Radu Băieşu. LA VREMURI GRELE MĂ VEȚI GĂSI

Cuvânt înainte

Această piesă nu este o reconstituire istorică, ci o lucrare de ficțiune, așa că autorul și-a permis unele abateri de la faptele istorice și interpretări ale evenimentelor fără acoperire. Nimeni nu știe cu adevărat dacă a existat o întâlnire de taină între I.I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și Eliza Știrbey, dar aceasta s-ar fi putut întâmpla. Cert este că regele Ferdinand i-a cerut, prin interpuși, lui Marghiloman să formeze un guvern care să își asume rușinoasa pace de la Buftea, dând astfel posibilitatea de a salva relația României cu Antanta și, mai ales, statutul țării noastre de țară beligerantă. Nu știm cât de conștient a fost politicianul de riscurile pe care și le-a asumat primind să conducă guvernul în acele vremuri grele, dar putem presupune că acesta, ca politician cu experiență, să fi cântărit cu atenție situația. La fel, așteptarea hotărârii de unire cu România luată de Sfatul Țării în data de 26 martie 1918 a fost așteptată de Marghiloman la Cercul Militar, nu într-o cameră de hotel, dar din motive lesne de bănuit, am preferat să plasăm acțiunea într-o cameră de hotel.

Pentru documentare am folosit mai multe lucrări, printre care monumentala carte a istoricului buzoian Nicolae Peneș „Alexandru Marghiloman – lordul valah” (primul volum tipărit la Editura Alpha MDN și cel de-al doilea la Editura Editograph).
Încheiem aceste rânduri cu speranța că destinul remarcabil al acestui politician pasionat de hipism, dar cult și educat, cu studii finalizate cu un doctorat la Paris și care a sfârșit în uitare și tristețe, după încheierea carierei sale politice, la scurtă vreme după încheierea Primului Război Mondial, va trezi interesul cititorilor și, de ce nu, al teatrelor.

Autorul

..

LA VREMURI GRELE MĂ VEȚI GĂSI


(piesă în două părți)

.

Personaje

ALEXANDRU MARGHILOMAN – Președintele partidului conservator și al Crucii Roșii Române, ulterior prim-ministru. Un om matur, de aproximativ șaizeci de ani, dar care nu își arată vârsta. Poartă mustață, tăiată scurt, englezește și e îmbrăcat foarte elegant.
ELIZA BRĂTIANU – Născută Eliza Știrbei, nepoata domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei și sora influentului Barbu Știrbei, amantul reginei Maria. Este o femeie minionă, între două vârste, are peste patruzeci de ani, dar este încă atrăgătoare. Se simte că e o femeie energică și sigură pe ea. A fost soția lui A. Marghiloman, ca după șapte ani de căsnicie (fără copii), să divorțeze și să se mărite cu mai tânărul Ionel Brătianu, rivalul politic al fostului soț.
ION I. C. BRĂTIANU (IONEL) – Președintele partidului liberal. Este un bărbat încă tânăr și pare ușor intimidat de confruntarea cu adversarul său politic și amoros. Are în jur de cincizeci de ani.
CONSTANTIN STERE – Patriot basarabean, scriitor de mare valoare. Un om entuziast și impulsiv. Are cam aceeași vârstă ca Brătianu.
PANTELIMON HALIPPA – Este un mare patriot basarabean, luptător pentru unirea Basarabiei cu România. Este tânăr și impetuos.
SAE – Este valetul, prietenul și omul de încredere al lui Marghiloman. Este un ins foarte stilat, deștept și cu simțul umorului. Se simte că se cunoaște de mult cu Marghiloman. Are o vârstă incertă, dar este tot timpul îmbrăcat impecabil și poartă mănuși albe. Poate purta vestă în dungi, sau frac, după caz.
SAMUEL – Tânăr bolșevic basarabean.

.

I

(Decorul înfățișează biroul lui Marghiloman din vila Albatros de lângă Buzău. Ne aflăm la sfârșitul iernii anului 1918. Marghiloman intră vijelios în scenă și se trântește pe scaunul său favorit. E îmbrăcat în costum de călărie, cu cizme până la genunchi. Apasă pe clopoțelul de pe birou. Nu se întâmplă nimic. Mai apasă de câteva ori. Tot nici o reacție.)

