Acum, la transmisiile TV în direct de la înmormântarea Stelei Popescu. Singura care spune vorbe cu miez e Cristina Modreanu, care-i compune un necrolog pur și simplu profesional, că altfel nu-i pot zice. Într-adevăr, așa e, Stela Popescu n-a fost doar interfața unui lanț de farmacii și feblețea mahalalelor și a televiziunilor lor de doi bani. Cei mai de vârsta mea o țin minte ca pe o voce din vremea când toți tăceau, iar asta e ceva foarte important.
(Ca să nu mai spun că eu am văzut-o în Galy Gay, în regia lui Lucian Giurchescu - și era senzațională, la fel ca toți ceilalți din distribuție.)
Dacă stăm și ne gândim un pic, pe vremea aceea au vorbit doar muncitorii de la Lupeni, apoi Goma, Tudoran și iarăși muncitorii, cei de la Brașov. În rest, tăcerea a fost deplină. Și, să nu mint, au mai fost câteva, foarte puține, mari excepții – abia azi ne putem da cu adevărat seama cât de mari: Pintilie, Daneliuc, Toma Caragiu, Octavian Cotescu (secretarul PCR al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale București!) și Stela Popescu. Iar dacă pe scriitori îi puteau reprima fără mare teamă de consecințe, aceștia fiind personalități notorii în cercul nu prea larg al intelectualității umaniste, cu monștrii sacri era ceva mai complicat. Una era să-l omori pe inginerul Ursu, de care nu auzise nimeni – și cu totul altceva, să te atingi de o vedetă TV (căci în ziua următoare, se răspândea, de pildă, zvonul că Nicu Ceaușescu l-ar fi snopit în bătaie pe un alt actor foarte îndrăgit).
Câteva dintre aceste vedete au avut onestitatea și tăria de a aduce vorba. Atât. De a aduce doar vorba, de a pomeni în treacăt, aluziv, de a ”băga șopârle” despre lagărul de concentrare în care cei mai mulți dintre noi am fost deținuți – iar ceilalți, Kapo și gardieni.
Marele lor merit este că n-au recitat poeziile ”patriotice” scrise de Vadim Tudor, Fruntelată etc. Ceea ce conta enorm pentru moralul deținuților.
Și sper că președintele Johannis și consilierii lui la asta s-au gândit când au decorat-o pe Stela Popescu, acum un an.
PS. În interviul pe care mi l-a dat pentru Almanahul Gong 1982 al revistei Teatrul, ea vorbea despre momentele dificile ale comperului de varietăți, cum ar fi acela când un bețiv din public începe să urle în gura mare, în timpul spectacolului. M-a străbătut un fior gândindu-mă că tocmai un asemenea moment a fost cel în care, de fapt, a început sfârșitul ei. Pe o scenă.
Decameronul de Alexander Hausvater, în premieră pe ţară, inaugurează noua stagiune a Teatrului de Stat din Sibiu.
După deja foarte cunoscutul …au pus cătuşe florilor…, a cărui regie a semnat-o la teatrul Odeon, multilateralul om de teatru canadian originar din Bucureşti ni se prezintă în calitate de autor al unui “eseu” dramatic având drept punct de pornire opera lui Boccaccio.
“Înrămarea” celor povestite de naiv-libertinul renascentist se dovedeşte simplă până la linearitate. Într-un spaţiu care, prin unicul element de decor al unui gard de sârmă ghimpată, indică un lagăr de concentrare, cinci deţinuţi sunt obligaţi să amuze un gardian imbecil, sadic, obsedat sexual. Ceea ce şi fac, “punând în scenă” câteva fragmente din Decameronul. Conflictul ia naştere atunci când gardianul sugerează şi apoi pretinde o interpretare mai “realistă”, adică o înfăţişare a tuturor amănuntelor picante evocate de Boccaccio – exhibiţie la care o rămăşiţă de respect de sine îi opreşte pe “actori” să se preteze. Dar… “ordinul nu se discută, ci se execută”. În final, îndreptându-se spre sârma ghimpată, prizonierii îşi leapădă uniformele într-o desprindere simbolică – şi sinucigaşă. Cam asta e tot – şi, îndrăznesc să cred, nu e mult.
