Posts Tagged ‘Viktor Suvorov’

Din negura uitării

Thursday, January 23rd, 2020

SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ

CONTINUĂ SĂ FACĂ VALURI

„Toate intuiţiile noastre referitoare la Moscova şi-au găsit confirmarea: ei au declanşat cel de al doilea război mondial” scria ziarul francez Libération.

„De acum încolo, nu se mai poate lua nici o decizie politică în ce priveşte Europa de Est fără a consulta Spărgătorul de gheaţă”, afirma britanicul Times.

„Până la Suvorov, avem o istorie oficială falsă! Cel de al doilea război mondial este încă în plină desfăşurare”, conchidea Tribune de Genève, recenzând cartea lui Suvorov.

Prezentat sumar în cuprinsul versiunii româneşti a cărţii sale Spărgătorul de gheaţă drept fost agent al GRU (serviciile militare de spionaj ruseşti), Viktor Suvorov, actualmente domiciliat în Anglia, efectuează o analiză a împrejurărilor izbucnirii războiului care are, într-adevăr, darul de a-şi ului cititorii. Demersul său istorico-arhivistic este (genial de) simplu: el trece în revistă documente exclusiv sovietice din epocă, de la comunicatele oficiale şi editorialele din Pravda până la ordinele secrete de luptă zăcând în plicuri sigilate în birourile marilor şi micilor comandanţi ruşi – şi până la memoriile mareşalilor lui Stalin publicate în vremurile lui Brejnev şi Gorbaciov, cu indiscreţiile lor bine măsurate şi cu lapsusurile lor semnificative.

Desigur, ar fi fost şi mai interesant să aflăm cum a ajuns autorul în posesia unor documente atât de mortal-secrete – dar aceea ar fi fost o altă carte.

Cea de faţă este în primul rând o analiză meticuloasă a felului cum, la începutul anilor ’40, s-a pregătit URSS de război: nu de un război defensiv, ci de unul de agresiune împotriva Germaniei, cu care Stalin a făcut în aşa fel încât, prin pactul Molotov-Ribentropp, să aibă graniţă comună. Greşeala lui Stalin a fost de a crede că el va ataca primul – şi de aceea, atacul german de la 22 iunie 1941 l-a luat prin surprindere, cu mobilizarea pentru atac neterminată şi cu apărarea graniţei de vest a URSS inexistentă.

Suvorov explică grelele înfrângeri ale armatelor lui Stalin de la începutul războiului prin aceea că doctrina militară sovietică nu sufla nici un cuvânt despre războiul de apărare şi că strategilor de la Moscova le-a trebuit un timp îndelungat, după atacul lui Hitler, pentru a învăţa să coordoneze defensiva. Aceasta, chiar dacă armata sovietică, spune autorul, dispunea de posibilităţi şi de rezerve mult mai mari decât cea germană.

Un loc deosebit îi era rezervat, în viziunea lui Stalin, României, care constituia unica sursă de petrol a lui Hitler. Proiectatul război de agresiune declanşat de URSS trebuia să înceapă şi printr-un masiv atac aerian asupra Ploieştiului, concomitent cu o invazie navală, prin Marea Neagră, minuţios pusă la punct. De altfel, atacul contra României a constituit şi motivul pentru care au fost înfiinţate trupele de vânători de munte în armata sovietică, în preajma războiului, spune autorul.

Volumul publicat de editura ieşeană Polirom, în traducerea lui Radu Părpăuţă, poate fi considerat unul din evenimentele anului editorial 1995.

(Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, buletin cotidian nr. 1442, 30 noiembrie 1995)

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (34)