MARGHILOMAN (strigă) : Sae!… Sae!… Sae!
SAE (e îmbrăcat cu vestă în dungi, pantaloni negri, cămașă albă, papion și mănuși albe) : M-ați chemat, domnule?
MARGHILOMAN : Ești surd? De bună oară că te-am chemat, prostănacule! Ori n-ai auzit clopoțelul?
SAE (imperturbabil) : Ba da, însă n-am considerat că e cuvenit să vin.
MARGHILOMAN : Și de ce, mă rog?
SAE : Pentru că este pauza mea cuvenită, conform înțelegerii de angajare, iar dumneata ar fi trebuit să călărești pe Zori de Zi încă o oră.
MARGHILOMAN : Nu vreau să-l obosesc. Când s-o termina războiul ăsta afurisit, va fi cel mai bun cal de galop din partea asta de lume.
SAE : Dacă s-o termina, războiul ăsta…
MARGHILOMAN : Ia termină că neghiobiile astea, Sae! Du-te și fă-mi o cafea.
SAE : Nu mai e rom. Romul e adus de la englezi, din coloniile lor și nu-l mai primim, de când cu ocupația nemțească.
MARGHILOMAN (oftează) : Pune coniac! Așa e în vremuri de război, facem sacrificii.
SAE (iese) : Prea bine, domnule.
(MARGHILOMAN scoate un pachet de cărți de joc și începe să joace poker – mâna stângă împotriva mâinii drepte. Se vede că e un expert în mânuirea cărților de joc. SAE reintră cu o tavă, pe care se află ibricul de cafea, ceașca și o carafă de cristal. Le pune pe masă și dă să plece.)
MARGHILOMAN : Unde te grăbești așa, Sae?
SAE : Să-mi termin de citit ziarul, domnule.
MARGHILOMAN : Chiar, ce se mai aude prin târg?
SAE : Păi ce să se audă, coane Alecule? Matale nu știi?! Nemții și bulgarii își fac de cap în București cum vor ei. Au pus mâna pe tot ce-au apucat și pare că nu se lasă până nu ne-or sărăci de tot.
MARGHILOMAN : Așa-i la război. Strămoșii noștri de gintă latină aveau o vorbă: Vae victis! Vai de cei învinși.
SAE : Nu sunt de niciunele. Orășenii fac focul cu șipcile din gard și cu mobila din casă, iar pâinea e raționalizată. Oamenii mănâncă doar varză murată, iar Marioara de la bucătărie zicea c-ar fi auzit de la o cimotie de-a ei, care-i moașă-n București, că au început să dispară câinii și pisicile de pe străzi. În Gazeta Bucureștului, ziarul nemților, nu se scrie o vorbă, chit că acolo scriu oameni luminați, ca domnul Teodorescu, de-și zice ca poet Arghezi, sau domnul Slavici. Despre front nu spune nimeni nimic.
MARGHILOMAN : Păi ce-ai vrea să spună? Că am pierdut războiul? Că rușii ne-au trădat?
SAE : Acolo e urgie, domnule! Nimeni nu mai știe cine are puterea. Iar rușii se bat între ei. Țarul e ținut prizonier de bolșevici, iar imperiul se destramă.
MARGHILOMAN : Indiferent cine va câștiga, rușii ne vor cădea în spate. Ne-au mințit tot războiul, nu știu de ce i-am mai crede acuma. Ei vor face pace separată cu nemții, iar ai noștri vor rămâne descoperiți.
SAE : Încurcată treabă, domnule. Grele vremuri trăim.
MARGHILOMAN (dă din umeri) : Astea-s vremurile, așa că le trăim care cum putem. Nu uita că în ziua în care nemții au intrat în București, ofițerii benchetuiau în cinstea prințului Carol pentru înaintarea sa în grad, ca maior. Și unde?!… Aici, la vila Albatros, eu fiind la București, să am grijă de bolnavii de tifos. Bravos, armată română. L-ați înaintat pe prințișor, dar pentru ce merite?! Poate cele din dormitor, că pe front nu l-a văzut nimeni. Hai, gata, lasă-mă să-mi beau cafeaua că m-ai scos din pepeni cu trăncăneala ta.
(MARGHILOMAN soarbe din cafea, eventual pune la gramofon o muzică liniștitoare.)
SAE (reintră, agitat) : Vă caută o doamnă, domnule.
MARGHILOMAN (amestecând cărțile) : Ce doamnă?
SAE (precaut) : O doamnă…
MARGHILOMAN : Bine, să intre.
(În scenă intră ELIZA BRĂTIANU. E o femeie elegantă, între două vârste, dar încă atrăgătoare. Se vede că e agitată. MARGHILOMAN e surprins. Scapă cărțile din mâini și se ridică în picioare.)
MARGHILOMAN : Asta da, surpriză!…Eliza!… Cu ce ocaziune pe-aici?… Doar nu ți s-o fi făcut dor de căminul conjugal?
ELIZA : Alecule, nu-ți bate joc de o femeie disperată!
MARGHILOMAN : Disperată?! Ce-ai pățit, dragă? Ți s-a ofilit vreo tufă de trandafiri, sau doamne ferește, ți-ai rupt vreun toc la pantof?
ELIZA : Nu te comporta ca ruralii, Alecule, că nu merit să te porți așa cu mine. Gândește-te că Albatros-ul a fost și casa mea vreme de șaisprezece ani.
MARGHILOMAN (galant, o ia de mână) : Au fost șaisprezece ani de dragoste, draga mea. Doar nu-mi spune că ți-a fost dor de mine.
ELIZA (se desprinde de el) : Lasă-mă, Alecule, că n-am venit aici pentru o romanță tomnatică. Am de vorbit cu tine.
