Posts Tagged ‘Victor Rebengiuc’

Reprezentaţia numărul…

Sunday, March 17th, 2019

TOŢI FIII MEI

de Arthur Miller

L-am admirat încă de când am văzut Pădurea spânzuraților, proaspăt premiată la Cannes – dar mai așa, cum să zic, de departe. Aceea era doar o umbră alb-negru pe un ecran de cinema provincial.
Dar când ne-am mutat în București, aveam douăzeci de ani și abia ce terminasem armata, am putut să-l văd în carne și oase, pe scenă, de aproape – și atunci, mi s-a părut că am ajuns pe altă lume, că l-am prins pe Dumnezeu de picior. (Îl vedeam de aproape, fiindcă, deși aveam cel mai ieftin bilet, m-am dus glonț de m-am așezat în primul rând, care, de obicei, era lăsat gol pe vremea aceea).
Asta era la Play Strindberg de Dürenmatt, în regia lui Ciulei, în 1971, de la Bulandra, un text în care încrâncenarea zbuciumată și zdruncinată a autorului de la sfârșitul secolului nouăsprezece s-a transmutat în sarcasmul postbrechtian, clownesc, al europeanului erei atomice. În care juca Ciulei însuși – și făcea o apariție absolut incredibilă. Mi-aduc aminte că, în tabloul (sau secvența) intitulată Sincope, el cădea lat, efectiv ca o scândură, de vreo trei-patru ori. Cum o fi făcut de nu-și spărgea capul nu pricep nici acum.
Iar domnul Rebengiuc, tânăr și sportiv pe vremea aia, era un gentleman distins, cu un discret aer
milităros – și de un comic cu atât mai senzațional cu cât tonul pe care-și lansa replicile era mai rezervat, mai reținut.

L-am văzut după aceea în Vicarul de Rolf Hochhuth, în regia lui Penciulescu, cu o distribuție formidabilă, unde realiza o apariție tot atât de reținută, însă de un dramatism fără egal, în rolul unui ofițer din Wehrmacht cu probleme de conștiință (cine ştie, poate că vor fi fost şi din aceştia, îţi spuneai, ieşind îngândurat de la spectacol).
Nota comună, în ambele aceste situații, fiind economia de mijloace. Economia clasică de mijloace, îmi vine să zic, gândindu-mă că figura cea mai reprezentativă pentru clasicism este litota, acel procedeu prin care, spunând puțin, comunici mult.
După un salt peste ani, iată-l în Furtuna lui Shakespeare, în regia tot a lui Ciulei, unul din cele mai mari spectacole, cred, din istoria teatrului românesc. Ei bine, aici Rebengiuc era Caliban, o apariție burlescă, funambulescă, nici de canibal din mările Sudului, nici de locuitor din Lumea a Treia exploatată de colonialiști și cadorisită cu kalașnikoave de anti-imperialiști – şi foarte uşor le-ar fi fost, regizorului şi interpretului, să alunece spre asemenea viziune! – ci mai degrabă de mască din Commedia dell’Arte, de un umor neaşteptat, savuros şi nestăvilit, stârnind interminabile hohote de râs ale sălii.
Şi apoi, Ilie Moromete în filmul lui Stere Gulea, un rol de-a dreptul neplauzibil pentru un actor cu o asemenea fişă de creaţie, însă devenit, încă de la premieră, un adevărat monument în care publicul regăseşte întreg autenticul şi caracteristicul, întreg specificul său naţional.
Pentru toate acestea – şi încă multe altele – l-am admirat. Dar de îndrăgit, l-am îndrăgit abia după celebra fază cu hârtia igienică oferită politicos crainicului acela de la TVR.



