Posts Tagged ‘Vasile Voiculescu’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (32)

Monday, June 2nd, 2014

Mama Rosia

2003

Zilele astea, mă sună o fătucă pe care am cunoscut-o acum câţiva ani la vizionarea pentru presă a unui film oarecare. Talentata mea colegă tocmai a publicat o carte, foarte interesantă şi utilă, despre religiozitatea lui Tarkovski şi a creaţiilor sale (inclusiv a poeziilor acestuia, pe care tânăra filmoloagă le şi traduce).

O firitisesc pentru carte, iar ea aduce vorba despre ce-o doare: dacă n-aş vrea eu să dau oarece ajutor de specialitate unei asociaţii culturale studenţeşti, care intenţionează să publice literatură religioasă tradusă din limba rusă, dacă n-aş vrea eu să-i lămuresc pe tinerii aceştia jertfelnici cum e cu dreptul de autor ca să nu-i ia poliţia pe sus, că ei n-au de unde să plătească amendă etc.

(notă din 2014: pe vremea aceea, eram purtătorul de cuvânt al ORDA, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor).

Cu plăcere, zic eu, dar mai spune-mi două vorbe despre asociaţia asta, cum se numeşte şi ce vrea ea de la viaţă, sau măcar de la comisia de subvenţii a Ministerului Culturii. Îmi spune – şi pricep, în fine, despre ce-i vorba: tânăra asociaţie culturală îşi propune să lupte împotriva masoneriei jidoveşti occidentale, care urmăreşte distrugerea României etc.

„Iar Caghebeu’ moare de dragul României, nu-i aşa?”, o întrerup eu, mârlăneşte.

După care, îi spun că asociaţia ei pute rău, o trimit, după datină, în originile sale şi ne spunem, politicos, la revedere. Eu cu alde pravoslavnicii aceştia militanţi nu colaborez; chiar dacă ei sunt proprietarii actuali ai petrolului din Valea Prahovei, al întregii industrii de aluminiu şi a jumătate din industria siderurgică românească .

Apoi, mi-aduc aminte tamnesam de un articol de-al lui Pamfil Şeicaru, publicat prin 1938-39. Celebrul rechin de presă zicea acolo că Marele Frate de la Răsărit, dacă poate, te îmbrobodeşte prin călugării predicatori-cerşetori pe care-i trimite încoace. Când se satură de aceştia, trimite predicatori anarhisto-bolşevici.

On revient toujours, cu bolşevicii s-a zis, acum sunt, din nou, la rând călugăraşii, Mama Rosia să trăiască!

Încălzirea globală şi locală

- Faza cu funcţionara de 25, sau cel mult de 27-28 de ani, minionă şi aparent slăbuţă, de la Ministerul Justiţiei, care, în pauza reciclării de la hotelul Continental din Bucureşti, cu tot soiul de ştabi de la ministerul ei, din Poliţie, Jandarmerie, Procuratură, de la Vămi etc., la prânzul uşor pantagruelic oferit de organizatori, adică de prăvălia unde lucram eu pe atunci, bagă-n ea cât doi-trei poloişti sau rugbişti zdraveni după un antrenament epuizant – un platou măricel plin numai cu cărnărie de tot felul. Eu şi ceilalţi doi funcţionari bătrâni de la masă rămânem un pic ca la dentist, dar pe fată o doare fix în pix şi nu se opreşte până nu-l termină.

- Faza cu tînăra mea colegă, recent angajată la prăvălia de care zisei (în prezent, titulară a unui post frumuşel în Ministerul de Externe), pe care, într-o zi de iarnă, o găsesc în biroul ei cu o aerotermă pusă pe jos, în faţa ei, orientată în aşa fel încât să-I sufle cald pe sub fustă, între picioarele depărtate. Pe care nici gând să le apropie când mă vede intrând.

Am o anumită vârstă, am trăit printre oamenii “cu origine sănătoasă” ai comunismului dejist şi ceauşist, de la muncitori necalificaţi la specialişti supercalificaţi, de la feciori de bani gata şi fete din CC măritate, cu ajutorul dezinteresat al Securităţii, în Occident la scriitori din manualele actuale şi viitoare de română, dar ţopisme de-astea chiar că nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Cu lumea asta se întâmplă, dracului, ceva.

