CASA PE CARE JACK A CONSTRUIT-O
Sunday, January 20th, 2019Jack (Matt Dillon) e inginer. Sau un arhitect ratat.
Proiectul mereu reluat al casei pe care visează să și-o ridice nu îl mulțumește – și va distruge de mai multe ori, disperat, planuri, machete și chiar construcția ridicată pe jumătate. Iar în restul timpului, el se destinde comițând crime de un sadism înfricoșător. Cinci dintre cele peste optzeci comise, alese la întâmplare, i le povestește (numindu-le ”incidente”) unui anume Verge, care nu se lasă văzut până aproape de final.
Jack e un criminal dement – și un arhitect frustrat, la fel ca Adolf Hitler. Poate că și de aici i se trage, sugerează sotto voce filmul lui von Trier.
Despre omor considerat ca una dintre artele frumoase, așa se numea un celebru eseu al lui Thomas De Quincey. Acela era, însă, un paradox umoristic-estet din vremea Romantismului și a lui Mary Shelley, o causerie doctă și uneori spirituală despre istorie, politică, literatură și artă. În versiunea von Trier, însă, ideea nu mai pare nostimă, ci atroce. Asta, și pentru că el nu evocă, ci arată, iar atunci când vrea să producă umor macabru, este doar oribil. Trebuie să știi până unde să mergi prea departe, așa sună o vorbă foarte cunoscută.
În actuala peliculă esențialmente livrescă, mai frapant decât călăuzirea finală a serial killer-ului Jack spre adâncurile vulcanice ale iadului de către un anume Verge (care ar trebui să fie, pentru spectatorul cult, Virgiliu din Infernul lui Dante), este șocul vizual, al sângelui care curge și iar curge, de la un capăt la altul al poveștii.
Cu ce efect, asta-i greu de spus. Pentru că spectatorul educat, care știe despre care ”Verge” e vorba, va fi doar oripilat și atât, iar celălalt, care n-a auzit vreodată de Dante Alighieri, va fi excitat și îndemnat, în subconștient, să spintece și el pe cineva. (În treacăt fie spus, mă întreb ce vor crede spectatorii vorbitori de franceză despre acel ”Verge”.)
Există aici, pe lângă numerosele considerațiuni simili-filosofice, un scurt flashback: un băiat de vreo zece ani – Jack, în copilărie – taie picioarele unui boboc de rață viu. Chiar dacă scena ar fi trucată, prezența unui copil într-un asemenea context tot ridică un mare semn de întrebare etic.
Dar să revenim la zilele maturității ”artistice” a lui Jack. Posesor al unei dubițe și al unui depozit frigorific situat pe o ulicioară nelocuită, Jack își congelează victimele într-un fel de sinistru muzeu Tussaud, în care acestea sunt expuse în atitudini și poziții grotești. Iar în final, din cadavrele congelate, rigide, el alcătuiește scheletul unei case.
Apoteoza demenței lui urmează să fie, însă, uciderea cu un singur glonț de carabină a unui grup de vreo zece inși pe care îi ține prizonieri în depozit. Care nu se va întâmpla, însă, fiindcă nu se poate ținti de la distanța de un metru-doi cu luneta armei. Surprinzător, personajul, până atunci descris ca un vechi vânător, pare să nu știe că orice pușcă are niște componente numite ”țel” și ”cătare”, cu care se realizează ochirea, luneta fiind ceva adăugat acestora, la care se poate renunța foarte simplu.
Filmul lui von Trier are darul de a scoate la iveală conformismul din spectatorii săi. De exemplu, din subsemnatul, un ins care n-a mai fost, până acum, suspectat de așa ceva – și care s-a trezit îndemnat să iasă din sală, pe la jumătatea acestuia. Alții au și făcut-o, de altfel.
Apropo, în 1801, când a citit una din operele marchizului de Sade, conformistul Napoleon Bonaparte a ordonat internarea autorului la balamuc.
Autor al unora dintre cele mai importante filme din secolele XX și XXI (Breaking the waves, Dancer in the dark, Dogville, Antichrist), von Trier începe să se repete. Toate obiecțiunile care puteau fi formulate la adresa unui Nymphomaniac au aplicabilitate și în cazul de față.
Încă o dată ne trezim întrebându-ne unde se termină preocupările artistic-morale și încep obsesiile lui, sexuale sau de altă natură.
https://www.imdb.com/title/tt4003440/videoplayer/vi364231449?ref_=tt_pv_vi_aiv_1
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10589
Post scriptum:
La doar patru zile după postarea celor de mai sus, iată ce aflăm din presă:
Așa-i că nu filmul imită viața, ci viceversa?