU, OLGA HEPNAROVA

Personajul titular a fost o fată de 22 de ani, după toate aparențele bolnavă mintal, care, în 1973, a intrat cu camionul ce-l conducea în mulțimea de pe trotuar, la Praga, omorând opt inși.

Motivul cel mai probabil, ca să nu spunem cert, au fost propriile-i fantasme, închipuiri date de paranoia și/sau schizofrenia proprie. Ambele, provocate, după cum afirmă specialiștii, de unele dereglări biochimice, ereditare sau dobândite, din organismul uman.

Pentru asta, justiția a condamnat-o la moarte și a spânzurat-o, în 1975. A fost ultima femeie executată în R.S. Cehoslovacă.

În însemnările sale, ea vorbea despre „bestialitatea” celor din jur; în realitate, pare să fi fost vorba “doar” de răceala și mitocănia celor din jurul ei, începând cu propria-i mamă. Precum și de incompetența unor medici-funcționari.  Compensații – băutura, fumatul și relațiile ei lesbiene.

Docu-ficțiunea este acel hibrid care ar mai putea fi numit “telejurnal îmbălsămat”. Respectiv, o repovestire a faptelor fără obligația redacțională a neimplicării, a neutralității.

Filmul regizorilor Petr Kazda și Tomás Weinreb ar putea chiar să pară, la prima vedere, o relatare, o anchetă de tip jurnalistic. Asta, dacă n-ar semăna atât de bine cu Asul de pică și Amorurile unei blonde, de exemplu. Chiar dacă cei doi au realizat acest film fără să tragă cu ochiul la capodoperele cehoslovace de acum 50 de ani, spectatorului cât de cât avizat îi este imposibil să facă abstracție de amintirea lor. “Gheara” stilistică a “leului” a pătruns atât de adânc încât a marcat până și telejurnalul. Acea sărmană fată criminală arăta, în realitate, ca un personaj imaginat de Milos Forman, cu câțiva ani buni înainte de fapta ei.

Chit că marele regizor nu și-a împins niciodată personajele până la crimă. Dar realitatea bate ficțiunea, nu-i așa?

Că acest film ne aduce aminte și de Dansând cu noaptea al lui Lars von Trier, în care criminala spânzurată era o emigrantă din Cehoslovacia, e altă poveste. Poate că danezul s-o fi inspirat și el, un pic, din cazul real de la Praga…

Că ne trimite și la camioanele conduse, vezi Doamne, de psihopați dezamăgiți în amor, care, de vreun an de zile, tot intră în mulțimile de pietoni de pe trotuarele occidentale, e și ea altă poveste…

Tânăra actriță poloneză Michalina Olszanska, interpreta rolului titular de aici, face față cu abnegație dificultăților rolului său – la fel ca și Marika Soposká, în rolul uneia dintre iubitele ei.

http://www.imdb.com/title/tt2953762/

http://all-that-is-interesting.com/olga-hepnarova-murder

În aceeași ordine de idei:

http://stiri.tvr.ro/video-atentat-la-nisa-de-ziua-na–ionala-a-fran–ei–un-camion-a-intrat-in-mul–ime–cel-pu–in-80-de-oameni-au-fost-uci–i_76443.html#view

http://stirileprotv.ro/stiri/international/atentatul-din-berlin-ce-a-discutat-suspectul-cu-fratele-sau-inainte-de-atac-am-vorbit-cu-el-acum-doua-saptamani.html

*

CEALALTĂ PARTE A SPERANȚEI

Încă un film despre umiliții și obidiții finlandezului Aki Kaurismäki. De data asta, unul din celebra și multpremiata sa trilogie a emigranților, care, după cum a declarat regizorul anul acesta, la Berlinală (unde a luat un Urs de Argint), este ultima sa creație, el intenționând să se retragă.