Din felurite motive, nu văzusem Toţi fiii mei, piesa lui Arthur Miller, care se joacă de ani buni, în regia lui Ion Caramitru, la Naţional. Am văzut-o aseară – şi n-aş zice că am fost surprins. Ci bucuros că, iată, aşteptările nu mi-au fost înşelate nici acum. Domnul Rebengiuc interpretează, aici, cu aceeaşi energie, rolul lui Joe Keller, patronul unei fabrici care, în al doilea război mondial, livrează armatei americane piese de bombardier Boeing B17, ”fortăreaţă zburătoare” – care se întâmplă să mai fie şi defecte, provocând prăbuşirea unora dintre ele. Iar unul dintre piloţii morţi ca urmare a acestui fapt va fi chiar un fiu al său.
Inspirat de un fapt real, Miller a avut flerul teribil de a “mirosi” existenţa conflictului tragic. Vina tragică se numeşte, la el, lăcomia, setea de bani – şi indiferenţa cu privire la soarta celorlalţi. Ceea ce n-ar mai crezut nimeni, după Nietzsche, că e posibil – şi anume, renaşterea tragediei, s-a întâmplat, e drept că foarte rar, şi în zilele noastre, una dintre întâmplările în cauză fiind textul de faţă.
În spectacolul Naţionalului, inspirat pus în scenă şi interpretat de o echipă actoricească de mâna-ntâi, Keller-Rebengiuc are o înfăţişare paradoxal-familiară în rolul acestui Oedip contemporan. Bunicul simpatic care-şi adoră familia şi n-are decât gânduri bune pentru apropiaţii săi află cu oroare, la un moment dat, adevărul şi îşi dă singur pedeapsa.
În rolul soţiei sale, Sanda Toma, în mare vervă, îi dă replica într-un mod realmente senzaţional, ei doi alcătuind, aici, un duo cum nu se vede prea des pe o scenă de teatru – secondat de o echipă tânără  prezentabilă şi foarte talentată: Vivian Alivizache, Fulvia Folosea, Irina Cojar, Dragoş Stemate, Dorin Andone, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru şi last but not least, micul Luca Dăscălescu.
Este, în continuare, un spectacol de zile mari. Şi sper că va fi încă mult timp de-acum încolo.

*

REVERBERAŢII ACTUALE

Şi aici, tot de Boeing e vorba:

https://www.antena3.ro/actualitate/de-ce-au-fost-interzise-zborurile-boeing-737-max-in-romania-si-in-restul-uniunii-europene-511979.html

Counter instalat la 04.03.2023


Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (54)

Tuesday, July 5th, 2016

ipoteze, divagaţii, ştifturi, tiribombe

Cum mai stăm cu viitorul ?

Exact ca în poza asta.

DESPRE SOARTA LUI MOLIÈRE ÎN ROMÂNIA

Pe vremea Elenei Ceauşescu, sau, mai exact, a Coanei Leana, era periculos să pui în scenă Femeile savante. Astăzi, acelaşi lucru începe să fie valabil cu privire la Tartuffe.

Lăsată pe mâna maselor, democraţia devine în doi timpi şi trei mişcări dictatură.

Dl. ex-ministru al Culturii şi mai nou, însuşi dl. premier Cioloş ne invită, iar şi iar, să dăm câte-”un leu” pentru Brâncuşi. Cu tot respectul, îmi permit să observ că n-au început de unde trebuie. Înainte de a ni se adresa nouă, poPulimii, ar trebui să facă apel la oamenii serioşi, la cei care chiar contează în ţara asta. Dacă nu ştiu care-s aceia, vor afla accesând articolul aflat la adresa de internet de mai jos:

http://www.ziare.com/bani/avere/cei-mai-bogati-romani-cati-bani-mai-au-tiriac-si-becali-surprize-in-top-10-1390606

După ce domniile lor ne vor informa ce sume au obţinut de la persoanele menţionate în acest articol, voi fi gata să donez pensia mea pe o lună pentru achiziţionarea sculpturii lui Brâncuşi.

http://m.ziare.com/constantin-brancusi/ce-n-a-spus-inca-guvernul-despre-subscriptia-pentru-cumintenia-pamantului-1422594-font3

Încep să înţeleg ce-i ăla “cur pictat”.

Cea mai drăguţă gogoaşă, primită prin mail de la un binevoitor care mă asasinează cu spam-urile: “În timpurile în care G.G. Marquez abia îşi începea cariera de scriitor, de multe ori nu avea bani pentru chirie şi nu de puţine ori a fost nevoit sa înnopteze în bordeluri”

…unde, nu-i aşa, era mai ieftin…


Poţi pătrunde în sufletul omului. Dacă nu te deranjează mirosul.

(S. F.)

CULMEA IMPOLITEŢII: să întârzii la propria-ţi înmormântare.

.

- Vă rog, o Aspirină Cardio, face moşulică.

- Pentru dumneavoastră o luaţi ? se arată curioasă tânăra farmacistă.

- Nu, o fac cadou unei amante, răspunde el.