MARGHILOMAN (ironic) : Aaaa, desigur. Păi despre ce vrei să vorbim, dacă ești ai bătut atâta drum? Despre răsadurile de căpșuni care îi plăceau reginei Maria atât de mult, despre copacii tăi aduși de peste mări și țări? Sau poate nu ești mulțumită de înțelegerea de la despărțirea noastră?
ELIZA : Alecule, de ce te porți în felul ăsta cu mine? Eu nu ți-am spus nimic de amantele și caii tăi, pe care ai risipit o avere, tu de ce nu vrei să mă asculți?
MARGHILOMAN : Ba da! Și ce ai vrea să-mi povestești, Lizo? Despre cum culegeai tu prune din vârful pomului fără chiloți, spre delectarea tânărului domn Nicolae Iorga, protejatul tău? Sau despre călătoriile tale de cumpărături la Paris
pe banii mei? Că pe ai tăi nu i-am cheltuit, ba ți i-am dat înapoi cu vârf și îndesat, și încă cu deasupra. Ba, ca să te mulțumesc pe tine, i-am dat bani… prietenului tău Iorga, să-și tipărească revista Floarea darurilor. Dar să nu ne încingem prea tare, că e martie și afară-i frig rău. Nu vrei să bei o gură de coniac? Ți-ar face bine, poate te mai liniștești. (Sună din clopoțel.) Sae!
(SAE apare din culise.)
SAE : Încă o cafea, domnule?
ELIZA : Sae, adu-mi, te rog, un ceai.
MARGHILOMAN : Sae, fă un ceai și dă-i un coniac doamnei, după care să te duci să-ți faci bagajele. De mâine ești mutat la grajduri.
SAE (imperturbabil) : Prea bine, domnule. Ceaiul era deja pregătit, cunosc obiceiurile doamnei. (Iese și se întoarce imediat cu o tavă pe care se află un ceainic de argint, o ceașcă tot de argint și o carafă de cristal cu coniac.)
ELIZA (își pune o ceașcă de ceai) : Alecule, văd că la tine totul e fals, în afară de argintărie.
MARGHILOMAN (sorbindu-și cafeaua) : Serios?!… Credeam că m-ai iubit cândva.
ELIZA : Eu te-am iubit, așa ca o tânără naivă și romanțioasă ce eram, dar tu mi-ai năruit tinerețea.
MARGHILOMAN : Chiar așa?! Dar când ți-am făcut toate mofturile și te-am trimis la Paris și la Viena să-ți cumperi tot ce-ți dorește inimioara, cum a fost? Dar cu grădina? Când ai adus orhideele alea englezești pe banii mei am spus ceva? Căpșunile alea mari cât o prună, care-i plăceau atât de mult reginei Maria, cum le-ai găsit?… Tot cu banii mei! Iar acum îmi spui că sunt fals?! Dar banii mei nu erau falși, erau cât se poate de adevărați, Lizo! Ce-ai fi vrut mai mult?
ELIZA : Știi ceva, Alecule? Tu nici o dată nu m-ai înțeles cu adevărat. N-ai priceput ce aștept eu de la tine și de la viață. Iar în ceea ce-l privește pe domnul Iorga, să știi că aveam chiloți când m-am urcat în prun!
MARGHILOMAN : Nu mai spune! Mie Pamfil Șeicaru mi-a spus altceva. Că ți se vedeau podoabele în toată frumusețea lor. Și că lui Iorga i se zbârlise barba de tot.
ELIZA : Infamul de Șeicaru! A fost un intrigant toată viața și va rămâne tot așa. Sper să iasă din gazetărie cu picioare-n dos, așa cum merită. (MARGHILOMAN râde, ironic.). Și știi ceva, Alecule? Te întreb și eu, așa din curiozitate, tu aveai chiloți pe tine când ai fugit două săptămâni cu Elvira la Paris?
MARGHILOMAN (intimidat) : Care Elvira?! Nu cunosc nici o Elviră, Lizuca…
ELIZA (din nou stăpână pe situație) : Acum n-o m-ai cunoști, dar acum vreo zece ani ai cunoscut-o binișor, ca să spun așa. Ba chiar foarte bine!
MARGHILOMAN (îi toarnă un pahar de coniac, apoi își toarnă și lui un pahar de coniac) : Liza, draga mea, să lăsăm mărunțișurile de-o parte. Spune-mi de ce ai venit și cu ce pot să te ajut. (O îmbrățișează.) Îți stau la dispoziție oricând și cu orice pot.
ELIZA (îl respinge) : Alecule, eu n-am venit aici ca să-ți mângâi ție orgoliul și alte chestiuni… pe care nu vreau să le mai văd niciodată.
MARGHILOMAN (jignit) : Atunci de ce-ai venit? Că nu-mi aduc aminte să te fi invitat…
ELIZA (îl privește în ochi) : Știi de ce am venit?!… Știi?… Pentru că țara are nevoie de tine, Alecule! De aia!
MARGHILOMAN (începe să râdă) : Serios?!… Și țara… pardon, bărbată-tu, prim ministru, te-a trimis pe tine, o biată femeie, ca să-mi ceri ajutorul?
ELIZA (e tulburată) : Nu știu cum am putut să iubesc un om ca tine, Alecule. Tu, care erai așa de galant, ai ajuns un mitocan! Un om ales, care a fost la școală înaltă la Paris și prin alte părți luminate să jignească pe cea care i-a fost alături atâția ani de zile! (Începe să plângă.)
MARGHILOMAN (tulburat) : Lizo, n-a fost gândul meu să te jignesc, dar nu-i treabă de femeie ce se petrece azi cu țara asta amărârâtă.
ELIZA : De asta am și plecat de lângă tine, Alecule! Pentru că tu crezi că o femeie nu are minte decât să probeze rochii la Paris și să fiarbă dulcețuri pe la Buzău! Ei, uite că și noi femeile gândim. Și nu doar gândim, ci uneori gândim mai bine ca niște bărbați fuduli și răutăcioși!