Combinație paradoxală de Dostoievski și Charlie Chaplin, filmul său de acum spune povestea lui Khaled, un tânăr refugiat din Alep, Siria, a cărui familie a fost omorâtă de o bombă aruncată de una dintre părțile combatante, nu se știe care anume – armata lui Assad, rușii, Statul Islamic, alți rebeli…  Singura supraviețuitoare, în afară de el, fiind o soră ulterior pierdută pe căile refugiului, undeva prin Europa.

Printr-un pur accident, după o lungă și întortocheată peregrinare prin Europa, fugarul nimerește în Finlanda. Unde, după ce depune o cerere de azil, este luat în evidența poliției și a serviciilor sociale, care îl cazează, îl hrănesc și în cele din urmă, îi resping cererea. Autoritățile finlandeze se pregătesc să îl trimită în Turcia, de unde ar urma să fie repatriat, întrucât se consideră că situația din Siria n-ar fi atât de gravă încât să justifice aprobarea unei asemenea solicitări.

Khaled evadează chiar în momentul când apar polițiștii care trebuie să-l ducă la aeroport – și din acest moment, începe noua sa existență, de cetățean finlandez (cu acte false, fabricate de doi adolescenți care se pricep la calculatoare și imprimante).

Existență care, pe de altă parte, n-ar fi fost posibilă fără sprijinul neprețuit al unui patron de restaurant, sau mai exact de birt fără pretenții și al celor trei angajați ai săi, o trupă de păguboși de un indescriptibil comic sec și absurd,  aducând aminte de poantele lui Buster Keaton. De exemplu, la un moment dat, când un grup de câteva zeci de turiști japonezi dau năvală, atrași de firma pe care scrie “Sushi – specialitatea casei”, bucătarul constată că n-are decât o jumătate de kilogram de pește proaspăt. Așa că-i servește pe japonezi cu niște hering conservat…

“Cealaltă parte” a vieții proaspătului finlandez nu e, însă, la fel de veselă: “ceilalți” sunt, în cazul de față, la fel ca și în alte filme ale lui Kaurismäki, huliganii de pe străzi – neonaziști, în cazul de față – care îi trag o bătaie cumplită „conducătorului de cămile”, cum îi zic ei.

Dar, în viziunea autorului finlandez, Binele învinge. Asta, chiar dacă tânărul oriental cu aer vag chaplinian se alege, în final, cu un cuțit în burtă de la un skinhead care i se adresează cu „mă jidane”.

Inter arme silent musae, era de părere Cicero. Se pare că proverbiala sa zicere devine din ce în ce mai actuală. Când subiectul, când miezul faptic al operei ajunge să pară, creatorului și publicului său, extrem de important și de urgent, de „arzător la ordinea zilei”, se poate întâmpla ca aspectul expresiv, estetic, să le pară ambelor părți implicate mai puțin important – iar asta se vede la fel de bine la Cannes, la Oscar și la premiile Nobel.

Constatare, de altfel, cu atât mai valabilă în cazul unei modeste cronici de film: chiar dacă te pregătești să comentezi un film sub aspectul „artisticității” sale, te trezești analizându-l ca pe o relatare gazetărească, sau ca pe un discurs politic.

Filmul de față este, printre altele, o comedie sentimentală de un umor irezistibil. În afară de asta, Kaurismäki vorbește, aici, despre teribila dilemă actuală a Europei, a lumii civilizate. Ea are de ales între a se lăsa invadată, copleșită de noncivilizație și a se nega pe sine însăși, ripostând cu mijloace dure, pe măsura agresiunii căreia îi este victimă. Asta deoarece, din păcate, singurele mijloace eficiente sunt cele binecunoscute, cele utilizate de statele combatante în al doilea război mondial.

Mai exact, ea are de ales între „Festung Europa” (fortăreața Europa) a lui Hitler și corectitudinea politică. Și între teama de islamiști și teama de propriul său nazism latent.