Amintiri din Brazilia

că tot e campionat de fotbal

Am fost acolo în septembrie 1991, ca însoţitor din partea Ministerului Culturii al expozanţilor români la Bienala de arte plastice de la São Paulo, precum şi al turneului Teatrului Naţional şi al teatrului Bulandra din Bucureşti, care, la invitaţia domnului João Galvao, curatorul celebrei expoziţii internaţionale, s-au adăugat celor patru plasticieni (eu fiind unul dintre organizatorii deplasării teatrelor în chestie). Celălalt oficial, respectiv numărul unu al delegaţiei, a fost regretatul meu prieten, scriitorul Adrian Dohotaru, pe atunci secretar de stat la Externe.

Am avut norocul, încă din prima zi, de a fi interpelat de doi domni originari din România, unul, plecat de 25 de ani, iar celălalt, de 30, care, părându-le eu om serios, adică angajat la minister după decembrie 1989, mi-au propus hodoronc-tronc să intru într-o afacere cu cafea, respectiv să las naibii slujba la stat şi să devin reprezentantul lor la Bucureşti, unde ei nu mai aveau pe nimeni. Mi se adresau mie, mi-au spus, pentru a evita o relaţie comercială mediată de ambasada noastră, de care, din multe motive, n-aveau nici o poftă.

De ce era ăsta un noroc? Pentru că cei doi bătrânei vioi au fost de o amabilitate deosebită, fiindu-mi, timp de două săptămâni, ghizi în oraşul lor de 15 milioane de locuitori, care era şi locul cel mai periculos din America Latină, conform statisticilor de specialitate – a criminalitîţii şi a contaminării cu HIV, mai exact. Şi care, pe lângă toate astea, mai e şi o minunăţie de oraş, descins direct de pe planşetele lui Niemayer şi elevilor lui. Şi unde, printre alţii, trăiesc 10000 de români (vreau să zic, cam atâţia erau pe vremea aceea).

http://en.wikipedia.org/wiki/Edifício_Copan#mediaviewer/

File:Copan_ST.jpg

Am văzut de aproape multe locuri şi lucruri de care altfel n-aş fi ştiut nimic, am căscat gura pe splendidul bulevard Paulista, cunoscut de mine dintr-un serial TV, am aflat o grămadă de amănunte inaccesibile turistului obişnuit (darămite unuia care e membru al unei delegaţii străine) şi mai presus de toate, am putut să mă mişc, cu maşinile celor doi.

Dar mai întâi am văzut, de pe autostradă, favella. Asta, în timp ce autobuzul care ne luase de la aeroport ne ducea repejor, cale de treizeci de kilometri, la hotelul de patru stele unde fusesem cazaţi, plasticienii, o mică echipă de la TvR, eu şi încă vreo doi – iar însoţitorul nostru, un amploaiat de la hotel, ne spunea „rugaţi-vă să nu facem pană aici”.

După favella a urmat platforma industrială, São Paulo fiind, printre altele, un mare centru industrial. Ce ne-a surprins, pe noi, care veneam direct din orânduirea ceauşistă şi eram obişnuiţi cu tot soiul de măgăoaie imense şi combinate, vorba lui Mircea Crişan, chixocomice, a fost faptul că uzinele braziliene nu erau mari. Erau nişte făbricuţe, la drept vorbind, însă foarte numeroase, populând o grămadă de kilometri pătraţi în jurul metropolei.

Apoi, hotelul, situat în centru (de fapt, ce anume se poate numi „centru” în aşa un Leviatan de oraş?) şi prevăzut, la fiecare uşă de la parter, cu câte-un haidamac de doi metri, în echipament de paraşutist, cu staţie de emisie şi cu ditamai pistolul lui John Wayne, de calibru 11,43 milimetri. Şi care, mi se spune, nu cu gloanţe oarbe e încărcat.

