Posts Tagged ‘Tudor George’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (41)

Thursday, February 12th, 2015

AVERTISMENT

Acesta nu e un sonet. E un pamflet.

Acum vreo douăzeci de ani, pe vremea când ţineam pagina zilnică de cultură a Informaţiei Bucureştilor, un „pui” al României libere care apărea în opt pagini format ziar, de cinci ori pe săptămână, m-am nimerit la UNITER, la conferinţa de presă inaugurală a unui nou festival de teatru.

Fenomenul părea inedit, să nu zic bizar: era pentru prima oară când la Slobozia, jud. Ialomiţa, un orăşel agricol din mijlocul Bărăganului, se revărsa o asemenea cantitate de artă teatrală. Până atunci, adică până în 1989, abia de se rătăcea pe-acolo câte un teatru de provincie în turneu, cam o dată la doi ani. Iar după 89, turneele erau de-acuma o palidă amintire a trecutului nostru totalitar, din lipsă de parale – dar şi de educaţie a tuturor celor implicaţi.

Oricum, şi până în 89 şi după, intelectualii locali, respectiv doctorul, profesorul de latină şi nevasta preşedintelui tribunalului, care făcuse doi ani de A.S.E., când aveau poftă de cultură, îşi puneau fundul în tren şi dădeau o fugă la Bucureşti.

Cu atât mai excitantă părea, deci, ideea autorităţilor locale ca, din fonduri proprii, să aducă la ele în oraş, pe timp de o săptămână sau două, nu reţin exact, cam tot ce avea teatrul românesc mai nou şi mai promiţător în clipa aceea, printre care şi câteva spectacole pe drept cuvânt experimentale, fiind semnate de nişte debutanţi. Toate astea n-ar fi fost posibile fără aportul financiar decisiv (adică apropiat de 100% din buget) al unui Mecena local, ne încredinţează şefa Inspectoratului de Cultură local, care face oficiul de prezentatoare a evenimentului.

În continuare, ne ţine vreo jumătate de oră cu omagiile la adresa împricinatului, cu descrierea calităţilor sale şi a măreţelor sale ctitorii de la Slobozia şi din judeţ. Iese lirismul din ea prin, vorba aia, toate orificiile atunci când ne descrie ranch-ul inspirat din serialul TV Dallas şi micul turn Eiffel pe care şi le-a tras finanţatorul în plină Câmpie Română. Tot ce pot spune e că n-am văzut în viaţa mea pupături în cur mai tandre şi pasionate.

Buuun… va să zică, mergem la festival, care e unul reuşit, mi se pare. Iar condiţiile sunt chiar bunuţe, aş zice. Nu s-a zgârcit de loc Trimalchio, au avut ce băga-n ei artiştii şi presa, mă refer în special la lichide.

…După fix un an de la cele mai sus pomenite, mă aflu tot la UNITER şi tot la conferinţa de presă – a ediţiei următoare. A aceluiaşi festival teatral, desigur. Aceeaşi doamnă de la Cultură ne prezintă noua ediţie.

Ce e nou? Păi, e că situaţia s-a cam schimbat. Mecena, cel cu Dallas-ul şi cu turnul Eiffel-bis, are oarece probleme cu Justiţia, cu Poliţia, cu naiba mai ştie cine… Deci, adio finanţare festival…

Iar doamna de la Cultură ne prezintă lucrurile aproximativ astfel: „Anul acesta, trebuie să ne descurcăm doar cu banii noştri, ai autorităţilor locale şi ai Ministerului Culturii, care sunt cam pe sponci”.

„Păi, unde vă e Mecena?” întreabă numai aşa, de-al naibii, un ziarist. „V-a lăsat baltă?”

„Care Mecena?” face doamna, care cu greu îşi aminteşte de cine-ar putea fi vorba. „A, vă referiţi la personajul acela interesant! Nu ştim ce-i cu el şi nici nu ne interesează.”

…Şi nu ştiu de ce-mi vine chestia asta în minte tocmai azi, când pe scriitorul-politician Varujan Vosganian, fost ministru, îl examinează Parlamentul, în chestia prea puţin importantă a unor mici mânăreli – cu banii Uniunii Europene, dac-am înţeles eu bine. E vorba de aceeaşi persoană pe care unele voci autorizate din Uniunea Scriitorilor intenţionau să o desemneze drept propunere a acestui organism la acordarea Nobel-ului pentru literatură.

Aş fi curios dacă ele vor intenţiona şi mâine chestia asta.

CINE-A PUS CĂCAT PE CLANŢĂ?

Eu am pus căcat pe clanţă

Tu ai pus căcat pe clanţă

El a pus căcat pe clanţă

Noi am pus căcat pe clanţă

Voi aţi pus căcat pe clanţă

Ei au pus căcat pe clanţă

TOŢI am pus căcat pe clanţă !