După cum se știe, ceea ce se numește “conflict tragic” poate fi descris drept necesitatea imperioasă a alegerii între două eventualități la fel de periculoase.

https://www.agerpres.ro/cultura/2017/02/14/berlinala-2017-regizorul-aki-kaurismaki-critica-europa-pentru-lipsa-ei-de-umanitate-in-abordarea-crizei-refugiatilor-18-14-53

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/cel-mai-nou-film-al-lui-aki-kaurismaki-in-premiera-in-romania-la-ffe

*

Festivalul Filmului American Independent

București, 15-21 septembrie 2017

MAUDIE

sau Îmblânzirea gorilei

Personajul care dă numele acestui film nu a fost imaginat de un prozator sau scenarist. Maud Lewis a existat realmente și a trăit toată viața (1903-1970) în Nova Scotia, Canada. A avut parte de o existență chinuită: suferind din copilărie de o artrită reumatoidă invalidantă, îi era greu chiar și să umble pe propriile-i picioare, necum să desfășoare vreo altă activitate fizică. Cu toate acestea, soarta, respectiv egoismul și rapacitatea propriei sale familii, rudelor ei apropiate, o obligă să ia viața-n piept de foarte tânără, să-și câștige pâinea în orice condiții, cu orice efort.

Se angajează ca slujnică a unui individ singuratic, un salahor trăind și el de azi pe mâine, din tot felul de munci întâmplătoare, dar care este proprietar: are o casă a lui. De fapt, o minusculă cabană semănând bine cu cea din celebra Goană după aur, în care Chaplin își mânca proprii bocanci – și situată tot așa, în mijlocul unei naturi aspre, nu prea departe de Cercul Polar. Cei doi sunt singuri acolo, doar ei, cei doi câini și câteva găini, la unsprezece kilometri de cea mai apropiată așezare omenească.

Iar Everett Lewis, stăpânul, nu e chiar un băiat cumsecade, ci un mitocan așa cum scrie la carte: stupid, zgârcit, aspru și uneori, violent. O exploatează fără scrupule și o ține la respect cu amenințări și răcnete, până când…  Până când o vizitatoare din New York, care are o casă de vacanță prin zonă, observă că Maud se distrează, când are-un pic de timp liber, pictând niște cărți poștale care i se par simpatice. Și având relații în branșă, se gândește că s-ar putea scoate un ban din ele, așa că-i comandă lui Maud un număr tot mai mare de ”opere”.

În câțiva ani, se duce vestea, apar câteva articole în presă, ba chiar și un interviu televizat – Maud ajunge cineva. Încununarea carierei ei de pictoriță naivă (”folk” e termenul folosit de americani) o constituie tabloul pe care i-l cumpără Richard Nixon, pe atunci vicepreședinte al SUA.

În acest timp, Everett, soțul ei, căci între timp a luat-o de nevastă, și-a schimbat radical opiniile: acum mătură, face curat și ce mai e nevoie în gospodărie, căci artista aduce bani buni în casă și nu trebuie deranjată. Greutățile și suferințele îndurate împreună (dar, neapărat, și succesul) au făcut din ei o familie.

Această reconstrucție a unui destin real datorează aproximativ totul interpretării actoricești. Interpretării lui Sally Hawkins, care reușește performanța – în primul rând, fizică – de a se transforma la modul cel mai empatic-realist într-o ființă suferind și înfrângându-și suferința cu demnitate. Și umanizându-și tovarășul de viață cu tact și umor.

Ethan Hawke nu este nici o clipă bruta, goriloidul, antropoidul pe care-l are în vedere regizoarea Aisling Walsh. Oricât talent actoricesc ai investi în chestia asta, dacă educația și mediul civilizat în care trăiești și-au pus amprenta pe întreaga ta înfățișare, orice efort e inutil. Asta nu vrea să însemne că e vreun ton fals în interpretarea sa; atâta doar că nu e el acela.

E un film sentimental și optimist. Din asta trebuie să înțelegem că, oricât ar părea de ciudat, mai există (bune) sentimente și mai există optimism pe lumea asta.

*

Les Films de Cannes à Bucarest, 2017

Recolta de la Cannes, la cea de a 70-a ediție a sa, n-a fost una grozavă, e părerea unanimă.