Am sesizat, desigur, în toate acestea o similitudine cu stări de fapt pe care le cunoaştem prea bine: spectacolele pentru un singur spectator ne sunt chiar familiare (şi nu cu cinci, ci cu mii sau zeci de mii de interpreţi), înjosirea demnităţii – nu a câtorva deţinuţi, ci a unui întreg popor – am simţit-o, de asemenea, pe pielea noastră ş.a.m.d. Problema este, însă, dacă acestea sunt suficiente pentru a simţi că ne aflăm în faţa unui fapt de artă şi nu a unui şablon, fie el cât de bine intenţionat. În ce mă priveşte (dacă asta are vreo importanţă), sunt pentru “despărţirea apelor”, pentru delimitarea eticului de estetic. Mă îndoiesc de eficienţa parabolei în momentul nostru actual. Parabola şi-a avut rostul ei în vremea dictaturii, când un public complice era dispus să adopte cu entuziasm chiar şi un text modest sub aspect valoric, cu singura condiţie ca el să conţină şi câte o aluzie mai mult sau mai puţin îndrăzneaţă la realitatea noastră concentraţionară de atunci. Nu văd cum am mai putea să reacţionăm la fel şi acum, când arta nu mai este singura supapă de defulare a frustrărilor masei. Multe lipsesc astăzi din România, numai libertatea de expresie, nu.Ceea ce înseamnă, cum am mai spus-o şi altădată, că ne îndreptăm (cu condiţia să nu mai facem vreo prostie electorală ireparabilă) către normalitatea socială. Cu chiu cu vai, târâş-grăpiş, dar ne îndreptăm.
Ca să revin la scenariul lui Alexander Hausvater, trebuie reamintit că istoria lagărelor de concentrare a constituit materia primă pentru un mare număr de cărţi şi filme, care, cu cât aveau în mai mică măsură intenţii expresive, artistice, cu atât erau mai cutremurătoare. Ceea ce textul de faţă nu este – iar asta n-are nici o legătură cu gravitatea subiectului. Evocarea ororilor se va adresa, poate, mereu cu aceeaşi intensitate conştiinţei noastre morale. Percepţiei estetice, cu siguranţă, nu – căci mai există şi ceea ce ar trebui să se cheme “compromiterea subiectului prin repetare monotonă”. (Ar mai fi de remarcat, cu titlu de curiozitate sociologică, faptul că, în teatrul de după 1989, aproape toate textele relative la trecutul nostru totalitar sunt semnate de autori din alte ţări. Să fie asta din cauză că “nu se poate defini o structură printr-unul din elementele aparţinându-i”, cum spunea odată semioticianul Adam Schaff? Unica excepţie notabilă, care salvează onoarea breslei dramaturgilor din România, o constituie piesa foarte tânărului debutant Alin Fumurescu intitulată Buda sau Urma scapă turma – titlu al cărui prim cuvânt nu este nicidecum numele zeului hindus sau al unei părţi din capitala Ungariei, ci denumirea incintei “parfumate” unde, metaforic vorbind, ne-am fi aflat noi claustraţi în ultimele decenii. M-aş mira că nu a provocat scandal,#dacă n-aş şti că reacţia a constat într-o sănătoasă tăcere unanimă. Solidarizarea deţinutului cu temnicerul poate fi pusă şi în acest caz, în deplină linişte de cuget, pe seama faptului că trecutul nostru încă nu a trecut.)
Spectacolul regizat de Iulian Vişa (totodată, traducător al textului şi autor al scenografiei) este primit cu evident interes la Sibiu, unde el constituie o noutate încă incitantă pentru un public nu prea răsfăţat cu spectacole vii şi neconvenţionale. Trebuie amintit, de altfel, că pentru acest teatru (pentru secţia sa română, în orice caz), cele două montări din stagiunea trecută ale lui Vişa – regizor semi-repatriat, care îşi împarte timpul între Sibiu şi teatrul său din Copenhaga – au însemnat, fără exagerare, o înviere, anul 1990 aflându-l cufundat într-un somn foarte asemănător celui de veci. Iar acele două spectacole reprezintă, potrivit criticii, un fapt semnificativ şi în contextul atât de divers al ultimilor doi ani de teatru românesc.
Decameronul plonjează dintru început în plin coşmar. Redusă la mecanica gesturilor sale, forţată să se producă înaintea unui voyeur torţionar, veselia dezinhibată a anecdotei boccacciene ajunge să exprime spaima, teroarea. Coerenţa viziunii regizorale şi vigoarea interpretării sunt motivele pentru care spectacolul “trece rampa”, reuşind în bună măsură să facă uitate obiecţiile la adresa textului.
Tensiunea se naşte prin interferarea celor două planuri ale acţiunii: cel al Commediei dell ’Arte, al evadării efemere în interpretarea personajelor din Decameronul şi cel al revenirii la realitatea atroce a “vieţii cotidiene” din lagăr. Remarcabile sunt momentele de trezire din exuberanţa factice a jocului, de trecere de la agitaţie şi zgomot la o încremenire încordată, anxioasă.