MARGHILOMAN : Nu mai spune! Ai auzit cumva de vorba aia poporală – poale lungi și minte scurtă?! Ei bine, mi-au trebuit șaisprezece ani ca să aflu cât de bine ți se potrivește!
IONEL BRĂTIANU (apare, neașteptat, de după o draperie) : Domnule, nu-mi jigni soția, că altfel am să-ți cer satisfacție pe câmpul de onoare!
MARGHILOMAN (uimit) : Ia te uită!… Domnul prim-ministru în persoană, la mine în salon, trăgând cu urechea de după draperii. Măi să fie! Cu ce ocazie pe-aici, domnule Brătianu? Sau te pomenești că ați venit împreună doar așa, în vizită de curtoazie?
BRĂTIANU (evident încurcat) : Nu-i vreme de ironii ieftine, domnule Marghiloman. Am motive serioase ca să vin la dumneata.
MARGHILOMAN (ironic, în continuare) : Da?… Eu credeam că te-ai plictisit de stat la Iași, sau poate vrei să facem o partidă de stos, așa, ca în familie… (arată cu un gest teatral spre cărțile de pe masă).
ELIZA : Alecule, țara se surpă, iar tu te ții de ironii stupide. Avem lucruri de discutat.
MARGHILOMAN : Ei, chiar că mă faci curios. (Strigă.) Sae, mai adu o ceașcă și un pahar pentru domnul Brătianu.
SAE (de afară) : Nu pot, domnule. Trebuie să plec să-mi fac bagajele.
MARGHILOMAN : Dă-le dracului de bagaje, Sae și adu-mi ce ți-am cerut.
SAE (tot de afară) : Adică nu mai plec la grajduri?!
MARGHILOMAN (învins) : Nu mai pleci, Sae.
SAE (intră cu tava, pe care se află un pahar balon pentru coniac și o ceașcă. Așează în dreptul lui BRĂTIANU cele cuvenite.) : Poftiți, domnule prim-ministru.
Le aveam pregătite.
MARGHILOMAN : Bine, mă, Sae, eu te plătesc și te fac omul meu de încredere, iar tu complotezi cu… cu… doamna aceasta și individul de colo, un om fără onoare?!
SAE : Nu complotez, domnule, dar sunt multe lucruri care trebuie judecate mai întâi cu mintea și după aceea cu inima. Mai ales când ești președinte de partid…
MARGHILOMAN (e uluit) : Bravos!… Am ajuns de-mi dă valetul lecții pe cine și pe cine nu să primesc la mine-n casă…
SAE (iese) : Lăsați, domnule, că toată lumea știe cât de ospitalier sunteți.
MARGHILOMAN (strigă în urma lui) : Mai vorbim noi și altă dată, trădătorule!
SAE (de afară) : Prea bine, domnule.
MARGHILOMAN (se așează, apoi strigă) : Mai fă-mi o cafea dublă, se pare că va fi o zi lungă. (se întoarce către BRĂTIANU) : Așadar, domnule Brătianu, cărui fapt îi datorez această dublă vizită neașteptată?
BRĂTIANU : Lasă prostiile, domnule Marghiloman! Mai ții minte ce i-ai spus Majestății Sale pe 11 ianuarie 1917, cu o zi înainte de plecarea spre Iași?
MARGHILOMAN : N-am uitat. I-am spus că-i voi fi câine credincios și că-l voi urma la Iași.
BRĂTIANU : Ei bine, dar Majestatea Sa ți-a cerut să rămâi la București…
MARGHILOMAN : Ceea ce am și făcut. N-am rămas eu să mă lupt cu nedreptățile ocupației și cu aroganța nemților și bădărănia bulgarilor? Când s-au năpustit bulgarii asupra Bibliotecii Academiei și-au furat icoanele și manuscrisele slavone, cine s-a dus la Makensen să-i ceară dreptate? Doar nu dumneata, că erai, bine mersi, la Iași! Eu m-am dus! Eu și Tzigara-Samurcași. De-am salvat odoarele bisericești și icoana Sfântului Dimitrie și toate manuscrisele slavonești. Cine a rămas acolo să organizeze spitalele și oblojirea bolnavilor și a răniților, în plină epidemie de tifos și abuzuri de toate felurile? Eu, nu dumneata, domnule Brătianu!
BRĂTIANU : Era de datoria dumitate, doar ești președintele Crucii Roșii, nu?!
MARGHILOMAN : Așa e, era de datoria mea și nu mă plâng, pentru că eu am vrut să-mi ajut poporul așa cum oi crede de cuvință și cum m-or duce mintea și puterile.
ELIZA : Ai dreptate, Alecule. Așa e. Nimeni nu-ți ponegrește meritele și râvna. Dar i-ai mai spus Regelui ceva la despărțire.
MARGHILOMAN (înfierbântat) : Și ce i-am mai spus, doamnă?! Că eu sunt om bătrân și mă lasă memoria.
ELIZA : Atunci îți amintesc eu. I-ai spus așa: „La zile grele mă veți găsi.” Și v-ați strâns în brațe.
MARGHILOMAN (pauză) : Așa e. N-am uitat!
BRĂTIANU : Nici Majestatea Sa n-a uitat și m-a trimis pe mine să-ți reamintesc de vorba asta. Doar nu crezi că mi-am riscat pielea și-am venit aici de florile mărului. Maiestatea Sa m-a trimis în misiune. Nu fac vizita asta din plăcere.
ELIZA (punctează) : În nici un caz!
MARGHILOMAN : Așa se pare. Și cu ce misiune ați venit, porumbeilor?