Thursday, August 21st, 2014

JOCURI DE SOCIETATE

Cele zece cărți de căpătâi? Păi ar trebui să încep cu Colecția de Povestiri Ştiințifico-Fantastice, cam de pe la numărul 30 (cred că era vorba de Sfârșitul orașului subteran, roman de un autor sovietic al cărui nume l-am uitat, propagandistic, desigur, însă bine scris - rușii sunt povestitori perfecți oricum i-ai întoarce). Şi aș începe cu el fiindcă asta se întâmpla când eram în clasa a III-a primară, adică aveam 9 ani. Învățătoarea, doamna Magdalena Guran, a rămas mască și l-a chemat pe tata la școală, ca să-l întrebe dacă e normal ca un băiat de vârsta asta să citească așa ceva. Cred că tata a ridicat din umeri, n-avea ce-mi face, și el și mama erau la serviciile lor până la patru după amiaza, așa că eu mă descurcam singur, cum știam mai bine (de altfel, tata n-a încercat niciodată să-mi impună ceva, și i-am fost recunoscător pentru asta). Sigur, nu pricepeam mare lucru din broșurelele acelea de 32 de pagini, cu coperți colorate, care apăreau o dată la două săptămâni și costau un leu. Dar cu ceva tot cred că m-am ales de pe urma lor: cu senzația că pot conviețui cu ambianța tehnologică a epocii în care s-a nimerit să-mi duc zilele. Şi o spun anume pentru a sublinia că mulți dintre contemporanii mei sunt realmente înfricoșați de această ambianță - altfel de ce s-ar holba ca idioții la mizeriile de emisiuni “esoterice” de la televizor?

Cele mai multe apariții erau niște simple romane de aventuri à la Submarinul Dox (l-am citit și pe acela, un vecin de-al nostru avea toată colecția într-un lădoi, în pod), dar de nuanță, în majoritatea cazurilor, sovietic-propagandistică.

Printre ele, însă, grație domnului Adrian Rogoz, editorul colecției, se mai strecura câte un Jules Verne, Wells, Rosny Aîné, Ray Bradbury, ba chiar, mai la urmă, Asimov și Arthur C. Clarke, ceea ce era mare lucru pentru vremea aia.

Asta mi se întâmpla, vaszică, pe la nouă-zece ani. Buuun… facem un salt în timp și ajungem în ultima mea clasă de liceu, în 1966, când s-a publicat traducerea Procesului de Kafka. Aceea a fost o revelație, sau mai degrabă un cutremur adevărat, în ceea ce mă privește. Singurul asemenea fenomen din viața subsemnatului, de altfel. Şocul a constat în înțelegerea faptului că alegoria aceea aridă și aparent abstractă, cu aer vag vetero-testamentar, se referă în modul cel mai direct la societatea zis socialistă în care trăiam. Şi în care eu eram - și urma să fiu, în veci – vinovat. Nu de altceva, ci doar fiindcă eu eram eu și purtam numele pe care-l purtam.

Ar însemna, însă, să mint prin omisiune dacă n-aș aminti de câteva filme englezești (asta, fiindcă am apucat să iau cunoștință de ele prin intermediul ecranului de cinema, ele fiind, la origine, cărți foarte en vogue, pe care le-am citit la câțiva ani după aceea): Drumul spre înalta societate și Singurătatea alergătorului de cursă lungă, în primul rând. “Tinerii furioși” din Anglia reprezentau ceva foarte pe gustul nostru, aveam impresia (nu numai eu) că revolta, înverșunarea lor împotriva estabishment-ului s-ar potrivi de minune și aici. Categoric, pe mine și pe mulți alții de vârsta mea ele ne-au format, ele ne-au modelat. Asta, chiar dacă citisem și Așa s-a călit oțelul. Cenzorii comuniști care au dat ok filmelor și cărților acelea englezești erau curat imbecili, când își imaginau că ele atacă doar “societatea burgheză”…

21 august 1968

În ziua aceea, m-am dus în goană la servici. Asta, fiindcă întârziasem vreo jumătate de oră, mă trezisem târziu şi fără chef.

Iar când am ajuns - am uitat să vă spun, lucram pe şantierul aerogării Otopeni - am găsit pista, noua pistă de trei kilometri şi jumătate (făcută, cică, pentru supersonicul Concorde, care n-a călcat în viaţa lui prin această parte a lumii, dar de fapt, aptă să permită - în caz de - aterizarea şi decolarea simultană a două MIG-uri), am aflat pista, deci, plină de mitraliere antiaeriene de calibru 20 mm FLAK, germane, precum şi de alte multe drăcii antiaeriene cu ţevile îndreptate în sus. Am întrebat, ca prostu’, ce-i cu alea acolo şi cu ocazia asta, am aflat de intrarea ruşilor în Cehoslovacia.

