MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1 bis)

.
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=3928
.
Rezumatul capitolului precedent
În anul 1991, Teatrul Naţional Bucureşti şi teatrul Bulandra au făcut un turneu cum nu mai făcuseră ele niciodată până atunci - şi nici de atunci încoace: în Brazilia. Cu ecouri, în proporţie de 2/3, extraordinare (adică, 2 dintre cele 3 spectacole prezentate au provocat aşa ceva).
Deplasarea a fost asigurată de autorităţile competente, respectiv de cele care au aprobat  punerea la dispoziţie, pe gratis, a unuia din cele două Boeing-uri 707 care, până nu cu mult timp în urmă, se aflaseră numai la dispoziţia lui N. Ceauşescu (atunci când ele nu transportau trufandale în RFG, căci mai erau folosite şi la asta, în rarele momente când Iubitul Conducător şi Leana Sa stăteau acasă).
Acest voiaj a dat ocazia unor manifestări dintre cele mai diverse, unele chiar pitoreşti.
.
- urmare -

Iar acum, despre şedinţa aceea din ajunul plecării. La un moment dat, sună unul din telefoanele de lângă biroul ministrului. Dl Pleşu ridică receptorul şi imediat după aceea, comută pe difuzor, pentru ca toţi cei de faţă să audă conversaţia. Interlocutoarea era o doamnă destul de cunoscută de la Televiziunea Română. Care i-a spus ministrului, în esenţă, următoarele: “Am auzit că mâine dimineaţă pleacă avionul la São Paulo şi că mai sunt locuri. Am vorbit la Televiziunea Braziliană şi ei ne aşteaptă. Vrem neapărat să fim de faţă ca să filmăm pentru publicul românesc acest important eveniment cultural şi să realizăm o colaborare cu Televiziunea Braziliană. Suntem trei persoane, eu, operatorul şi sunetistul.”

Dl Pleşu i-a replicat că, în afară de transport, ministerul nu le poate asigura nimic. (De fapt, n-avea valută şi nu putea să le asigure nici celorlalţi 9 însoţitori ai turneului propriu-zis, cărora dl Iliescu, ambasadorul nostru în Brazilia, le-a împrumutat, după câteva zile, suma corespunzând diurnei – care i-a fost restituită, după nişte amuzante peripeţii, la câteva luni după aceea; dar aceea e altă poveste).

“Nu cerem nici un ban, doar să ne primiţi în avion”, a mai zis doamna. OK, aşa a rămas. După şedinţă, am sunat încă o dată în Brazilia (telefonul ministrului era unul dintre cele două internaţionale din minister, celălalt fiind cel de la Direcţia Relaţii Internaţionale, la care teamă mi-e, însă, că nici dl Pleşu n-avea acces) şi am reuşit să suplimentăm cazarea cu încă trei locuri.

Buuun. Ne-am urcat în avion, noi şi echipa TVR cu tot echipamentul ei Betacam de vreo sută de kile şi după şapteşpe ore, eram la destinaţie. A doua zi dimineaţă, în holul hotelului, doamna m-a luat în primire: “vă rog să ne daţi diurna, diurna noastră”.

“Păi n-aţi zis dumneavoastră că nu vă trebuie diurnă?”

“Ce ştii dumneata? N-am zis nimic!”

Mă rog, aşa a rămas, nu m-am apucat să mă cert cu ea la enşpe mii de kilometri de casă, în văzul amploaiaţilor de la un hotel de patru stele. Doamna şi însoţitorii ei şi-au luat diurna, din banii împrumutaţi de la excelenţa sa ambasadorul.

În oraşul São Paulo erau opt televiziuni în momentul acela. Şi niciuna nu era Televiziunea Braziliană. De altfel, din câte ştiu, o televiziune astfel intitulată nu exista nicăieri în Brazilia. Operatorul doamnei, un nume destul de cunoscut în branşă, a făcut un film de douăzeci de minute despre oraşul São Paulo, în care nu se spunea, practic, nimic despre turneul teatral care-l adusese acolo. Filmuleţ care a fost difuzat o dată, după câţiva ani, la TVR şi pe care, în 1993, l-a vândut Editurii Video, susţinând că îi aparţine. (Acesta fiind principalul motiv al demisiei mele de la Editura Video, al cărei angajat devenisem între timp, calitate în care ar fi trebuit să semnez procesul verbal de recepţie a filmului cu pricina, asumându-mi astfel răspunderea inclusiv bănească – încă o poveste despre care voi mai vorbi.)

Iar acum, despre colaborare. Turneul celor două teatre bucureştene a făcut valuri în Brazilia. Nu mai ştiu dacă televiziunile locale au filmat spectacolele noastre, dar una dintre ele, un canal cultural, ne-a invitat pe mai mulţi dintre noi, printre care aşazişii însoţitori (de ex., Alice Georgescu, cronicar teatral şi Visarion Alexa, regizor), la o vizită urmată de un cocktail. Acesta din urmă s-a desfăşurat într-o atmosferă cu adevărat destinsă – deşi nu s-au băut, strictamente, decât sucuri de fructe. M-a amuzat cocktail-ul lingvistic, se vorbea acolo în castiliană, italiană, franceză, mai puţin engleză, care abia începea să pătrundă şi la ei, majoritatea oamenilor de cultură părând cu privirile aţintite mai ales spre Paris, doar tinerii, studenţimea orientându-se spre lumea anglosaxonă. Iar doamna mea de la TVR, de hatârul căreia secretarul nostru de stat de la Externe se muncise să obţină această vizită, stătea mută ca o lebădă într-un colţ, de parcă toată chestia asta n-o privea pe ea.

Până la urmă, Alice şi cu mine am făcut oficiile, traducând… oare ce dracu om fi tradus? Că doamna nu spunea, de fapt, nimic. Nici măcar “hehe”. Aşa că legătura între TVR şi TVB a rămas în coadă de hamsie.

Mi-am adus aminte de toate astea acum, când doamna cu pricina afirmă, la unele televiziuni interlop-securiste, că procurorul Augustin Lazăr e un torţionar.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Tags: , , ,

Comments are closed.