De recitit, după Brexit:

Jalnicilor europeni le-a plăcut mai mult să se joace de-a armagnacii şi burgunzii decât să-şi asume pentru întregul pământ rolul pe care romanii au ştiut să-l joace în lumea timpului lor.

Numărul şi mijloacele lor nu erau nimic pe lângă ale noastre; dar găseau în măruntaiele păsărilor lor mai multe idei juste şi consecvente decât ar putea conţine toate ştiinţele noastre politice.

Paul Valéry, 1928

MOROMEŢII

seria a 2-a

- interbelică -

Ilie Moromete (Victor Rebengiuc): Gândeşte, bă, cu capu’ tău, că de-aia ţi-a dat statu’ creier !

Cocoşilă (Mitică Popescu): Mi-a dat, da’ puţin !

Ilie Moromete (Victor Rebengiuc): Păi, a dat câte puţin la fiecare, ca să se-ajungă la toţi !

Istoria, aşa cum n-o ştiţi: VIOLENŢE VERBALE ÎN CORESPONDENŢA DIPLOMATICĂ MOLDOVA-ŢARA ROM. (LIMBAJ COLORAT, SEC. XIV-XV), ed. Humanitas, 2016, 855 pag., 449,90 lei - fără timbru literar

Dat fiind că industria noastră capitalistă încă nu produce un talentometru fiabil, n-avem încotro, trebuie să mergem pe mâna lui Hagiculea, directorul Teatrului Naţional din Iaşi şi să-l credem când afirmă că talentul lui Cornişteanu face 10.000 de euro, în vreme ce al mai ştiu eu cărui regizoraş proaspăt absolvent de UNATC, doar vreo 200 sau 300. Asta, chiar când talentul gigantului de la Craiova se manifestă sub formă de ciorbă reîncălzită. Ce, Andrei Şerban n-a reîncălzit şi el Troienele? Dar, având în vedere că capitalizmu n-are mamă n-are tată, ar cam fi cazul ca capodopera teleportată de la Craiova să aducă şi ceva încasări din bilete. Asta, doar aşa, ca să vedem dacă gloata teatrofilă compătimeşte, cât de cât, cu buna noastră părere despre invitat. Că în rest, văd că se pronunţă ANI, cine-o mai fi şi aia.

http://www.agerpres.ro/justitie/2016/05/30/ani-mircea-cornisteanu-fost-director-al-teatrului-din-craiova-in-conflict-de-interese-09-37-25

AUTENTIC

O discuţie la care am asistat, între o cunoştinţă a mea şi un personaj foarte cunoscut, din presă (patron, redactor şef, naiba ştie ce-o mai fi fost la vieţile lui). Din ce oraş aţi spus că sunteţi? întreabă acesta din urmă. Din C., îi răspunde cunoştinţa cu pricina.

La care, zearistul începe să râdă gâdilat: extraordinar, şi eu m-am născut în maternitatea din acest oraş! Bine că nu în closetul gării, face unul dintre cei de faţă.

Cabinetul e ocupat de mult, noroc că sunt un tip răbdător. În cele din urmă, iese grăbit un cetăţean care, cu o mână, îşi trage fermoarul, iar cu cealaltă, îşi butonează de zor smartphone-ul. Intru după el, că n-am ce face. Înăuntru pute consistent, n-a tras apa.

Ce să-i faci, astea sunt paradoxele postmodernităţii sudest-europene: ne-am apucat să călărim internetul înainte de a învăţa să tragem apa după ce ne căcăm.

Am terminat liceul acum fix 50 de ani. Şi am pretenţia că a fost unul de foarte bună calitate, deşi era dintr-un orăşel de nici 10.000 de locuitori, din judeţul Dâmboviţa. Dar rata de admişi la facultate, de la liceul ăla, era întotdeauna de peste 90%. Tot ce pot spune, spre a fi mai bine înţeles, e următorul amănunt: că, deşi eram la Uman, eu şi colegii mei am fi rămas repetenţi dacă n-am fi avut un anumit număr de probleme rezolvate în fiecare număr al Gazetei Matematice.