Chestia asta îmi pare, în primul moment, curată psihoză. Dar, după ce plasticienii noştri trec printr-o situaţie (să-i zicem) neobişnuită, îmi schimb părerea. Cei patru se află în maşina unui fan localnic, un medic român de origine şi pictor în timpul lui liber, care vrea să le facă un mic tur de oraş. La un stop, un puştiulică de cel mult şaişpe ani, venind în fugă din spatele maşinii, se apropie de şofer, care-şi sprijină cotul de portiera cu parbrizul coborât şi încearcă să-i smulgă ceasul de la mână. Acesta îşi trage repede mâna, ridică parbrizul şi porneşte. În acea clipă, puştiul scoate un pistol şi trage un foc spre ei. Din fericire, n-a făcut decât să găurească două geamuri, n-a rănit pe nimeni. După care, pleacă liniştit de acolo, fără să-l mai întrebe cineva de sănătate.

Stelele, bag sama, hotelul nostru (Eldorado, din cartierul Higienopolis!) şi le datorează mai ales pazei eficiente – căci, altfel, patul scârţâie, aerul condiţionat merge hurducăit, nu e mare lux, cu alte cuvinte. Dar serviciul e realmente ireproşabil: lipseşti cinci minute şi când te întorci, camera e dereticată şi aşternutul schimbat. Nu mai vorbesc de faptul că îţi laşi banii şi actele pe noptieră, cobori şi te-ntorci panicat după o oră, când îţi aduci aminte că n-ai încuiat uşa. Alarmă inutilă, nu te-a deranjat nimeni (iar asta s-a repetat  de câteva ori).

Să nu uit: o zi în camera de două paturi, în care mă lăfăi de unul singur, face şaizeci de dolari. Cu mic dejun inclus. Copios, în treacăt fie spus - şi asta, mai ales datorită mulţimii de legume şi fructe, de care habar n-avem ce sunt şi cum le cheamă, dar sunt delicioase.

Chiar în timpul sejurului nostru în Brazilia se produce un eveniment important: salariul minim garantat saltă, de la 25000 la 42000 de cruzeiros, adică de la 50 la 84 de dolari SUA. Ferice de cei care-l au, căci şomeri sunt… câtă frunză, câtă iarbă.

În timpul liber pe care mi-l lasă punctele obligatorii din program, peregrinez, împreună cu colegii din delegaţie sau cu noii mei prieteni localnici, prin oraş. Şi prin magazine, evident. Cu ocazia aceasta, realizăm un mic studiu statistic cu privire la costul vieţii în São Paulo. Cu privire la coşul zilnic, adică. De comun acord, ajungem la concluzia că nivelul cheltuielilor, pentru hrană, este de 6 dolari americani pe zi, de persoană adultă. Adică de 180-190 de dolari pe lună.

Cât despre celelalte… după cum urmează: un televizor color cu diagonala de 51 cm – 375 de dolari; un automobil licenţă Chevrolet cu două uşi, unicul model produs pe atunci de industria braziliană – 2000 de dolari (exact atâta costa şi Dacia noastră în acel moment).

Iar salariul minim e de 84! Simt că mă ia cu ameţeli! Îmi vine să mă proţăpesc în mijlocul intersecţiei de lângă hotel, să opresc circulaţia şi să intonez Internaţionala!

Sentimentele mele se inflamează şi mai şi în momentul când aflu că: salariul de infirmieră (nu de asistentă medicală) într-un spital este de cca 700 de dolari; cel de profesor, de cca 1500; cel de inginer, de cca 3000. Nu discutăm de doctori sau de avocaţi, aceştia sunt liberprofesionişti.

Un asemenea mod de a pune problema ne cam lasă cu gura căscată pe noi, ăştia veniţi din, chipurile, egalitarismul comunist, nu suntem deloc obişnuiţi cu o optică atât de „discriminatorie”.

Cum să-i dai muncitorului necalificat de 70-80 de ori mai puţin decât unui inginer?! Păi, simplu, zice filosofia socială post-colonială: plăteşti competenţa aşa cum merită. Necompetenţa e ieftină, se găseşte pe toate drumurile.

