Ecouri
Saturday, November 19th, 2016Viorel Marineasa
ÎN CE EUROPĂ TRECUTĂ TRĂIM ?
(1)
La sfârşitul anilor şaptezeci a descins în Timişoara numitul Dan Predescu, un tip cu vervă bucureşteană, doldora de informaţie culturală. Subterana literară (în care se clocea optzecismul local) l-a adoptat rapid şi fără reserve. Avea toate datele şi câteva pe deasupra. Îşi croise o biografie de scriitor american (sau, dacă vrem, siberian), schimbând meserie după meserie, ca să încununeze, înainte de a împlini 30 de ani, o etapă abundentă absolvind Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Teatrologie-Filmologie. Repartiţia, survenită prompt şi kafkian, l-a adus profesor de actorie la Şcoala Populară de Artă din “oraşul de pe Bega”. I s-a dat cu chirie o garsonieră confort 4 în Calea Şagului (cu toalete şi duşuri pe culoar), numai bună pentru încins agape cu Mono, cu Bârsilă, cu…
Printre elevii săi s-a numărat şi Claudiu Istodor, dar nu-şi face vreun merit dintr-asta. Dan şi-a consumat stagiatura şi a revenit în Capitală, unde şi-a continuat achiziţia de meserii pentru un CV exemplar. L-am mai întâlnit de atunci o dată sau doar am vorbit la telefon, nu-mi amintesc bine. Prin pagini de revistă, după ‘90, am dat de semnătura lui. Ne-am regăsit, zilele trecute, pe Facebook. I-am recunoscut, intactă, frenezia spiritului pe blogul Ciocu-mic. A publicat proză, poezie, sute de eseuri, de articole, a făcut sau a girat filme documentare. Au scris despre el Constanţa Buzea, Radu Cosaşu, Radu Aldulescu. Un roman i-a fost tradus în Franţa.
Mi-a trimis volumul EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Editura Niculescu, Bucureşti, 2016), un eseu de 120 de pagini, disipat, între 1992 şi 2004, în mai multe periodice (Revue roumaine d’histoire de l’art, România literară, Adevărul literar şi artistic, Privirea ş.a.), iar acum adus la un numitor comun. Nu doar prin titlu, ci şi prin conţinut, Dan Predescu “bate departe”, adică nu se limitează la povestea teatrului, ci se cufundă în istoria mentalităţilor şi a civilizaţiilor/culturilor, în antropologie şi sociologie, în politologie şi ştiinţe ale comunicării, făcând uz de marxism, de spenglerianism, de un demers nietzschean rebrenduit, dar şi marshallmcluhanizând huntingtonizat la rigoare.
Înapoi la teatru. De unde ne-ar veni şi binele, şi răul, şi frumosul, şi urâtul. Sigur, înainte de asta trebuie pomenit că mondializarea n-a ieşit cum ne-am fi aşteptat, ne aflăm într-o fază “tot mai gregară şi medievală, tot mai iraţională şi ‘asiatică’ “, şi pricina ne vine din bulversarea puţinului intermediu raţionalist pe care am catadicsit, ca europeni, să-l parcurgem şi pe care, dintr-o lehamite inexplicabilă, am prins a-l abandona. Semnele s-ar fi arătat pe la mijlocul veacului al XIX-lea, iar teatraliştii de elită au fost primii care au pus botul. Se vor duce pe pustii cuvântul şi actorul, din moment ce miza o să cadă pe conglomeratul ce se cheamă mit în locul operei şi pe replica bulversată în muzică, după vrerea lui Richard Wagner.
Stupefiant e că doi, mai mult, scenografi ar fi continuat distrucţia/ replierea creatoare: Gordon Craig credea că marionetele-s mai OK decât actorii, pe când Adolph Appia a forţat scena înspre a treia dimensiune. Teoretizările lor au fost duse mai departe de Vsevolod Meyerhold, cel care, într-o epocă în care cuvântul avea să fie arestat, a crezut mai mult în “conştiinţa gestului” decât în cuvânt, dar aceasta nu avea să-l scape de execuţia comandată de Stalin. Antonin Artaud a vrut mai mult ţâpurit şi strigătură, desigur, în detrimentul vocabulei, dar şi un melanj care să ne dea pe spate cu toate ingredientele, adică să ajungem la maximum şi dând din mâini, şi făcând mutre, şi scălâmbăindu-ne, mai strecurând câte-o vorbuliţă, băgând gras lumini ce te betejesc, muzichie, dar în aşa fel încât să sari receptiv pe pereţi. Ceea ce nu prea pare să-i placă amicului Dan.