Asta se întâmpla la exact şase luni după ce terminasem armata, făcusem un soi de şcoală militară - de rang inferior, dar, totuşi, şcoală de comandanţi de tanc. Şi v-aţi mira să aflaţi câte gadget-uri putea să conţină vechiul T55 (unele dintre ele ruşii le-au folosit şi în industria lor spaţială). Aşa că eram oarecum în măsură să-mi dau seama care ar fi fost eficacitatea multelor mitraliere de pe pistă contra unor MIG-uri ceva mai proaspete decât cele pe care ni le livraseră nouă ruşii: nulă.

(La câtva timp după aceea, mi-am reîntâlnit un coleg de liceu, pe care ziua de 21 august 1968 l-a prins ca militar în termen la o unitate de antiaerienă de prin preajma Bucureştiului. El mi-a povestit că rachetele lor stăteau cu ciocul îndreptat spre cer, cu radarele învârtindu-se alături - numai că degeaba: rachetele nu aveau focoase. Acelea urmau să vină din URSS, în caz de război…)

În concluzie: bine că nu le-a dat prin cap să vină şi peste noi. Bine că s-au jenat de partenerii lor de poker din Vest.

*

Cât despre sentimentele mele în împrejurarea cu pricina (de vor fi având ele vreo importanţă), pot spune doar că am scris o poezie. Pe care, desigur, am publicat-o mult mai tărziu (în vol. PLACENTA DE GHEAŢĂ, ed. THEKA, Bucureşti, 2003). Mă îndoiesc că vreo editură din anii 70, când am scris-o, s-ar fi grăbit s-o publice.

exegeză shakespeareană

nu mai fusese de mult la dentist

tatăl lui hamlet

vorbesc de claudius tatăl său adoptiv

astfel că în cariile sale dentare putu să ia naştere

o întreagă walhalla

în cele din urmă thor din molarul stâng

din fundul gurii îl sufocă deoarece

voia el singur întreaga grotă

şi nu mai admitea acolo nici un zeu de lapte

din saliva bătrânului cu care

se logodise în acest timp

el făcu o walkirie pe care

o violă cu un pluton ss

poor yorick

rezultatul fu un hamlet onanist

cu aspiraţii platoniciene

el născu pe sem ham şi iafet

sem ham şi iafet îl născură pe auschwitz

ofelia născu pe che guevara

auschwitz o înghiţi pe ofelia

jan palach puse punct

.

vă cunosc eu câinilor

*

http://www.gandul.info/magazin/ce-au-descoperit-opt-turisti-germani-in-locul-unde-ar-fi-trebuit-sa-fie-o-autostrada-in-romania-12834435

Păi au descoperit exact acelaşi lucru ca şi armata lui Hitler, când a năvălit ea în măreaţa Uniune Sovietică bazându-se pe hărţile militare sovietice: acolo unde pe hartă figura o autostradă cu 4 benzi, în realitate era o potecă pentru capre, iar acolo unde era indicat un pod sau tunel, se aflau o roabă şi 2 lopeţi.

Nemţii ăştia… cum nu se mai învaţă ei minte odată …

*

Curzio Malaparte şi al 2-lea război mondial

N-o fi avut el prea mult caracter (şi nu e singurul în situaţia asta, mai ales de pe vremea aia, a WWII), dar e printre cei mai imperisabili scriitori ai vremii sale. Nu ştiu dac-a fost un mare scriitor - şi nici nu mă prea persecută grija de asta, dar că va fi citit încă mult timp de acum încolo, asta e cert.

Cât despre caracter, recte despre adevărul celor spuse de el… uite o întâmplare nostimă: în Kaput, romanul lui reportericesc despre războiul germano-sovietic, povesteşte despre câinii dresaţi ai ruşilor, cărora li se punea în spinare o mină magnetică, iar ei se băgau cu ea sub tancurile inamice, aruncându-le în aer. La apariţie, toată lumea a zis că ăsta-i un basm de-al autorului, că Malaparte e un mincinos patologic etc. Anul ăsta, sau anul trecut, am văzut pe Discovery sau pe History, nu mai ţin bine minte, un material filmat (din arhivele sovietice, cred), care arăta exact chestia asta.

E la fel ca şi cu Suvorov, celebrul dezertor din spionajul sovietic. Când a apărut cartea sa Spărgătorul de gheaţă, toţi oamenii de bine (unii dintre ei, români!) s-au repezit să ne convingă că autorul comite basme. De vreo doi ani încoace, toate canalele TV specializate (Discovery etc.) ne prezintă filme care adeveresc punct cu punct cele scrise de Suvorov.