BRĂTIANU : Cum bine știi, țara e la capătul puterilor, iar armata e copleșită. Dacă tu zici că e greu la București, să știi că nici la Iași nu e bine. Orașul e plin de refugiați, de oameni înfometați, de soldați răniți și bolnavi, iar rușii n-au onorat nici o promisiune, ba s-ar putea să se alieze cu nemții chiar. Situația e disperată, avem nevoie de ajutorul tău.
MARGHILOMAN : Și cu ce v-aș putea ajuta eu? Credeți că am vreo baghetă magică, vreun descântec, sau vreo vrajă ca să-i scot pe nemți din țară?
ELIZA : Nu, din păcate, nu poți să-i scoți pe nemții care ți-au plăcut atâta și n-ai decât să ți-i păstrezi până când o să-i trimită alții acasă. Dar ceva tot poți să faci.
MARGHILOMAN (pe ton răspicat) : Să fie clar! Mie nu mi-au plăcut nemții, ci mi-au displăcut rușii!
ELIZA : Nici noi nu murim de dragul lor. Dar tu trebuie să-ți asumi o misiune patriotică.
MARGHILOMAN : Și ce anume?
BRĂTIANU : Să faci pace cu ei, ca să ne dai nouă un răgaz să reorganizăm armata cu armele noi ale francezilor.
(Tăcere.)
MARGHILOMAN (șocat) : Și cum aș putea eu face pace cu ei? În calitate de președinte la Crucea Roșie?!
ELIZA : Nu. În calitate de prim-ministru.
MARGHILOMAN (arată cu un gest elocvent spre BRĂTIANU) : Păi bine, dar mai e unul! Dacă nu cumva sunt vreo doi, dacă-l punem la socoteală și pe Averescu! Din câte știu eu, el a fost pus ca să rezolve daravela asta.
BRĂTIANU : Dar nu se descurcă, domnule! Iar nemții n-au încredere în el. Avem nevoie de cineva pe care să-l creadă, cineva cu greutate. Asta e misia ta, domnule.
ELIZA : Aici e toată miza, Alecule! Asta ca să folosesc cuvinte pe care le înțelegi (arată spre cărțile de joc). Tu vei face o pace separată cu nemții, dar care va funcționa doar până când vor fi înfrânți. Iar când se va întâmpla asta, regele va putea spune că nu recunoaște această pace și va cere de la învingători ce ni se cuvine, pentru jertfele pe care le-am făcut și suferințele pe care le-am îndurat.
BRĂTIANU : Totul a fost pus la punct de Regină cu Barbu. Ferdinand nu vrea să se amestece, ca să nu prindă nemții de veste.
MARGHILOMAN : Stați un pic, că eu nu pricep. Adică tu (arată spre BRĂTIANU) ai pornit războiul ăsta cu armata prost înarmată, prost echipată, prost instruită și ai pierdut jumătate din țară, iar eu să repar toate greșelile astea cu numele și reputația mea?! Și alături de cine? (Insinuant.) Cu… mult… muuult prea bunul prieten al Reginei, amicul Barbu Știrbey?! Păi cum vine asta? Eu văd că în țara asta în loc să conducă bărbații, ei se joacă cu timbrele și fac pe savanții, iar de Regat se ocupă vioaia Mary și cu îndatoritorul Barbu. Și nici tu nu ești departe, Ionele, după cum se vede!
ELIZA : Atunci când bărbații nu pot, sau nu se pricep, femeile trebuie să-și facă datoria de-a fi mereu în dreapta lor.
BRĂTIANU : Aici nu-i loc de orgolii, domnule! E vorba de țară! Și țara ta are nevoie de tine! Iar Regele îți cere, prin vocea mea, să-ți faci datoria.
MARGHILOMAN : Asta am făcut mereu, Ionele, spre deosebire de dumneata!
BRĂTIANU : Nu-ți permit! Și de când mă numești dumneata „Ionel”?
MARGHILOMAN : Ehei, de mult dragă, de mult. Mai ții minte când ne-a chemat bătrânul rege la Sinaia, în iulie 1914? Simțea că n-o mai duce mult și voia să știe pe ce mâini va lăsa țara și cu ce viitor! Eram eu, tu, bătrânul Petre Carp, Lahovary, I.G. Duca, Take Ionescu și încă vreo câțiva. Mai ții minte ce s-a vorbit atunci?
(BRĂTIANU dă să răspundă, dar ELIZA i-o ia înainte.)
ELIZA : Ce s-a vorbit, domnule?
MARGHILOMAN : Să-ți spună dânsul, Lizo, că a fost și dânsul acolo.
ELIZA : Nu, vreau să-mi spui tu!
MARGHILOMAN : Europa fierbea, iar austriecii intraseră peste sârbi și Carol a vrut să se sfătuiască cu noi, în ce parte s-o luăm, căci era clar că războiul va cuprinde întreaga Europă. El ar fi vrut să ne ducem cu nemții și austriecii, că doar făcusem un pact secret cu dânșii, încă din 1913. Iar Carp, care-i ura pe ruși, s-ar fi dus împotriva lor doar pentru asta. Atunci, pentru prima oară în viață, m-am ridicat împotriva omului care m-a crescut în politică, omul care m-a pus în fruntea conservatorilor, pentru că politica nu se face cu mintea-ncinsă, mai ales când e vorba de soarta țării.
ELIZA : Și ce-ai spus?
BRĂTIANU : Ce-am spus cu toții. Noi am jurat că-i vom apăra pe austrieci de-i va ataca cineva, ori acum ei năvăliseră peste sârbi, nu invers. Onoarea țării și-a regelui nu se păta nicicum de stăteam deoparte.