Suedezul Ruben Östlund, care, la prima lui prezență acolo, în 2011, a luat doar un vag premiu în secțiunea Coup de Coeur, este distins anul acesta cu Palme d’Or pentru Square, un film mai slab decât cel de atunci.

Și după ce, în 2016, n-au băgat în seamă un Toni Erdmann cel puțin ieșit din comun, ca să nu zicem foarte bun, anul acesta, juriile au dat dovadă de o surprinzătoare larghețe – cel puțin, judecând după împrejurarea că Beguiled a luat Premiul pentru regie.

*

PĂTRATUL

Cu filmul actual, al treilea cu care defilează la Cannes, Ruben Östlund a obținut Marele Premiu Palme d’Or.

Este cel mai ambițios, dar și cel mai încărcat/încurcat dintre ele. Cel mai ambițios, sub aspectul multelor probleme pe care le dezbate. Idiot termen, acest ”dezbate” care ne aduce aminte de Scînteia, dar nu tocmai impropriu în cazul de față.

Dar s-o luăm metodic. Filmul se deschide cu povestea unui critic de artă, șef al departamentului PR și Marketing al Muzeului Regal și cu cea a organizării de ”evenimente” cât mai atracțioase – cel mai reușit volet al filmului, făcut din câteva momente de o sardonică ironie. Cum ar fi, de pildă, cel al ”instalației” constând în niște grămăjoare de nisip înșirate pe podeaua unei săli a muzeului. Din vina unor angajați, ele au fost deranjate – ceea ce îi panichează pe organizatori, speriați că vor avea de suportat consecințe, poate chiar financiare, dar care se descurcă până la urmă, rearanjând cu mătura movilițele cu pricina. Ideea fiind că nimeni nu-și va da seama de ”profanare”, nici autorul măcar. Sau momentele speech-urilor de un savantlâc burlesc, ascultate respectuos de un public à la Burghezul gentilom. Întrebarea neexprimată, dar inevitabilă, fiind dacă, ce și cui anume comunică faptul de comunicare artistică din zilele noastre.

Și de asemenea, până unde poate merge toleranța, în scena când un vernisaj este deranjat de obscenitățile zbierate de un cetățean din public – care, însă, trebuie lăsat să se exprime, trebuie lăsat în pace fiindcă e bolnav de nervi.

Un alt moment/mesaj al filmului este cel al străzii, al societății noastre actuale, alienată și necomunicantă. În drumurile sale prin oraș, personajul trece printr-o mare de oameni străină și indiferentă, portretizată în niște cadre care aduc aminte în mod frapant de filmele lui Jacques Tati, sau poate chiar trimit intenționat la ele. Nimeni nu e atent la cel de lângă el, nimănui nu-i pasă de celălalt. Până în momentul când o femeie fuge urlând printr-o piață plină de oameni care o ignoră. Singurul ce-i sare în ajutor este curatorul muzeal în cauză, care, cu această ocazie, rămâne fără ceas și telefon – fiindcă tot incidentul n-a fost decât o scenetă pusă la cale de niște hoți.

Cel care-l va pune pe urmele telefonului furat, prevăzut cu GPS, este subalternul său, un tânăr IT-ist de la muzeu, de origine africană. Este exact reversul, negativul situației din Play, filmul său din 2011, în care un tânăr de culoare fura un celular pe o stradă din Suedia.

O altă fabulă de aici este cea a happening-ului de la un dineu cu invitați în smoking, unde un culturist pe nume Oleg Rogozin interpretează rolul unui cimpanzeu, parcă pentru a pune în aplicare ideile avangardei teatrale din secolul XX privind implicarea publicului în acțiunea scenică. Numai că, luat de val, adică de inspirația interpretativă, Oleg își depășește limitele stabilite de regizor și e cât pe-aci să violeze, de față cu cei vreo sută de invitați, o tânără în rochie de seară. Și abia după niște lungi momente de paralizie generală, asistența reacționează, câteva zeci de bărbați de toate vârstele dând buzna și linșându-l pe originalul performer.