El zice că, bagatelizând Cuvântul din teatru, ne trezim că băgăm în noi doar condimente, iar carne ioc. Pe urmele lui George Banu, Dan Predescu crede că “marginalizarea textului” în teatrul de astăzi se petrece prin creditul dat improvizaţiei (din moment ce textul şi-a pierdut greutatea), prin promovarea senzorialităţii în detrimentul expresivităţii cuvântului şi prin ideea de creaţie colectivă (în contextul decăderii condiţiei individuale). Toate la un loc dau “specificul teatral al unei Europe castrate de valorile sale fundamentale”. Or, dintre multele culturi ale lumii, numai cea a Mediteranei (aici survin şi cele două Americi, împărtăşindu-se mai târziu din ospăţ) a creat o civilizaţie, una care să presupună “idealul supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei (…), generate de reflexivitatea raţionalistă ateniană şi de secularismul raţionalist roman, altoite pe via conştiinţă moral-mesianică a Vechiului Testament”.
Punctul nodal l-ar reprezenta Revoluţia Franceză cu a sa Declaraţie a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Bine! Numai că pseudo-valorile “colectivist-arhaice” tot de aici îşi găsesc seva şi re-startul: vezi genocidul din Vandeea anilor 1793-1794 (distinct de războiul civil din acea zonă), primul pe care-l cunoaşte modernitatea (ceea ce îi dă şi prestanţă de păcat originar), când, cramponându-se de “raţiuni superioare”, Robespierre şi ai lui au ordonat lichidarea unei întregi populaţii, genocid agravat prin forma continuată a memoricidului (id est “uciderea memoriei”), deci sinistru precursor al politicii devălmăşiei sovietice, aşa cum se vede din documentele studiate de Reynald Secher (în româneşte, VANDEEA: DE LA GENOCID LA MEMORICID. MECANISMUL UNEI CRIME LEGALE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII, Fundaţia Academia Civică, 2013).
Da, “nu poţi fi civilizat (…) dacă accepţi ca pe un fapt natural sau treci sub tăcere cutuma alimentar-rituală a consumului de ficat omenesc”, dar nici să uzezi de tertipurile raţiunii pentru a pretinde că vrei să corectezi prin crimă o lume bezmetică.
(ORIZONT Timişoara, nr. 9/2016, pag. 19)
(2)
Începusem să scriu în numărul precedent despre o carte a lui Dan Predescu, EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Niculescu, Bucureşti, 2016). Deci o carte despre Teatru, dar şi despre Lume. Autorul crede că singura civilizaţie valabilă este cea europeană, una integral artificială, contradictorie, pentru care “personalitatea (e) mai importantă decât apartenenţa la grupul etnic sau la structurile sociale”, iar “bunăstarea terestră (e) mai urgentă decât mântuirea sufletului”. Numai Europa ar fi putut genera simboluri ca Prometeu, Icar, Faust, Golem. Or, secolul al XX-lea se arată neeuropean, “gregar, fanatic, iraţional, tribal, fundamentalist şi asiatic”, după o previziune în răspăr a lui Malraux, dar şi după semne de care te împiedici peste tot. Civilizaţia europeană, aflată la apus, şi-a abandonat valorile şi idealurile, lăsându-se pradă valului de superstiţii. Dar cu teatrul cum rămâne?
Mai întâi, la semnalul dat de Richard Wagner, arta spectacolului se retribalizează, punând în paranteză cuvântul şi făcând paşi înapoi spre sincretismul originar. De aici montările fastuoase pentru mulţimile în delir, pe gustul lui Wagner şi al lui Jean-Michel Jarre, dar şi al unor Hitler, Stalin, Kim Ir Sen, Mao, Ceauşescu, unde “nimic nu va fi criticat, pentru că nimic nu se va propune judecăţii”. Verbalismul în exces a dus la pierderea treptată a încrederii în cuvânt, mai mult, raţionalismul a fost surclasat în confruntarea cu o realitate imprevizibilă, iar arta teatrală, atentă la aceste mutaţii, s-a îndreptat spre limbaje non-verbale, fiind permeabilă la arhaic şi la exotic, la “habitudini comunicaţionale extrem de discutabile, produse ale unor sub- şi anti-culturi”. De aceea, când vorbim de teatru experimental, de avangardă, ar trebui să punem respectivele vocabule în ghilimele, căci un asemenea teatru ne livrează, de fapt, ” ‘noutăţi’ din Epoca de Piatră”. În mod paradoxal, doar teatrul bulevardier ar mai miza pe virtuţile cuvântului. Chiar şi când e vorba de capodopere, acestea, ca să ţină pasul cu vremurile, îşi pun în valoare abilităţile prin a recurge la nonverbalitate, prin excluziunea “dimensiunii discursiv-logice”.