MARGHILOMAN (întărește vorbele lui BRĂTIANU) : Atunci eu i-am spus regelui să facem bine să ne înarmăm cât vom putea mai bine și să așteptăm, pentru că acum nu-i loc de greșeli. Să stăm neutri, asta am zis. Împotriva omului care m-a adus în politică și care m-a crescut ca pe fiul lui, Petre Carp. Și el și Regele au luat asta ca pe o trădare, dar cum spunea Aristotel – „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi e adevărul.” Știu că el îi ura fără măsură pe ruși, iar Carol se simțea legat de Germania lui, pe care n-ar fi vrut să o lase la greu, dar pentru noi asta era calea cea mai înțeleaptă de urmat.
BRĂTIANU : Când istoria se făurește în jurul tău, nu-i loc de așteptare prea lungă. Trebuie să intri-n luptă, de-o parte sau de alta, dacă vrei să stai la masă cu învingătorii.
MARGHILOMAN (râde amar) : Așa e, Ionele. Dar nu să te lupți cu flinte ruginite și încălțat cu opinci cu ăi mai buni soldați ai lumii! Cu tunurile de la ’77 contra tunurilor Krupp cu încărcare rapidă ale nemților. (Strigă.) Unde-s banii pentru echipare și înarmare, Ionele?! Ce-ați făcut voi, liberalii, cu ei, când ziceai că ne înarmăm până-n dinți?! Pe francezi i-ai păcălit, de-au crezut că avem o oștire fără pereche, dar nemții ne-au amintit repede cât de nepregătiți eram! Credeai că nemții sunt ca Goliat din Scriptură, să-i dobori cu praștia?! (Exclamă.) Ce dreptate a avut bătrânul rege Carol, atunci la Sinaia, după ce tu i-ai spus verde-n față că vrei să lupți atături de ruși, împotriva celei mai formidabile armate care există! (Către Eliza.) Știi ce-a spus Carol atunci, Lizo? Uite, așa a rostit: „Ca rege constituțional, mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”
IONEL (îl înfruntă) : Cum îți permiți să-mi vorbești așa, domnule? Și cine-ți dă voie să-mi zici mie, primul-ministru, „Ionele”?!
MARGHILOMAN : Te rățoiești la mine de parcă oi fi vreun Napoleon, măi pricăjitule! Mai ții minte ce Ionel erai când te pironea cu privirea bătrânul rege Carol? Cum te lua bâlbâiala când striga la tine? Acum faci pe zmeul cu mine, când atâția soldați români au murit din vina ta?
(BRĂTIANU se repede spre MARGHILOMAN, cu intenția de a-l lovi, dar ELIZA cu o forță neașteptată, se aruncă între cei doi.)
ELIZA (strigă) : Ajunge, idioților! (Către BRĂTIANU.) Parc-ați fi două chivuțe din bazar, nu oamenii chemați să salveze țara! Acum e nevoie de gândire, nu de pumni, treziți-vă!
(Cei doi se opresc, uimiți.)
ELIZA (către BRĂTIANU) : De aia am bătut atâta drum și cu atâtea primejdii, ca să te-mbâncești cu dânsul? Ai uitat ce misie ți-a dat Regele să-ndeplinești? (Spre MARGHILOMAN.) Și tu, Alecule, te lăudai mai adineaori cu înțelepciunea și cumpătarea ta! Așa știi tu să ajuți țara, cu urlete și țircus ca la bălciul din Obor?
MARGHILOMAN : Mai taci, femeie, că nu te-a întrebat nimeni nimic!
BRĂTIANU : Măi geambaș de gloabe, cum îți permiți să vorbești așa cu soția mea?!
MARGHILOMAN (își pune mâinile în șolduri) : Eu am cei mai buni cai de rasă din țară, nu gloabe! Gloabă ești tu! Și… și… și nu uita că în primul rând Eliza a fost soția mea!
BRĂTIANU (îl înfruntă) : O fi fost, dar pe mine mă iubește.
MARGHILOMAN (îl apucă de revere) : Pe mine m-a iubit primul!
(Dintr-o dată se aude un zgomot puternic. Pe nesimțite, în scenă s-a strecurat SAE, care trântește de podea o tavă. Cei din scenă se întorc spre el, luați prin suprindere.)
SAE (calm) : Scuzați, mi-a scăpat tava din mână. (Vine spre cei doi, interpunându-se discret între ei. Către MARGHILOMAN.) Am auzit strigăte și mi s-a părut că m-a chemat domnul.
MARGHILOMAN : Iar tragi cu urechea Sae? Nu ți-e rușine?
SAE (luându-și tava de jos) : Nu mi-e, că asta e datoria mea: să-l servesc pe stăpân și dacă vrea și… dacă nu vrea.
MARGHILOMAN : Io-te-te! S-a răzvrătit ghiolbanul!…
ELIZA (autoritară, a preluat situația) : Sae, du-te și fă-ne o cafea, dar fără coniac de data asta, că s-au înfierbântat domnii.
SAE (iese, demn, cu tava sub braț) : Prea bine, coniță.
ELIZA (dură) : Acum așezați-vă și ascultați ce am a vă spune….
BRĂTIANU : Elizo…
ELIZA (fără să-l bage în seamă) : Gura!… Lăsați-mă să spun ce am de zis și după aia n-aveți decât să vă luați la palme, ca bețivii la iarmaroc. (Pauză. ELIZA se învârte prin scenă, adunându-și gândurile. Apoi se oprește în dreptul mesei și dă pe gât paharul de coniac al lui MARGHILOMAN. Face o grimasă din cauza tăriei alcoolului, apoi începe.) Situația e prea disperată, ca să pierdeți vremea cu prostii. (Strigă.) Sunt clipe de cumpănă, când putem pierde totul, sau izbândi cum nici n-am visat. Dar pentru asta trebuie să ne unim puterile. (Către MARGHILOMAN.) Ce mai contează acum ce-a fost, când noi ar trebui să ne-ntrebăm de va mai fi ceva, sau țara asta va dispărea cu totul? (Către MARGHILOMAN.) Ai avut dreptate, ne-am crezut mai puternici decât suntem. Am pierdut multe lupte, mulți oameni bravi, dar războiul încă nu e pierdut, se mai poate face ceva.