Nu lipsește nici povestea nostimă cu domnișoara care face amor cu personajul principal și vrea neapărat să păstreze ca amintire prezervativul folosit, chestie care-l înspăimântă un pic pe fericitul emițător al conținutului acestuia. Ceea ce trimite, obligatoriu, la povestea de acum aproape douăzeci de ani a celebrului tenisman german care, pe nepusă masă, s-a trezit tătic al unei fetițe cu nume rusesc, dar cu rezultat indubitabil al testului ADN de paternitate.

Leitmotivul care traversează, însă, toată această înlănțuire de parabole cu mesaj deloc ambiguu este cel al cerșetorilor sud-est europeni de pe trotuarele capitalei suedeze. Ei nu ucid, nu tâlhăresc, nu violează, dar deranjează prin murdăria și apucăturile lor mizerabile. Despre ceilalți, cei care fac toate acele lucruri violente, Östlund a vorbit – și încă, foarte convingător – în filmul său din 2011, care era mult mai coerent decât cel de față.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8551

https://mediarpl.ro/the-square-2017-filme-online-subtitrat-in-romana/

*

BEGUILED

Filmul simpluț al Sofiei Coppola, un remake bazat pe un scenariu propriu extras dintr-o povestire, după toate aparențele, popular-kitschoasă, relatează peripețiile unui soldat unionist, nordist, din Războiul Civil american, la anul 1864.

Grav rănit, acesta se ascunde într-o pădure, unde este descoperit de o adolescentă care îl va ajuta să ajungă la pansionul de fete unde locuiește împreună cu cele două institutoare și cele cinci colege ale sale. Deși toate astea se întâmplă în Sud, iar locatarele, care au chiar frați morți în lupta cu unioniștii, ar trebui să-l predea autorităților pe rănitul inamic, ele nu o fac, ci îl adăpostesc și oblojesc, spunându-și că au să-l predea după ce el va apuca să se înzdrăvenească.

Prezența unui bărbat, într-un asemenea loc cu desăvârșire cast (și în niște vremuri ale unor conveniențe pe care noi, astăzi, le numim prejudecăți, în vremurile când pudoarea se numea pruderie), declanșează un șir de reacții neașteptate. Sau mai curând, absolut previzibile: în puștoaicele de la internat și în educatoarele lor se trezește feminitatea, pur și simplu. De la o timidă cochetărie la flirt și apoi, la vizitele nocturne în camera musafir/prizonierului convalescent, calea nu e deloc lungă.

Dar ceea ce începuse ca un inofensiv marivodaj se transformă brusc în horror, după ce el este îmbrâncit de o domnișoară ce-l descoperă în pat cu alta, își rupe piciorul rănit, este operat (!) și rămâne cu un singur picior.

Finalmente, domnișoarele complotează să scape de el și îl otrăvesc cu ciuperci. El moare – și cam asta-i tot.

Ceea ce nedumerește, aici, este raportarea la convenție. Dacă începi ca un vodevil cu sugestii frivole, narațiunea rămâne în limitele convenționalului amuzant, fantezist, mai degrabă teatral, cam ca într-o comedie shakespeareană. Dar dacă, după aceea, te cobori la amănunte prozaice, cum ar fi cele ale rănii caporalului unionist, din care Nicole Kidman scoate șase-șapte schije metalice de vreo doi centimetri fiecare, sau la amputarea executată de aceeași – te trezești asediat de ”meandrele concretului”. Și începi să-ți reamintești ce-ai învățat în armată: că o explozie care aruncă atîtea schije de dimensiunile acelea nu le proiectează grupat, într-o singură gambă, ci le împrăștie într-un mod relativ uniform, din talpa până-n creștetul nefericitei victime, care ar da certamente ortu popii. Toate astea le știe orice om care-a făcut armata. Sofia Coppola, însă, n-a făcut-o.