Poezioara de mai sus a postat-o al nostru Neculai Constantin Munteanu pe Facebook, acum câteva zile. Văzând-o, m-am grăbit să-i trimit un mic mesaj în care-i spuneam că:

Am fost de faţă cândva, cam între anii 1969-1972, la recitarea acestei ilustre creaţii de către Tudor George, marele Ahoe, la cenaclul literar al medicilor A.P. Cehov (ulterior, V. Voiculescu) de pe bd. Republicii (anterior şi ulterior, bd. Carol #1). Oarece amănunte despre această adunare găsiţi la adresa http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=11418 . Probabil că poezia îi aparţine lui Pâcă, dar noi, cei de faţă, am crezut atunci că e a lui Ahoe - şi am trăit mult timp cu convingerea asta. Ce mai ţin minte e că atunci, la şedinţa aceea de cenaclu, domnul doctor lângă care mă aflam mi-a şoptit “domle, asta-i chestie cu tâlc, am mirosit eu unde bate”. Alte detalii nu mi-a dat, m-a lăsat în neştiinţa mea.

Acela e locul unde unul din legendara tripletă Ahoe-Pîcă-Pucă a recitat solemn chestia cu clanţa, atunci când a fost invitat să împărtăşească distinsei adunări ceva cât mai liric. De altfel, asta era întrutotul în nota lui Ahoe.

Cică odată a fost invitat la unul din parastasele Uniunii Scriitorilor. Adică era o adunare din aia festivă unde se rosteau tot soiul de vorbe bune despre unul care-a avut bunul simţ să dea colţu şi să nu ne mai facă concurenţă. Cel în cauză era, acum, Bacovia, iar principala organizatoare era văduva sa Agata-lasă-te-de-crime. Care, de altfel, organizase şi până atunci mulţime de comemorări ale defunctului. Când i-a venit rândul, Ahoe, deja abţiguit, s-a ridicat şi a rostit, pe tonul lui Nae Caţavencu: “Doamnă, voi fi scurt: să vă trăiască mortu !”

*

Counter instalat la 26.04.2023



website counter

http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2015_01_net.pdf

ROMULUS VULPESCU

Thursday, September 20th, 2012

Am aflat adineaori, din întâmplare, de pe Internet, de moartea lui Romulus Vulpescu. Şi mi-am spus că nu se poate, trebuie să fie cineva, undeva, care aranjează coincidenţele de felul ăsta: acum două seri, stând de pomană lângă calculator în aşteptarea unui CD care tocmai se prăjea, am întins distrat mâna spre raftul de alături şi am pescuit, pe orbeşte, o cărticică. Am deschis-o tot aşa, la întâmplare – şi uite peste ce-am dat:

Jean-Antoine de Baïf

CE SCURTĂ, DOAMNE, NE E VIAŢA !

Ani ai o sută şi mai bine,

Dar anilor răboj ia ţine :

Cîţi pe la cămătar ai dat,

Cîţi – pe zburdălnicii cu fete,

Cîţi – pe-ndeletniciri secrete,

Cîţi – arendaşului pe hat,

Cîţi tribunalele-ţi mâncară,

Cîţi – şleahta casei, ancilară,

Cîţi – hoinăreala (vii, te duci !) ;

Asemeni, bolile socoate

Şi nebuniile, pe toate –

Aminte dacă ţi le-aduci ;

Părăduiţi cu-aşa păţanii

Spre paguba-ţi trecură anii :

Te vezi cu mai puţini rămaşi

Decît crezuseşi înainte

De-a face-aceste scăzăminte,

Iar tu, prea tânăr lumea laşi.

Volumaşul era ”Poeţi ai Pleiadei”, tradus de el şi publicat în 1965. Şi fulgerător, mi-am mai adus aminte, la vestea  dispariţiei sale, că el a fost cel ce mi-a mijlocit întâlnirea cu Villon şi că, ajungând să-l cunosc, în 1970, la cenaclul literar al medicilor (numit pe atunci Anton Pavlovici Cehov, rebotezat, după nu mult timp, Vasile Voiculescu şi aflat pe bulevardul Carol I, acolo unde funcţionează acum Teatrul Foarte Mic), am dat mâna cu el şi mi se părea că stau de vorbă, pur şi simplu, cu însuşi marele François.

Aflat în starea de explicabilă surescitare a zevzecului de douăzeci de ani în prezenţa unui idol al său, m-am grăbit să-i arăt că nu vorbeam aiurea când spuneam că mă dau în vânt după traducerea lui.

Aşa că m-am apucat să-i recit „de-acum va şti, legat cu şnurul, grumazul meu cât trage curul”, ceea ce l-a făcut pe Tudor George, Ahoe (el fiind cel care m-a prezentat), să pufnească în râs şi să-mi spună că aceea e …versiunea lui Arghezi.