MARGHILOMAN : Ce?
BRĂTIANU : Să știi că…
ELIZA (strigă) : Taci! Eu vorbesc acum! (către MARGHILOMAN, aproape cu blândețe.) Alecule, avem nevoie de timp. Să știi că Ionel are partea lui de vină, dar nu e vina lui că rușii ne-au trădat și n-au făcut nimic din ce au promis să facă și ne-au lăsat singuri în fața nemților. Acum trebuie să câștigăm prin viclenie, nu prin forța pe care n-o avem.
MARGHILOMAN : Și cum să facem asta, când nemții stăpânesc jumătate din țară și se pregătesc să ocupe și cealaltă jumătate?
ELIZA : Prin tine! Rușii ne-au furat tezaurul și ne-au trădat, dar francezii nu. Generalul Berthelot, a adus cel mai nou armament francez, tunuri, mitraliere și puști de calitate, dar trebuie timp ca să-i instruim pe țăranii noștri să le folosească. Și să așteptăm ca nemții să fie înfrânți.
MARGHILOMAN : Și așa vrei tu să-i înfrângem pe nemți? Crezi că-i deajuns?
ELIZA : Dar i-am înfrânt deja! Eroicele lupte de la Mărășești, Mărăști și Oituz au demonstrat curajul soldaților noștri și clarviziunea generalului Berthelot, care s-a arătat mai român decât mulți români.
BRĂTIANU : În plus, de când au intrat americanii în război, nemții au început să piardă teren în vest.
MARGHILOMAN : Cultivatorii ăia de bumbac vor să se pună cu nemții?! Cu cine? Ăia nici n-au avut armată până acum și au trimis încoace câteva regimente de geniști și niște negri luați cu japca de pe plantații și încălțați cu sila în bocanci.
ELIZA : Nu-i lua în râs pe americani. Ei nici n-au nevoie să lupte, e suficient că au adus mâncare și echipament pentru toată armata franceză și engleză. În timp ce nemții fac foamea în tranșee, francezii mănâncă pe săturatelea și se-ncălzesc cu păturile yankeilor. Asta e forța care-i va înfrânge pe nemți. Nemții sunt la capătul puterilor. Soldați mai au, dar nu mai au cu ce să-i ție și nici arme pentru ei, de-aici li se va trage pieirea.
MARGHILOMAN : Și eu ce treabă am eu cu americanii?! La ce ne încălzește pe noi că-i hrănesc pe francezi?
BRĂTIANU : Nu cu americanii ai tu treabă, ci cu nemții! Nemții au încredere în tine și te cred omul lor. Știu că ai fost împotriva războiului și atunci când au avut de vorbit ceva cu românii, pe tine te-au chemat.
MARGHILOMAN : Pe mine, că Maiorescu a fost laș, n-a vrut să se bage. Și dacă tot trebuia să fie cineva care să-i apere pe români în fața nedreptăților asupritorului, m-am băgat eu, că n-a fost altul în stare.
ELIZA : Exact despre asta e vorba, Alecule. Tu ești singurul care poți scoate țara din strâmtoare.
MARGHILOMAN : Cum? Ce putere am eu, ca președinte al Crucii Roșii? Să pun măicuțele să se roage să-i trăznească Dumnezeu pe nemți?
BRĂTIANU : Nu… Făcând pace cu nemții!
MARGHILOMAN : Cum să fac eu pace cu nemții?! Ai înebunit? Tu ești prim-ministru! Tu ai declarat războiul, tu poți să-l oprești!
BRĂTIANU : Uite că tocmai de-aia nu pot.
ELIZA : Dacă Ionel semnează pacea separată cu nemții, Ferdinand va fi obligat să o întărească, ori tocmai asta nu vrem, pentru că asta ar însemna trădare față de Antanta, iar aliații nu ne-ar ierta niciodată. Am pierde tot ce va urma la capătul războiului.
BRĂTIANU : Dacă tu faci pace separată cu nemții, noi vom putea ca la momentul potrivit să pornim din nou ofensiva și astfel să ajungem la masa învingătorilor când se va isprăvi totul.
MARGHILOMAN : Stați un pic! Dacă înțeleg eu bine, voi vreți să scoateți cărbunii încinși din vatră cu mâna mea! Ionele, acum, când îți dai seama că ai dus țara de râpă, vrei să dregi busuiocul pe spinarea mea, adică eu să rămân cu ponoasele, iar tu cu foloasele! Păi, o fi asta politică, dar mie nu-mi convine politica pe care o faci tu.
ELIZA : Alecule, suntem în al doișpelea ceas, nu mai e vreme de tocmeală. Regele îți cere să faci pasul ăsta.
MARGHILOMAN : Bine, dar de ce eu?
ELIZA : Pentru că altul nu există. Maiorescu nu mai vrea să intre în politică de nici un fel, iar alt om în care să aibă încrededere nemții nu există.
BRĂTIANU : Tu ești președinte partidului conservator, ai un cuvânt greu în fața lor. Iar dacă lângă tine va fi și Barbu, te vor crede.
MARGHILOMAN (ironic) : Barbu Știrbey, bună companie! Dar nemților sunt sigur că le place. Apopos, voi v-ați gândit cum va arăta pacea asta cu nemții?
BRĂTIANU : Cum adică?