Nu e nici asta o soluţie, ni se pare nouă, celor care n-am fost niciodată colonişti. Ori colonialişti. Chiar dacă necompetenţii nu se-nghesuie deloc la muncă, ci doar la samba, fotbal, trafic de droguri şi prostituţie, nu poţi lăsa chestia asta aşa, adică tratând-o numai cu mijloace poliţieneşti – şi rezolvându-ţi necesarul de forţă calificată de muncă aproape numai cu emigranţi europeni şi asiatici.

À propos: în timpul cât ne-am aflat acolo, am avut de-a face cu funcţionari de la primăria metropolei şi de la guvernul statului São Paulo (care are o suprafaţă ceva mai mare decât România – ca să nu mai vorbim de PIB…) , precum şi cu mulţi oameni de televiziune şi ziarişti. Ce mi s-a părut curios a fost că niciunul dintre cei cu care am stat de vorbă, timp de aproape două săptămâni, nu avea nume cu rezonanţă portugheză. Nici urmă de Fereira, Pereira, Gomez printre persoanele cu, cât de mici, responsabilităţi sau suprafaţă socială cu care am avut de-a face în acest voiaj…

La Memorialul Americii Latine din Parcul Ibirapuera, care găzduieşte şi pavilionul Bienalei, desenat de Niemayer, în ceea ce se numeşte, mi se pare, Sala Tratatelor, se află cinci basoreliefuri din beton înfăţişând, alegoric şi solemn, cam ca la Ateneul nostru, imaginea celor mai importante şi definitorii fapte din istoria ţării.

Drept ghid ne serveşte o tânără şi simpatică doamnă blondă de la Ministerul de Externe (părinţii ei s-au născut, unul în Austria, iar celălalt în Italia, după cum ne spune). Ea ne explică ce-i cu fiecare dintre cele cinci fresce-în-beton: „Iată, acesta e panoul indienilor, adică al indigenilor de dinainte de venirea portughezilor. Acesta, al cuceritorilor portughezi de la anul 1500 încoace. Acesta, al sclavilor africani, aduşi aici după aceea. Iar acesta, al emigranţilor europeni, care au venit începând din secolul XIX. Ei au adus aici industria, comerţul şi cultura.”

După ultima propoziţie, nouă, oaspeţilor, ni se cam taie respiraţia. Nu suntem obişnuiţi să auzim lucruri de-astea spuse de un funcţionar în misie cât se poate de oficială unor vizitatori străini.

http://www.tripadvisor.com/Attraction_Review-g303631-d311965-Reviews-Latin_America_Memorial-Sao_Paulo_State_of_Sao_Paulo.html#LIGHTBOXVIEW

Îmi petrec tot timpul cât mă aflu în hotel în faţa televizorului. N-oi fi ştiind eu portugheza, dar de înţeles înţeleg vreo şapteşcinci la sută, mi se pare, limba fiind foarte asemănătoare românei (de altfel, şi localnicii ne spun că, dacă vorbim mai rar – româneşte, adică – ne pot înţelege).

Ceea ce mă interesează sunt mai ales telejurnalele (în rest, emisiunile celor opt televiziuni locale sunt la fel de kitschoase ca şi cele bucureştene). În special, rubricuţa lor finală, de „aflăm de la Poliţie”. Reporterii televiziunilor braziliene sunt celebri în lume prin promptitudine. Transmisiunile lor sunt chiar în timp real; au căpătat o faimă cam sinistră după ce au transmis în direct sinuciderea unuia care s-a aruncat de pe terasa unui bloculeţ cu zeci de etaje.

În altă ordine de idei, trebuie reamintit, cui nu ştie, că în Brazilia nu există discriminare rasială. Primul lucru pe care l-au făcut cuceritorii portughezi, când au ajuns acolo, a fost să-şi ia neveste indigene.

Dar, în toate telejurnalele văzute de mine acolo, infractorul încătuşat era negru. Iar poliţaiul care dădea interviul (în general, unul cu un grad oarecare, nu un simplu agent de stradă) era japonez.