Într-adevăr, la Vulpescu, asta suna aşa:

Primi-va gâtu-n ştreang dovezi
Cât trage curul - pe cât crez”.

Am intrat în pământ de ruşine, dar maestrul n-a făcut decât să surâdă îngăduitor. Şi să nu se arate contrariat, ceva mai târziu, când, împreună cu încă vreo doi de vârsta mea, ne-am invitat la masa lor de la Peştera, faimosul Singapore, birt pe care-l priveam cu veneraţie, căci acolo au băut şi au creat Tonegaru, Stelaru, Pâcă, Pucă… Şi desigur, Ahoe, cel pe care mă străduiam să-l imit, sedus poate nu atât de sonetele lui, de altfel admirabile, cât de boema lui nonconformistă. Dintre cunoştinţele mele, el, un om de vârsta părinţilor mei, era singurul care nu avea carte de muncă. Şi era rugbyst, nu vreun golănete de fotbalist.

Era, într-adevăr, idolatrie în felul cum îi priveam pe Marele François. Şi, prin ricoşeu, pe poetul care mi l-a redat cu atâta forţă expresivă.

Dar era mai ales în identificarea pură şi simplă cu Baladele lui Villon.

Care, în cazul meu, a mers până la pastişă. Una destul de riscantă, o să vă spun imediat de ce.

O paranteză: pomenindu-l pe el, n-ai cum să nu te “lustruieşti” pe tine. La un moment dat, traiectoriile v-au fost, dacă nu îngemănate, cel puţin apropiate.

Unul dintre prietenii mei (pe vremea aceea, aveam mulţi), scria, la rândul lui, versuri. Cam la fel de villoneşti ca şi ale mele, ce să-i faci, mulţi neconformişti nu prea se aflau printre autorii pe care-i puteai citi pe vremea aceea, aşa că e destul de explicabilă admiraţia pe care cei de vârsta mea o nutreau borfaşului genial din Parisul medieval.

Ca să-i arăt cât îl preţuiesc, dar mai ales, cât de talentat sunt eu, la întoarcerea lui din armată (făcuse stagiul militar cu termen redus, la arma Securitate),  i-am dedicat o baladă în cel mai pur stil villonesc. În care-i pomeneam şi numele, ca să nu fie nici o îndoială că de el e vorba.

Iat-o aici (şi băgaţi bine de seamă că e prima oară când o vede ochi de fiinţă omenească – adică, de om, nu de cine ştie ce vietate securistă) :

BALADĂ

DE CÂND AU FOST DOBRIN

PLECAT LA OASTE

Arhanghelul cu aripi de oţel

Le-a retopit. Acum poartă pistol

Şi-n loc de inimă, un spaţiu gol ;

Privindu-l, nici n-ai crede că-i tot el .

La automat cu-ncărcătorul plin ,

În ţol kaki, păzeşte ţeara, zău .

Pe dracu’, alţii-au dus-o şi mai rău !

Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?

*

Pre lumea asta multe-am fost văzut :

Femei cu barbă, cântăreaţa cheală ,

Oameni pe Lună sau cu burta goală .

Minciuni locvace, adevărul mut .

Pe scurt, Pământul de minuni e plin .

Nu mă mai miră astăzi, cred, nimica

Şi nu-s minuni să vâre-n mine frica ,

Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?

*

Iubeţ şi crai la straşnice femei ,

Încrede-te în Domnul nost, Villon ,

Ci, prietene, nu căuta poclon

Anume-n slova-i scrisă cu temei .

La drept vorbind, mai bun e-un strop de vin

Cât lacrima pe buchile strâvechi .

Aşa-i – şi totuşi sună în urechi :

Dar - ofiţir de gestapo, Dobrin ?

*

A îndurat Magistrul mare chin

(juvăţ nu era vorbă în pustiu) ,

Deci : IA AMINTE LA CE-ŢI SCRIU,

TU, OFIŢIR DE GESTAPO, DOBRIN ! *

Aşadar : Dumnezeu să-l odihnească pe Romulus Vulpescu, distins om de litere şi inegalabil traducător.

S-a dus într-o lume unde are cu cine sta de vorbă. În franceza de acum şase sute de ani.

* …Aveam douăzecişiunu de ani, terminasem armata, unde avusesem ocazia să mă joc cu două vehicule grele, tancul T34 şi tancul T55, dar nu eram conştient de pericolele la care te expunea o prostie ca cea de mai sus… să-i faci “gestapovişti” pe securişti… tare nu le plăcea,,, nici acum nu le place…

Cât despre pericole, m-am cam lămurit ulterior…

Counter instalat la 26.03.2023



free web counter html

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (11)

Thursday, March 1st, 2012

O singură dată s-a dovedit Mircea Dinescu profet: în 1990, când, în replică la o vorbă de-a lui Ion Iliescu à propos de oarece nobile idealuri”, a zis: “am compromis noi comunismu’, las’ c-o să compromitem şi capitalismu’ !”