Şi încă o chestie nostimă. În anul când am terminat, s-a nimerit ca liceul ăsta cu mari performanţe în materie de matematică-fizică-chimie să nu aibă nici un reprezentant la Olimpiadele naţionale de aşa ceva. Dar m-a avut pe mine, unic reprezentant la faza naţională a Olimpiadei. Nu de ştiinţe exacte, însă, ci de Literatura Română. Ăsta a fost, de altfel, motivul pentru care profesoara de chimie s-a îndurat şi nu m-a lăsat corijent. Şi în felul ăsta, am putut să dau bacalaureatul.

http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/iubitorii-caini-petitie-concedierea-andreei-marin-tvr-o-falsa-limbaj-suburban-instiga-ura-animalelor-1_577a30fd5ab6550cb88ad61e/index.html

Contradictio in adjecto: e total ilogic ca iubitorii de animale să n-o iubească TOCMAI pe Andreea Marin ! Cel puţin, iubitorii de rumegătoare !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

AFERIM

Wednesday, March 18th, 2015

Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.

Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.

Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.

“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…

Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.

Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.

Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).

Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:

Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.

Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.

Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).

Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.

Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.

Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.

Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…

Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.

Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.

Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.

Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.

PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).

PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…

http://www.arenamall.ro/aferim-in-avanpremiera-nationala-la-cinema-city-05-03-2015/

Counter instalat la 22.11.2022



free website counter

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2014

Friday, October 24th, 2014

VIAŢA-I MAI FRUMOASĂ DUPĂ CE MORI

Regizor şi scriitor cu o carieră, fără nici o exagerare, impresionantă, creator al unor spectacole de mare forţă expresivă înscrise, de cel puţin două decenii, în istoria teatrului românesc – şi nu numai, Mihai Măniuţiu ne-a obişnuit cu viziuni monumentale şi uneori, sumbre sau violente. Asta, pentru că, în definitiv, nici o meditaţie, nici o reflecţie asupra istoriei, societăţii şi condiţiei umane în genere n-are cum să fie chiar veselă.
http://www.zi-de-zi.ro/despre-teatru-si-nu-numai-cu-regizorul-mihai-maniutiu/
http://adevarul.ro/cultura/arte/maniutiu-miturile-mor-ochii-nostri-1_50acd40d7c42d5a6638a5e4c/index.html
http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Psihoza-448-regia-Mihai-Maniutiu-1760.html

Dac-ar fi să-l compar cu ceva, aş zice că spectacolele sale sunt la fel de bolovănoase, de colţuroase, ca romanele lui Rebreanu.

Cu atât mai surprinzătoare pare actuala sa punere în scenă, pe un text propriu, de la teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

Viaţa-i mai frumoasă după ce mori e o glumă, cam macabră, dar totuşi comică, din categoria care pe nemţeşte se cheamă Galgenhumor, umor de spânzurătoare (engl. Gallows humor, fr. Rire jaune etc).

Comică în naivitatea ei folclorică, învecinată cu hazul cimitirului de la Săpânţa (şi din Mexic, după cum am aflat de curând, graţie Internetului – pe o cruce mexicană, de pildă, stă scris “Aici zace Enrique-Nu-Ştiu-Cum, Doamne primeşte-l la Tine, dar păzeşte-ţi buzunarele”).

Lumea Aialaltă despre care e vorba aici ni se prezintă ca o cârciumă de cartier, ca o grădină de vară străjuită de stive înalte de lăzi de bere. Şi de sucuri nealcoolice, mai zice textul, ca să nu supere pe nimeni. Unde toţi clienţii se simt bine, cântă şi dansează. Iar, printre picături, îşi spun şi povestea vieţii, respectiv a felului cum au ajuns ei acolo, în acel Paradis unde berea nu se termină niciodată – cam în felul cum se întâmplau lucrurile în celebra Antologie a orăşelului Spoon River de Edgar Lee Masters.

Tânăra trupă de la teatrul maghiar din Odorheiu Secuiesc face faţă cu brio provocărilor multiple ale partiturii. Adică, în primul rând, muzicii compuse de Şerban Ursachi şi coregrafiei foarte solicitante semnate de Vava Ştefănescu.

Episoadele de iuţire de sine, de euforie bachic-cantantă-dansantă, sunt urmate, însă, fără greş, de adevărate surpări în sine, de momentele de adâncă depresie care te trimit cu gândul la Psihoză 4:48, spectacolul lui Măniuţiu din 2008.

Echipa actoricească de la Odorheiu Secuiesc “dă bine” în ambele situaţii, într-un fericit acord cu intenţia auctorial-regizorală.

http://www.szinhaz.ro/index.php?s=1403165500

Pentru cine nu ştie: diseară începe FNT-ul, Festivalul Naţional de Teatru.