*

În tot timpul tinereţii mele, cuvântul „ministru” era sinonim cu capul răutăţilor. (Regina Maria)

…câtă dreptate avea biata regină – de fapt, nu ea, ci Carol I, care-i tot băga în cap chestii de-astea…

*

NEBUNIE, GAFE ŞI IMITAŢII ARTISTICE LA COSTINEŞTI

Multe dintre filmele competiţiei trimit cu gândul la anecdota cu tânărul african neşcolit, dintr-un sat izolat în junglă, care a născocit o cutie făcătoare de zgomot. Fără să fi auzit de Marconi, el a reinventat aparatul de radio, spune povestea. Ceva asemănător se întâmplă mai multor filme prezentate la Costineşti în aceste zile. De exemplu, filmului Laura de Sergiu Prodan din Republica Moldova.
. . . . . . .
Într-o situaţie cu totul diferită se află Neînvinsă-i dragostea, filmul tânărului regizor Mihnea Columbeanu. Chiar dacă posedă acelaşi gen de sarcasm încrâncenat ca şi filmele lui Pintilie şi Daneliuc, el este o creaţie absolut coerentă şi personală. Filmat şi vorbit nebuneşte, el descrie nebunia lumii derizorii în care trăim – şi o face cu un umor negru specific, argotic, dezlănţuit. (Nu cred că s-a mai văzut vreodată pe un ecran de cinema imaginea unui ginecolog privit “din interiorul” acelei părţi a trupului femeiesc la care lucrează!) Este portretul golănesc al unei societăţi aşijderea.
. . . . . . .

(relatare a subsemnatului de la festivalul cinematografic cu pricina, în cotidianul INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 15 iulie 1994, pag. 6)

[ pt. restul, vezi http://ciocu-mic.ro/wordpress/wp-content/uploads/2011/03/cronicareala_2_a1.pdf ]

Doar de două ori în toată cariera mea gazetărească am fost pedepsit să-mi fie ruşine de ce-am scris. Mai exact, de cât de fraier am putut fi. Cea de mai sus, din 1994, este una dintre aceste ocazii. (Nota bene, în împrejurările de care vorbesc am fost un papagal din cauza entuziasmului meu nejustificat, nu din a răutăţii excesive cu care să fi tratat subiecţii în cestiune. În general, atunci când eşti rău, al dracului, ai toate şansele s-o nimereşti, să dai un verdict confirmat de posteritate, ori de gustul public. Invers, e mult mai puţin probabil.)

Ca să revenim la oile noatre: cum am fost eu papagal? Simplu, zicând de bine despre scena mai sus pomenită, cea cu ginecologul văzut …dinlăuntrul domnişoarei de care tocmai se ocupă… Abia mai târziu am descoperit că aceea era o scenă din filmul unui foarte celebru regizor german, “împrumutată” fără jenă şi pe şest de talentatul nostru debutant de atunci. Şi m-am consolat doar cu gândul că lângă mine se afla un confrate mult mai vârstnic şi mai rutinat, care, după proiecţie, a murmurat şi el admirativ că aşa ceva nu-i mai fusese dat să vadă pe un ecran de cinema… Tot era ceva că n-am fost singurul fazan de acolo…

*

Naţional-comunismul lui Ceauşescu şi Pleşiţă a fost, zic eu, o combinaţie stupefiantă de mafie, legionarism şi Idei Ciuce. Atâta originalitate bănuiesc că i-a lăsat cu gura căscată şi pe ruşi. Iar dacă, aşa cum zic unii, anumite cărţi cu sau despre Pleşiţă se vând acum ca pâinea caldă, asta nu înseamnă decât un singur lucru: că lumea îl apreciază. Are Lenin vreo legătură cu chestia asta? Mai curând scriitorul Nicolae Breban… cică el avea lungi conversaţii cu gheneralul… ce dracu’ să-i faci, gura lumii slobodă…

Iar faptul că lumea se dă în vânt după generalul acela şi alţii ca el - e altă discuţie… lumea e profascistă sau, în general, tâmpită? that is the question, după cum bine zicea frizerul meu, săptămâna trecută.

*

Pagini alese din folclorul dâmboviţean: Nătânga din Şotânga (à propos de „mătărânga”).


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com