Vedere de pe strapontină: MUTTER COURAGE la Teatrul Mic
Tuesday, April 16th, 2013Bertolt Brecht a terminat de scris Mutter Courage în 1939, chiar în zilele când Hitler intra în Polonia. Premiera n-a putut avea loc decât în 1941, la Zürich.
Piesa este inspirată din romanul picaresc – cu titlu cam lung – Trutz Simplex oder die Erzbetrügerin und die Landstörtzerin Courasche (Încăpăţânatul Simplex sau excroaca şi aventuriera Courasche), opera datată 1670 a lui Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, un romancier satiric, precursor important al prozei germane moderne.
Anna Fierling este o măruntă negustoreasă ambulantă supranumită Mutter Courage, care urmează trupele în marşul lor prin Polonia, pe vremea Războiului de Treizeci de Ani, cu mica ei dugheană pe roţi, de unde soldaţii pot cumpăra băutură, ciorapi şi indispensabili, printre altele. Deşi câştigul e slăbuţ, iar eforturile şi pericolele la care se expune, împreună cu cei trei copii ai ei, sunt foarte mari, marea ei frică este ca războiul să nu se termine, ca să nu rămână cu marfa nevândută.
Şi se mai teme de ceva Mutter Courage: ca băieţii ei să nu fie luaţi la război şi fata să nu păţească ceva. Dar tocmai asta se întâmplă, băieţii sunt ucişi, iar fata, Kattrin cea mută, este violată.
Vedem astfel cum cugetările dezabuzate ale Annei Fierling despre oameni, care sunt aşa cum sunt, despre Dumnezeu, căruia nu-i pasă şi despre războiul care e bun fiindcă-i dă de mâncare primesc replica necruţătoare a Destinului. Viziunea marxistului Brecht era, aici, la fel de fatalistă ca a oricărui locuitor superstiţios de prin fundul Asiei – dar, ce-i drept, nici civilizaţia europeană din Anul Domnului 1939 nu era exagerat de civilizată…
Personajele din jurul Annei sunt cele de care poţi da la tot pasul prin preajma oricărei cazărmi: un plutonier, un preot de campanie, un bucătar, un ofiţer… un spion…
Replicile lor sunt cinice, ironice, argotice, filosofia lor de viaţă e una bănuielnică, temătoare, lipsită de iluzii – ei sunt “copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”.
Firea lor e cea a unora pe care viaţa nu-i tratează cu menajamente. Singura revanşă posibilă e ironia.
“Pe de o parte, războiul ăsta seamănă leit cu celelalte: dăm foc oraşelor, spintecăm, măcelărim, jefuim şi câteodată, violăm. Însă, pe de altă parte, el se deosebeşte de toate prin aceea că-i un război sfânt”, astfel cugetă unul dintre ei.
Povestea lui Mutter Courage, care speră că se va îmbogăţi de pe urma războiului, era, în momentul când autorul a pus-o pe hârtie, un avertisment lipsit de echivoc adresat germanilor: războiul n-o să vă aducă nimic bun, singurul lucru pe care-l veţi obţine va fi moartea copiilor voştri. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.
Întâiul talent al unui regizor este cel al alcătuirii distribuţiei.
Faptul că, în prezenta montare a lui Victor Ioan Frunză, rolul titular este interpretat de Rodica Negrea îndeplineşte din capul locului o bună parte din ce şi-a propus regizorul să înfăţişeze: o Mutter Courage minionă, toată numai energie nervoasă, înfruntând forţe ostile, întrupate în bărbaţii solizi din jur, cu toţii, mult mai înalţi ca ea. Un raport de forţe patetic în sine, căruia ea îi face faţă aşa cum se şi numeşte personajul său. Cu mult curaj.
Am avut ocazia de a admira şi alte Mutter Courage, în unele puneri în scenă de mai demult: era vorba de interprete ce-şi dădeau ostenelala să pară dure, bărbătoase chiar – şi să emane, vorba ceea, tragicul prin toţi porii. Rodica Negrea realizează, gracil, o apariţie memorabilă limitându-se la afişarea unui rictus de amărăciune, care n-o părăseşte nici în momente calme, nici în cele tensionate şi violente.