Şi anume, cu Furtuna shakespeareană, pusă în scenă, la Naţionalul bucureştean, de Alexandr Morfov, un regizor din Bulgaria.

Rău îmi pare că n-o să mă duc s-o văd. Însă am motivele mele. Primul ar fi că premiera a avut loc astă primăvară …şi dac-am ratat-o, aşa-mi trebuie… fac ciocu’ mic şi citesc cu interes ce-au scris alţii (mai exact, altele) despre ea.

Dar al doilea – şi cel mai important – este că eu am avut norocul de a vedea piesa asta, pusă în scenă de Liviu Ciulei.

Să faci, în 2014, cronica unei reprezentaţii teatrale văzute de tine în 1979 ar fi nebunie curată. Dar să scoţi la iveală cele două-trei lucruri păstrate, cum ziceam odată, în albumul fastuos al memoriei tale de spectator – asta, da, se poate. Ba chiar nu strică.

Primul dintre aceste lucruri este Prospero din acel spectacol. Ei bine, dac-ar fi să spun vreodată că l-am văzut pe Dumnezeu în carne şi oase, despre George Constantin ar fi vorba, în rolul acesta. Titanul rinascentist, în legătură cu care Shakespeare are prudenţa de a nu ne spune dacă ceea ce înfăptuieşte el se datorează ştiinţei sau magiei, genera, pe scena de la Grădina Icoanei, fior mistic. E un clişeu gazetăresc din cele mai banale să afirmi că „atmosfera era electrizantă”. Aş spune, însă, că, văzându-l şi ascultându-l pe George Constantin în clipele acelea, publicul era electrocutat. N-am mai fost martor la o asemenea tensiune emoţională, într-o sală de teatru, decât în 1990, la Trilogia lui Andrei Şerban de la TNB. Şi poate, în ceva mai mică măsură, la Karamazovii lui Mircea Micu, de la Nottara, tot de prin anii aceia – şi tot cu George Constantin în protagonist.

Una e să fii un mare actor – şi alta, să fii o mare personalitate. Cele două noţiuni nu se suprapun necesarmente. George Constantin avea personalitatea, mai degrabă, a unui profet.

Altul, de care trebuie neapărat pomenit, e rolul lui Caliban. Victor Rebengiuc, un actor pe deplin consacrat, care ne obişnuise cu apariţii sobre, de un dramatism reţinut, dar cu atât mai penetrant, ne-a surprins atunci făcând din acesta un clown de un haz frust şi de o inepuizabilă inventivitate. Şi, ceea ce am apreciat ca fiind o notă bună atât pentru el, cât şi pentru regizor, Caliban al său nu era nici un Canibal-incorect-politic, dar nici vreun propagandist pro-moscovit pe tema exploatării Lumii a Treia de către imperialişti (chestie la modă pe atunci – în deplin acord cu orientarea ideologică oficială de la noi, dar şi cu tâmpeniile ‘telectual-stângiste din Occident).

Şi last not least, decorul, pe care mi-l amintesc şi azi drept cel mai elocvent din câte decoruri de teatru am văzut la viaţa mea: o simplă cadă de zinc înconjura spaţiul de joc, plină cu un lichid de culoare închisă, în care pluteau statui, cărţi, armuri, instrumente muzicale. Iar înţelesul său era, fără îndoială, „în albia Istoriei curge un fluviu de sânge”.

În concluzie: aşa cum am mai spus şi altădată, faptul că Televiziunea Română nu a filmat acest spectacol şi altele asemenea lui (sau, dacă a făcut-o, a distrus ulterior înregistrările) constituie o crimă împotriva culturii. Şi o reamintire a faptului că o dictatură, de orice soi ar fi ea, nu poate face mare lucru fără sprijinul nepreţuit al unui complot al mediocrităţii.

Ca producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, am încercat zadarnic să umplu un gol dureros, realizând o arhivă filmată a vieţii teatrale româneşti. Din multiple cauze, despre care o să vorbesc altădată, n-am reuşit decât în ceea ce priveşte ediţiile din 1991 şi 1992 ale acestui Festival Naţional de Teatru, care pe atunci mai purta şi numele lui I.L. Caragiale.

https://www.youtube.com/watch?v=Rq6vHomMmDs

24 octombrie 2014

http://www.fnt.ro/program/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (37)

Friday, October 17th, 2014

Venerabilul conta, până de curând, drept cel mai inteligent actor român. Sigur, o fi avut el şi alte însuşiri, pe care i le scot astăzi unii pe nas, dar că a fost extrem de talentat şi pe deasupra, inteligent, aşa cum spuneam, asta era indubitabil. Ca tot omu, însă, a avut şi el slăbiciunile lui. Printre care, ideea fixă de a-l interpreta pe Richard al III-lea, de care lumea ştia cu mult timp înainte ca faptul să se fi produs efectiv. Se potrivea în rolul ăsta ca nuca-n perete, era opinia unanimă. N-are importanţă: a poftit, asta înseamnă c-a şi reuşit. Că a reuşit să fie distribuit în acest rol, vreau să zic.