Sunt mulţi japonezi la São Paulo. Surpriza cea mai nostimă pe care am avut-o pe o stradă paulistană a fost să văd, din spate, un japonez plimbându-se de mână cu fetiţa lui de trei-patru anişori. Când am trecut prin faţa lor, i-am aruncat o privire: fetiţa era neagră-tuci.

Sunt şi foarte mulţi chinezi, cam toate micile dughene din oraş sunt ale lor.

Spectacolul creuzetului etnic în plină fierbere este, probabil, lucrul cel mai fascinant din Brazilia. Amestecul de alb-negru-galben a dat naştere unei rase noi, extrem de sănătoase şi viguroase – cel puţin, la prima vedere. Chipurile de femei întâlnite pe stradă nu sunt neapărat frumoase, uneori aduc mai degrabă a Star Trek, dar adesea au picioare de doi metri…

vezi şi

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=3928

*

Mii de sule şi capsule! răcni căpitanul Nemo, dând de pământ cu laptopul.

*

„Ştire cutremurătoare!” stă scris, de dimineaţa până seara, pe ecranul televizorului meu. Mai curând, curtremurătoare, aş zice. Ba chiar cofleşitoare.

*

Viaţa e ca un penis - simplă, relaxată, balăngănindu-se agale. Femeile sunt cele ce o fac dură! Bancul acesta mi l-a trimis o cucoană care bag mâna-n foc că, de cel puţin 15-20 de ani, n-a mai produs efectul cu pricina asupra obectului acela.

*

Să stăm strâmb în statul de drept.

*

Nea Caisă, în rolul principal din Haiducii lui Treimăgari.

*

Organele puterii nepopulare.

*

De mult mă gândesc la o evocare a cenaclului literar al medicilor V. Voiculescu (fost A. P. Cehov) de pe bulevardul Carol I, fost Republicii, adică din locul unde se află acum Teatrul Foarte Mic.

Cred că acest loc de întâlnire a unei bune părţi dintre membrii Uniunii Scriitorilor de atunci, (care ajungeau, uneori, să fie mai numeroşi, la şedinţele de cenaclu, decât medicii membri en titre), într-o foarte scurtă perioadă de relaxare ideologic-poliţienească, în prezenţa unor scriitori foşti deţinuţi politici - despre care habar n-aveam, pe atunci, că erau aşa ceva, a constituit un fenomen unic în epocă.

Am frecventat cenaclul acesta prin perioada 1969-1975. Şef al său era, pe atunci, doctorul Toma Beuran, radiolog – şi poet, în restul timpului.

Cel care m-a dus acolo a fost doctorul Romulus Dinu, neurolog, autor de proză SF şi co-inventator al Rodilemid-ului, un imunomodulator foarte apreciat, din câte-am auzit.

Pe lângă faptul că medicii sunt oameni culţi, dăruiţi cu acea empatie fără de care meseria lor n-ar putea, pur şi simplu, să existe şi deci, înclinaţi în mod firesc înspre descifrarea misterului sufletelor omeneşti, că mulţi dintre reprezentanţii acestei bresle au fost scriitori (unii chiar foarte mari), prezenţa constantă la cenaclul Cehov/Voiculescu a celorlalţi scriitori, ne-medici, se mai explică şi printr-un amănunt ceva mai prozaic, să nu zic trivial: doctorul Beuran mai era, printre altele, şi şeful Comisiei municipale de Expertiză a Capacităţii de Muncă. Adică, primul care aviza acordarea pensiilor, de bătrâneţe sau medicale.

Asta se întâmpla în anii când, coincidenţă sau nu, îi las pe alţii să lămurească, Nicolae Ceauşescu încă mai conta pe sprijinul ‘telectualilor, iar Zaharia Stancu încă mai era preşedintele Uniunii Scriitorilor.