Partitura preotului militar jucat de Claudiu Istodor e prevăzută de autor cu o mare doză de ironie tăioasă. Judecăţile picante ale personajului acesta švejkian despre viaţă, despre război, despre lumea asta şi despre cealaltă sunt, propriu-zis, vehemente, în cel mai curat stil de cabaret politic berlinez de până la venirea la putere a lui Hitler. Claudiu Istodor le nuanţează, însă, cu umorul său deja binecunoscut, rezultatul fiind o apariţie de un cinism, aş zice, spumos. Şi, contrar aparenţelor, tonic.
O prezenţă plină de temperament este şi bucătarul aflat mereu în pană de materie primă. Mircea Rusu desenează, cu fineţe şi vigoare în acelaşi timp, un profil dotat cu exact atâta haz cât permite acest rol.
În cel al Kattrinei, fiica mută a “angrosistei” Anna, Ilinca Manolache pune în jocul ei exclusiv mimic o sensibilitate ardentă dublată de o apreciabilă expresivitate corporală.
În rolul unei “logodnice a regimentului” (sau “animatoare”, în termeni contemporani), Andreea Grămoşteanu realizează o apariţie de temperament, de nereţinută vivacitate comică.
Foarte convingător, Avram Birău, în rolul tenebros al spionului (mai la urmă prevăzut şi cu o Cruce de Fier la gât).
Fiecare componentă a acestei puneri în scenă, incitante şi în egală măsură dificile, contribuie la întruparea paradoxalei tragedii brechtiene, care, în loc de prinţi şi eroi, vorbeşte despre lumpeni şi năpăstuiţi ai sorţii şi în care locul corului a fost luat de cupletele de cabaret: de la scenografia de mare forţă sugestivă a Adrianei Grand, care reuşeşte să te transpună în atmosferă cu ajutorul doar al unor inscripţii de tip cazon, făcute cu şablonul, la song-urile cântate – nu prea rău – de Rodica Negrea, Andreea Grămoşteanu, Claudiu Istodor şi Mircea Rusu, pe muzica lui Paul Dessau şi a emulului său actual Tibor Cári.
Este acest spectacol al lui Victor Ioan Frunză “teatrul epic” pe care şi-l imagina autorul piesei ? Nu ştiu. Cert e, însă, că nu e nici contrariul, respectiv teatrul comercial, de consum, de care atâta se temea Brecht. Ci doar teatru, teatru, pur şi simplu, nimic mai mult. Dar, vorba lui Eugen Lovinescu, nici mai puţin.
NB. Generaţii întregi de actori l-au detestat pe Brecht – mai exact, Micul Organon, tratatul său în care a formulat teoria înstrăinării, a distanţării actorului de personajul interpretat (“V-Effekt”). Căci bieţii oameni ajunseseră să nu mai doarmă nopţile, tot chinuindu-se să descopere metoda “antiiluzionistă” prin care s-ar putea dedubla, “distanţându-se”, cam ca nişte ectoplasme absolut corecte din pdv ideologic. Să nu uităm, toate astea se petreceau prin anii ’50-’60 ai secolului trecut, când, după repetiţii, oamenii mai înghiţeau şi nişte ore de “învăţământ politic” şi când rostul teatrului nu mai era să delecteze, umanizându-l prin aceasta pe antropoid, ci să îndoctrineze, robotizându-l.
Însă, cinstit vorbind, faimoasa teorie n-avea nici un corespondent în realitate.
Prin 1973 sau 1975, nu-mi aduc bine aminte, am avut norocul să văd două spectacole superbe de la Berliner Ensemble, teatrul lui Brecht – şi pot spune, cu conştiinţa împăcată, că nu era pic de V-Effekt în ele.
Iar faptul că Brecht s-a lăsat folosit ca figură de proră a propagandei comuniste (şi nu pe gratis, după cum susţin unii comentatori) nu are nici o legătură cu valoarea şi adevărul etern-uman al celor mai bune dintre piesele sale.
Căci, după cum se exprima Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim.
Dan Predescu
+
http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Mutter-Courage-si-copii-ei-4036.html
+
+
Mica analfabetă Corina Zorzor crede că Mutter Courage se joacă acum pentru prima oară în România : https://adevarul.ro/cultura/teatru/foto-celebrul-spectacol-mutter-courage-premiera-teatrul-mic-1_517a5b0c053c7dd83f4bb387/index.html
MORALA :
în România
(eu nu-i zic Românica ca mitocanii),
cronicarii teatrali sunt fete culte
*