…În spectacol, s-ar putea zice că totul a mers bine (asta, dacă făceai abstracţie de înăcreala înăscută a interpretului, care a mers de minune cu rolul lui Salieri, de pildă, dar cu sumbrul, violentul, temperamentalul, goticul Richard n-avea nici în clin, nici în mânecă).

Până la momentul culminant, al duelului dintre Richard şi Richmond. Richard s-a refugiat pe o scară înaltă, în mijlocul scenei mari a Naţionalului. De jos, vine impetuos Richmond, care-i trage o lovitură cumplită. Dar spada i se rupe. Mărinimos, Richard nu profită de această şansă şi stă cuminte până ce o mână din culise îi întinde lui Richmond-Florin Piersic altă sabie. Acesta dă să-i tragă încă una, dar lama îi zboară din plăsele… Se repetă figura cu mâna din culise…

În fine, făţosul Richmond reuşeşte să bage spada, fără incidente, în burta maleficului Richard, care, cocoţat acolo sus, îl priveşte cu infinitul dezgust pe care numai genialul maestru ştie să-l exteriorizeze cu atâta glacială detaşare. Şi se prăbuşeşte, plin de tragism şi lehamite.

Cineva a exprimat, pe Facebook-ul care ne mănâncă tot timpul, părerea că noi, ăştia de pe-aici, nu prea ne pricepem la chestiunile care privesc Rusia.

“Cît se știe la noi despre Rusia…”, scria, cu vizibil scepticism, persoana.

N-am putut să nu-i răspund că alde generaţia mea ştie al naibii de mult, având în vedere că noi am făcut 7 ani de rusă, din cele 11 clase pe care le-am absolvit. Că nu ştim o boabă, asta-i altă socoteală…

Am mai avut discuţia asta cu o cuconiţă, tot pe FB. I-am argumentat că numele ruseşti trebuie scrise, la noi, fonetic. Adică, Serghei e Serghei şi nu Sérguey etc. etc. Iar asta, pencă noi cu ruşii am dormit în pat vreo câteva secole bune, deci suntem îngrozitor de familiarizaţi cu toate ale lor. (Fiindcă veni vorba: prin ultimii mei ani de liceu, când începuse desprinderea de URSS, profesorii noştri de română ne povesteau că uite, de-acum începem să scriem cuvântul România cu “â” şi nu cu “î”, cum ne obligaseră să o facem pretenii sovietici parcaţi la Bucureşti, având în vedere că, vezi Doamne, “î” ar fi mai slav decât “â”. Şi am crezut chestia asta până când mi-a căzut în mână o “Istorie a romînilor” de Nicolae Iorga, publicată în perioada interbelică. Da, domle, pe coperta ei scria “romÎnilor” - şi nu “romÂnilor”, cum ar fi fost de aşteptat din partea unui mare istoric, care nu era chiar filorus. Treaba asta m-a băgat în ceaţă - şi de atunci nu mai pun întrebări cu privire la “cum e mai corect, Schumann sau Schubert”.)

Vaszică, cu ruşii am cam dormit în pat. Cu anglosaxonii, încă nu. Abia ne spălăm pe picioare ca să ne băgăm sub aceeaşi plapumă cu ei. Cam cum se băgă Papa Ceau cu tanti Betty a Angliei, când fu el cu Leana la Londra: când a venit valetul să pună un pled pe picioarele reginei, Chashkă al nostru l-a tras şi peste genunchii lui, care-i stătea alături, în caleaşca regală. Mi se pare că măgarii de gazetari englezi au făcut spume şi clăbuci cu acea ocazie: “Lezmajestate! Blasfemie! Sfârşitu lumii! Comunistu de la Bucureşti s-a băgat sub pătură cu regina!”

17 octombrie 2014
Counter instalat la 8 octombrie 2022