Istoria orală, în orice caz, a reţinut că acordarea de pensii unor oameni care n-au avut niciodată carte de muncă, pe considerentul exclusiv că erau membri ai Uniunii Scriitorilor, a fost iniţiativa lui Zaharia Stancu, care se zice c-ar fi avut, pe atunci, un oarecare ascendent asupra lui Ceauşescu. În rest,  gura lumii se cam ferea să spună că majoritatea acestor membri US erau foşti deţinuţi politici, care abia de fuseseră eliberaţi, în 64, din puşcării.

Că Tudor George, în condiţiile astea, fusese dăruit (sau despăgubit… cine-ar putea să se pronunţe?…) cu o pensie de 2500 de lei, iar Ion Negoiţescu, cu una de 4000 de lei – astea sunt detalii pe care le-am aflat chiar de la ei.

Reamintesc că o leafă de inginer era pe la 3000 de lei – iar inginerii, pe atunci, erau printre salariaţii cel mai bine plătiţi… aproape ca miliţienii…

Nimeni nu vorbea, însă, despre puşcării şi Canal (în primul rând, cei în cauză erau de-o muţenie absolută cu privire la subiectul în chestie) - şi abia după ani şi ani am reuşit să înţeleg pe deplin ce era cu Romulus Dianu, de pildă, sau cu Ion Negoiţescu, pe care i-am cunoscut acolo.

Acolo (şi la celebrele Singapore din Rosetti şi Podgoria de pe Magheru) am mai avut ocazia să-i cunosc pe Tudor George, celebrul Ahoe, pe Cezar Ivănescu, Florin Pucă, Virgil Mazilescu, Dinu Flămând, Romulus Vulpescu, Otto Stark, Pan Izverna, Victor Săhleanu, Violeta Zamfirescu, Banu Rădulescu, Adrian Rogoz, Viorica Huber, Mircea Ciobanu, Constantin Abăluţă… şi câţi alţii, de care nu-mi mai amintesc…

Nu-mi mai amintesc, de pildă, numele întreg al unui domn Porumbescu, care, prin 1971 sau 1972, mi-a dat să citesc primele cincizeci de pagini, dactilo, din “Planeta domnului Sammler” de Saul Bellow, pe care începuse să-l traducă. (Fragment ce se pare că ar fi fost publicat, ulterior, în revista Secolul XX, după cum îmi atrage atenţia vechiul meu prieten Daniel Suceava – la rândul lui, frecventator, pe atunci, al cenaclului medicilor.)

Efectul a fost pur şi simplu zdrobitor, mucosul care eram nu îndrăznise până atunci să-şi imagineze că se poate scrie aşa, că monologul interior, că peisajul interior fără pic de “iepică”, cum o alinta Paul Georgescu, pot fi mai palpitante decât un roman de Simenon…

Paranteză: la fel de devastator a fost, în 2008, şi efectul traducerii publicate la Polirom, pe care-am dat buzna s-o cumpăr, cu gândul la fericirea ce-avea să mă aştepte când voi fi citit, în fine, întregul roman. Încă de la primele pagini (6-10), am dat de formulări ca astea: “băgă în priză ochiul electric” (adică reşoul); sau “cauciucurile grase luară curba” (asta voia să însemne “cauciucurile groase”?); sau “privilegiile şi libertăţile barbarismului sub protecţia ordinii civilizate” (acolo unde voise să spună “sălbăticiei” sau “primitivismului”); sau “acceptarea descinderii sociale” (în loc de “declasării” sociale); sau “cârlionţii făceau crize” (pentru a spune că filamentul reşoului electric s-a încins şi apa clocoteşte !)… Probabil că cei doi aşazişi traducători nu sunt vorbitori nativi de română – şi încă şi mai probabil, onorariul lor a fost unul mizerabil… spre inexistent… ca pentru studenţi din Republica Moldova… cu pretenţii modeste… dar ce vină am eu, care-am dat fro patruzeci de lei noi pe şmecheria asta analfabetă ?…

Dar, în fine, să nu ne iuţim… şi mai ales, degeaba…

De fapt, tot ce voiam să spun era că susnumiţii nu se numără printre cei care au “rezistat prin cultură”. Ei doar au creat-o…


Counter instalat la 13.02.2023