MARGHILOMAN : Adică ce-au să ne ceară nemții în schimbul păcii? România va fi robită mai rău ca pe vremea turcilor. Nemții sunt lihniți de foame, așa cum spuneai și tu, iar imperiul austriecilor e gata să explodeze în fărâme. Ne vor jupui de tot ce mai avem în țară. Asta dacă vom mai avea țară, după această pace! Oare merită să facem asta?
ELIZA : Merită, Alecule! Dacă obținem o păsuire de câteva luni, vom câștiga.
MARGHILOMAN : Dar cu ce preț! În primul rând, ne vor înfometa și în al doilea rând ne vor umili. Voi nu stați în București, ca mine! Și nu înțelegeți ce înseamnă ocupația și batjocura la care ne supun acești oameni fără dumnezeu și milă. La București au fost oameni care au fost împușcați de plutonul de execuție după ce au bârfit ocupația la cafenea! Sau femei omorâte de patrule dacă au fost prinse cu un jambon de porc în traistă! În iarna asta și cea de dinainte au murit oameni de frig, după ce au ars tot ce se putea arde. Iar eu am avut mâinile legate. Ăsta e adevărul.
BRĂTIANU : Te pomenești că la Iași o fi mai ușor! Cu foamete, tifos, soldați răniți, refugiați mai mulți decât poate cuprinde orașul și atâta disperare… cât n-ai tu habar, omule!
MARGHILOMAN (strigă) : Sae!… Știu că tragi cu urechea la ușă! Mai adu încă o butelie de coniac!
SAE (apare brusc) : Bineînțeles, domnule.
MARGHILOMAN (oftează) : De data asta, ia din rezerva specială. Armagniac cuvee ancienne, că situația e complicată și se cere limpezită.
SAE : Așa e! Cu cât o limpeziți mai repede, cu atât mai repede aduc și eu coniacul.
MARGHILOMAN : Cum adică?
SAE : Adică întâi limpeziți dumneavoastă cu domnița Eliza și domnul Brătianu problemele de stat și după aceea aduc și eu coniacul în cea mai mare viteză. Și cine știe, poate găsesc pe la bucătărie și ceva șuncă de Wastfalia, cu pâine proaspăt coaptă, că nu e bine să beți așa, fără să aveți ceva temelie.
MARGHILOMAN : Măi, Sae, de când îmi faci tu mie program?! Dacă eu ți-am cerut butelia de coniac, adu-o și văd eu ce fac cu ea.
SAE (iese) : Acum nu pot, domnule, că mi-a interzis conița. Mai târziu vin și eu.
MARGHILOMAN (nervos) : Lizo, văd că mă invadezi mai rău ca nemții și turcii… și bulgarii la un loc. Ce vreți voi de la mine, de fapt?
BRĂTIANU : Ți-am spus deja! Ce vrei mai mult?
MARGHILOMAN : Adică să-mi sacrific cariera politică, reputația, poate viața, de dragul tău, Ionele?! Omul pe care l-am combătut atâta vreme, care a omorât atâția țărani în 1907, a vârât țara în război nepregătită și ne-a dat pradă dușmanului!
ELIZA : Nu de dragul lui, Alecule, ci pentru țară! Nu uita că nu ne aflăm aici să facem vilegiatură, ci la porunca regelui. Nu-i altul care să poată scoate țara din necaz în afară de tine.
MARGHILOMAN : Și-atunci eu să fiu blestemat ca trădător, pentru că voi fi semnat pacea asta netrebnică și să mă afurisească tot neamul ăsta?! Nu e cinstit, Lizo! Nu e deloc bine pentru mine. Puneți-l pe Averescu…
ELIZA (se apropie de el) : Nu-i altă cale… dragul meu. Fă ce trebuie, iar noi vom face, la rândul nostru, ce se cuvine. Acum nu mai putem da înapoi. Gândește-te că poate țara asta va arăta altfel peste un an sau doi, sau trei, sau cine știe câți, dar va fi mai mare și mai puternică.
BRĂTIANU (întinzându-i mâna) : Datorită ție și eroicei noastre armate. Jură că vei face ce ți-am cerut!
MARGHILOMAN : Vorbe, vorbe, vorbe… Așa spunea un personaj de-al înțeleptului Shakespeare. Îmi tot vorbești de patrie și de datorie, dar tu ai adus țara în ruină și nimeni altul. (Resemnat.) Dar probabil că asta mi-a fost sortit. Să rămân în istorie ca un om de nimic și un trădător de țară. (Către cei doi.) Fie!… Spuneți-i Regelui că voi face tot ce mi-a cerut, dar voi încerca, la rândul meu, să-mi spăl numele pe care l-am păstrat cinstit până acum, așa cum voi putea și așa cum voi ști.
ELIZA (îl îmbrățișează) : Știam că vei alege calea dreaptă. Am greșit când am spus că ești un om fals.
MARGHILOMAN (se îndepărtează) : Mersi, Lizo. Omul spune multe la mânie.
BRĂTIANU : Atunci, așa rămâne! Nu mai târziu de mâine pleci spre București și îl cauți pe Barbu Știrbey. El te va îndruma în așa fel ca să faci un guvern care să îi mulțumească pe nemți. Iar eu îți promit că vom elibera fiecare colț al acestei țări năpăstuite, ba și mai mult decât atâta!
SAE (intră cu o tavă pe care se află o sticlă de șampanie și trei pahare) : Se pare că nu mai este coniac, domnule. Dar mi-am permis să desfac ultima sticlă de șampanie franțuzească, Dom Perignon.
(Desface șampania, dopul pocnește.)

- sfârşitul părţii I -

.

Counter instalat la 01.03.2023


Tags: ,

Comments are closed.