Și apoi, văzând (sau mai exact, auzind) că tânăra doamnă îl operează pe seducătorul caporal sub narcoză, începi să te întrebi ca domnul Ion Cristoiu: de unde avea domnița sudistă cloroform? Ce căuta acesta în bucătăria unui pansion distins din Sudul confederat?

Ceea ce te poate ține cu privirea îndreptată spre ecran până la sfârșitul filmului este prezența lui Nicole Kidman și a copilelor ce-i dau replica. Dintre care aș menționa-o neapărat pe Addison Riecke.

Asta mă face să-mi reamintesc că, în cinema, prezența trece înaintea interpretării. Poți fi personaj de film și fără a învăța de undeva meseria de actor, sunt nenumărate exemple. Invers, cu o diplomă în buzunar și chiar cu meșteșug, dar cu o prezență ștearsă, nu merge.

*

O comemorare

RODIN

Filmul lui Jacques Doillon a fost făcut în următoarele scopuri:

- ca să marcheze un secol de la moartea lui Rodin;

- ca să ia Palme d’Or, la Cannes, anul acesta (ceea ce pe jumătate s-a și făcut, fiind nominalizat).

Așa stând lucrurile, e întrucâtva de înțeles că accentul trebuia să cadă pe monumentalitatea și genialitatea personajului. Scop urmărit cu perseverență monotonă de la începutul până la sfârșitul peliculei – aceasta, chiar dacă povestea este în egală măsură și cea a tinerei Camille Claudel, modelul, amanta și foarte talentata sa elevă, care și-a trăit ultimii treizeci de ani din viață (1864-1943) închisă într-un ospiciu – lucru la care spectatorului avizat îi e realmente imposibil să nu se gândească, în treacăt, pe parcurs.

Filmul de față, însă, nu relatează și nu analizează, ci, mai presus de așa ceva, celebrează.  El ne aduce în fața ochilor câțiva figuranți numiți Victor Hugo, Cezanne, Monet, Rilke, Mirbeau, care emit opinii flatante la adresa lui Rodin și diverse alte platitudini, replicile lor având ”vivacitatea” lemnoasă a filmelor noastre cu subiect istorico-patriotic din anii comunismului.

Iar dacă la asta mai adăugăm și rostirea aproape integral ternă, mormăită, precum și clarobscurul aproape continuu și aproape alb-negru, ne putem face o idee despre epoca, nu-i așa, mohorâtă în care au trăit Rodin și Camille. (Referitor la replicile acestuia și la modul său de a le rosti, cronicarul parizianului Libération folosește un termen care se poate traduce și prin ”grohăit”.)

Iar pentru mine, cel puțin, rămâne o întrebare fără răspuns cum de putea fi atât de întunecos atelierul unui artist plastic, fie el și Auguste Rodin.

Posomoreala este nota dominantă aici. Singurul amuzant, în toată povestea, mi se pare momentul lucrului la statuia lui Balzac. După ce, inițial, masivul și îndesatul personaj ar fi urmat să fie reprezentat nud, chestie care-i oripilează pe oficiali și pe critici, marele sculptor își calcă pe inimă și îl îmbracă. Iar de pozat pentru aceasta îi pozează, la un moment dat, o tânără gravidă prin luna a opta sau a noua, căci marele geniu al literaturii universale cam atâta era de burtos.

În rolul lui Rodin este distribuit Vincent Lindon (Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, Cannes, 2015). Izia Higelin apare în rolul Camille Claudel. Rose Beuret, cea cu care sculptorul se va căsători în anul 1916, este interpretată de Séverine Caneele (Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, Cannes, 1999).

”Mamă, vacii noastre nu-i e bine. Uite, vine tata cu pielea ei pe băț.” Nici filmului francez nu-i e prea bine, am impresia.

http://www.rador.ro/2017/11/09/festivalul-filmului-francez-2017/

http://www.konbini.com/fr/entertainment-2/vincent-lindon-rodin-jacques-doillon-izia-higelin/

Counter instalat la 2 septembrie 2022



free web counter

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Comments are closed.