Dan Predescu ia în discuţie un caz-etalon, FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICĂ, în regia lui Andrei Şerban (Teatrul Naţional Bucureşti, 1990) şi admite că marele său succes nu vine doar dintr-atât. Actorii au învăţat pe de rost textul în elină şi în latineşte, la care s-au adăugat nişte graiuri obscure, neînţelegând ce spun vorbă cu vorbă, adică având pentru uz numai sensul general: “Trilogia nu s-a propus, ci s-a impus brutal şi peremptoriu, adresându-se direct neurovegetativului, ocolind intelectul, cu tot bagajul său inutil de conotaţii clasice, livreşti”, iar “noi, oameni ai unei civilizaţii târzii, am reacţionat extatic la stimulii Trilogiei“.
Mai mult, eseistul a avut privilegiul de a asista la două reprezentaţii în Brazilia, unde reacţia publicului a fost de-a dreptul “delirantă” în comparaţie cu primirea (şi aceea comprehensivă, călduroasă) spectatorilor de la Bucureşti. Montarea lui Andrei Şerban ar fi “exemplară şi premonitorie”, având calitatea că “ne ajută să ne adaptăm” la potopul ce va să vină. (În ce mă priveşte, am îndoieli că numai asta a vrut regizorul şi că la atâta se limitează virtuţile spectacolului său.)
Iată că dăm de un alt paradox scornit de regia de teatru contemporană, care doreşte “să transmită un mesaj propriu unei civilizaţii foarte evoluate cu mijloace în mod evident împrumutate de la configuraţii social-istorice mult mai rudimentare”. Dan Predescu devine drastic atunci când taxează iluzia unora că vechea cultură europeană s-ar revitaliza prin asemenea “sinteze”, care, în fond, sunt “caricaturi neviabile”, rezultat al unor grefe neizbutite. E ca şi cum l-ai restaura pe Vermeer, zice autorul, cu pistolul de vopsit.
Dar discuţia merge mai departe. O capodoperă (sau chiar o înlănţuire de capodopere) nu poate modela mentalităţi. Acestea rămân la dispoziţia kitsch-ului, mult mai agresiv şi mai fascinant. Bântuie “o frisonantă aculturaţie inversă, în care cel evoluat preia de la cel neevoluat”, aşa cum s-a mai petrecut cândva, la căderea Imperiului Roman. (Da, aşa este, dar lumea nu s-a sfârşit atunci. Până la urmă, barbarii au făcut treabă.)
Prognosticul sumbru al lui Dan Predescu nu se opreşte la teatru şi la artă în genere, ci se revarsă peste lumea întreagă: nu asistăm la un război intra-civilizaţional, ci la unul între Civilizaţie şi culturi, prima semnificând “respectă viaţa”, iar celelalte – “dispreţuieşte viaţa”, culturi care ar înmagazina “moştenirea lăsată de vremurile preistorice, adică un putregai periculos şi toxic”.
Argumentaţie seducătoare (dacă se poate zice aşa), dar cu concluderi excesive.
(ORIZONT Timişoara, nr. 10/2016, pag. 18)
http://www.niculescu.ro/prod/Europa_trecuta_Asia_viitoare
http://www.cimec.ro/Teatru.html
https://www.clb.ro/Produse/europa-trecuta–asia-viitoare-151094.aspx?List=0
http://www.librariaeminescu.ro/ro/autori/Dan-Predescu.html
http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/arca_7-8-9_2016.pdf pag. 172
http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2016.pdf pag. 19
http://www.revistaorizont.ro/arhiva/octombrie2016.pdf pag. 18
O imagine preţioasă pentru mine. Aici, cu legenda numită David Esrig, despre care se vorbește insistent în cartea de mai sus - la TESFESTRO, Festivalul Internaţional de Teatru Idiş (la Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti, 20-27 noiembrie 2016):
Counter instalat la 26 iulie 2022