După cum veţi binevoi să băgaţi de samă, numai profeţiile sinistre se împlinesc…

*

Despre “schimbarea domnilor, bucuria proştilor”: ce maniheism, care maniheism… ne aflăm în România, unde antonimul, opusul numelui Belzebut, este “Scaraoschi”…

*

Interpreta infuzează o notă de tragism performanţei sale, accentuată de coloana sonoră (din cronica la un film porno)

*

Vara, pe străzile noastre: fetele şi băieţii umblând cu sticle de apă în mână, ca arabii. Numai că arabii nu folosesc apa aceea pentru băut… ci în scopuri, ca să zic aşa, igienice… în asta constă diferenţa…

*

Doar în spectacolele cu piese zise “de bulevard” mai poţi auzi replici, numai în teatrul bulevardier mai există dialoguri inteligibile. Mainstream-ul, teatrul, vezi Doamne, “major”, constă actualmente în emisia de urlete, râgâieli şi pârţâieli.

*

În februarie a.c., o doamnă ministru a spus, la televizor, că în ţările scandinave, unde iernile de genul celei care ne-a fericit acum pe noi nu sunt o excepţie, ci regula, pneurile antiderapante ale camioanelor sunt de un tip special, “cu cuie”.

Ca o consecinţă – presupunem – directă a spuselor sale, chiar ieri a fost înregistrată la OSIM o cerere de brevet pentru “prezervativul de iarnă, cu cuie, marca Boagiu”.

Marele și complet uitatul Tudor George, mai cunoscut ca beţiv și sub numele de Ahoe (deși el era, de fapt, un mare sonetist), care pe mine m-a învăţat, prin anii ’70, să scriu versuri nepublicabile și să uit ce-am învăţat la școală, avea o poezioară cam așa:

Cazarma pute tare ca stîrvu’

A bucătărie și a sudoare,

Dar mai ales cînd dom’ sergent Pîrvu

Își pigule unghiile de la picioare.

Îndurăm acest iad olfactiv,

Mînia gradelor superioare,

Majurul ne-njură fără motiv

Despre grijanii și născătoare.

Un milion de culcări zi de zi

Desăvîrșiră oameni de gumă,

Care-s datori, cît or trăi,

Alt gînd să n-aibă - doar Patria-Mumă !

*

Tot confortul - cu telefonie mobilă la cap. Că face bine la crieri.

Povestea mişcătoare a fetiţei din clasa a doua care locuieşte într-un cartier de blocuri ceauşiste şi care trebuie să se ducă şi să se întoarcă singură de la şcoală, fiindcă părinţii ei, la orele acelea, sunt la serviciu. Fiindcă, la început, s-a rătăcit de câteva ori prin ghetoul de beton, prin labirintul de clădiri identice numerotate “la mişto”, cum zicem noi, ori kafkian, cum zic fraierii de occidentali căzuţi aici ca musca-n ciorbă, ai ei s-au gândit să-i creeze un reper după care să se ghideze. Aşa că au lipit pe geamul balconului câteva decupaje din hârtie colorată: un pătrat galben, două triunghiuri albastre, un dreptunghi verde, un cerc roşu… Balconul lor arată acum ca vitrina unei galerii de artă modernă în ajun de vernisaj, iar fetiţa nu mai are probleme de orientare. Iar TVR Cultural a luat-o odată-n barbă prezentând balconul multicolor drept afişul expoziţiei Mondrian, care va fi găzduită de Muzeul Naţional de Artă vă spunem noi când.

Compoziţie de Piet Mondrian

1979:

Nuşa şi soţul ei Johnny Micu, actori, colegii mei de promoţie, repartizaţi “în producţie” împreună cu mine, la Timişoara – care profită de un turneu la Belgrad ca să “rămână”… Cu vreo două săptămâni înainte de asta, cum tocmai reuşisem să-mi procur un film diapozitiv color (marca ORWO, dac-aţi auzit vreodată), i-am făcut Nuşei câteva poze. M-a mirat atunci gustul ei de a-mi poza dindărătul unor gratii, dar mi-am zis că aşa sunt actriţele, expresive cu orice preţ, în orice împrejurare… După ce-am aflat de fuga lor, m-am lămurit ce era cu poza aceea.

Iar în redacţia revistei literare Orizont, al cărei colaborator - din an în Paşti – eram, prozatorul Th., unul dintre redactori, m-a informat, la o săptămână după dezertarea celor doi, că Nuşa era acum angajata unui bordel din Hamburg, aflase el din sursă sigură…

Al dracu’ prozator, că bine mai era informat! Încă unul care-a rezistat prin cultură…

Counter instalat la 03.12.2022