O echipă tânără, reînnnoită, dornică şi capabilă de exteriorizări viguroase, realizează un act scenic sincopat, discontinuu, expresionist, făcut din prăbuşiri disperate şi din explozii de vitalitate frustrată. Trupa de deţinuţi-actori (nu se precizează cât de improvizaţi) figurează o multitudine de ipostaze ale unei umanităţi ultragiate. Interpretarea Suzanei Macovei, o tânără actriţă posedând virtualităţile fizice şi temperamentale ale unei tragediene, tinde să devină patetică. Irina Wintze creează o apariţie pusă sub semnul groazei, al stării de şoc, sfârşind prin a deveni monotonă. Nae Floca-Acileni compune cu minuţie un portret mărturisind o biografie. Ion Buleandră rămâne la funcţionalitatea conferită (şi limitată) de rolul său de gardian, fără exagerări în direcţia patologiei personajului, dar şi fără expresivitate. Şi last not least, este de remarcat cuplul clownilor tragici interpretaţi de Virgil Flonda şi de Constantin Chiriac, a căror mobilitate inteligentă şi spontană reuşeşte să fie o “pată de lumină” pe un fundal sumbru şi să amplifice decisiv tonusul reprezentaţiei.
Cronica de mai sus nu ar fi întreagă dacă n-aş adăuga câteva cuvinte despre condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea instituţia sibiană. În 1988, deci într-un moment când ea exista, practic, doar pentru a plăti salarii, căci despre spectacole viabile şi audienţă la public nu mai putea fi vorba, s-a cheltuit pentru funcţionarea sa suma totală de 5.256.862 lei. Şi, repet, în acel moment, teatrul sibian – ca şi majoritatea celorlalte – era aproape desfiinţat ca instituţie artistică, deoarece din suma aceasta, doar 957.000 de lei proveneau de la buget, iar restul abia că urma să fie realizat din bilete adesea băgate pe gâtul “oamenilor muncii” de către organizatorii sindicali, din şuşanele sau din alte “prestaţii”. Cât priveşte utilizarea ei, suma nu putea acoperi decât în prea mică măsură cheltuielile montărilor. În 1992, conducerea teatrului a alcătuit, cu parcimonie, un proiect de buget de 28.000.000 lei – şi i s-au aprobat 18.000.000, pentru că bugetul local nu permite mai mult, sau nici măcar atât. Nu este singura instituţie de cultură aflată în această situaţie. Şi dacă ne gândim că un leu din 1988 valora cam cât zece lei de astăzi… Cu toate acestea, teatrul din Sibiu continuă să funcţioneze. Întrebarea este: cât timp va continua să o facă?
Adevărul literar şi artistic, 11 octombrie 1992
#Reacţia s-a produs ceva mai târziu – şi anume, în februarie 1993. Am rămas înmărmurit văzând că ea a fost găzduită nu de vreo fiţuică neosecuristă, ci de revista Teatrul azi (nr. 8-9-10/1992), al cărei colaborator am fost eu însumi vreme îndelungată. Mde, a fi patriot înseamnă să nu recunoşti în ruptul capului că ai domiciliat acolo unde zice Fumurescu – şi să faci în aşa fel încât “domiciliul” să pută în continuare. Nu de alta, dar asta-i mireasma cu care te-ai obişnuit.
*
Iulia Vraca, 1974
Alexandru Tocilescu, Costinești, 1979
interviu Dragoș Pâslaru
în ZIGZAG 1985 (supliment al caietelor-program
ale Teatrului Tineretului Piatra Neamț)
O imagine ce ne-a fost familiară, nouă, studenților de la Teatrologie-Filmologie. De la fereastra sălii noastre de curs, rotonda de la etajul 6, am pozat șantierul metroului (stația Izvor), prin 1974 sau 1975.
Maria Chira, Ileana Chimion
George Mihăiță aproape de lumea dezlănțuită
Costinești, 1994
Eugen Cristea, Grete Avram, Nușa Nistor Micu
Timișoara, 1978 (sau 1979?)
Adrian Titieni, 1988
Constantin Avădanei
Gabriela Vlad
Marinela Cătălin
Avram Birău
Gina Rogin
Mariana Buruiană
Nicolae Manolache
Wilhelmina Câta
David Esrig, DPlaFestivalul Internaţional de Teatru Idiş
Bucureşti, 2016
interviuri Stela Popescu şi Silviu Stănculescu
(almanahul GONG 1982, editat de revista TEATRUL, pag. 101-103)
Maia Morgenstern şi Mircea Rusuîn PATIMA ROŞIE
regie, Nicolae Scarlat
(revista TEATRUL nr. 7-8/1987, pag. 103-105)
Gabriel Oseciuc, 1977
Alexandru Tocilescu, Dinu Chivu ş.a. Braşov,1982
Tudorel Filimon, 1988
Ioana Crăciunescu, 31.12.1989
Carmen Trocan, 1990
Claudiu Istodor, 1990
Carmen Ionescu, în Fragmente dintr-o trilogie antică, 1990
Iuliana Moise, în Fragmente dintr-o trilogie antică, 1990
Ion Lucian, 1990
Maia Morgenstern, 1990
Mircea Anca, 1990
Scrisorile călugăriţei portugheze
Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1997
Julieta Szönyi, Mircea Dascaliuc
Conținutul acestui blog - și mai ales, cel al acestei pagini - poate fi preluat numai cu acordul meu scris. De asemenea, este interzisă utilizarea parțială, prin decuparea vreunei părți din aceste imagini.