Posts Tagged ‘Sibiu’

Din FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU, Bucureşti 2012 (2)

Sunday, November 11th, 2012

Cred că nimic nu se potriveşte mai bine impresiei cu care am plecat de la spectacolul lui Silviu Purcărete decât un celebru schimb de replici dintr-o piesă şi mai celebră: adolescenta Miranda bate din palme, ţipând entuziastă  ”vai, ce minunată lume nouă !”, iar moş Prospero îi răspunde sec “e nouă pentru tine”.

La urmă, tinerii din sală îşi rupeau palmele. Sincer să fiu, nu m-aş fi înghesuit.

…Despre acest spectacol premiat la Edinburgh s-a scris cu elogii. Mai reţinute, pe englezeşte şi nemăsurate, pe româneşte, acasă la el, unde comentatorii se pamează la auzul numelui său şi emit, înfioraţi, nerozii solemne.

În ce mă priveşte, cred că paharul e pe jumătate plin.

Cronica lui Grid Modorcea, de mai la vale, vorbeşte despre jumătatea lui goală.

La fel de reală ca şi cealaltă.

DP

CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER

infantilisme cu femei gravide care nasc tărâţe

După cum a evoluat lucrul lui Silviu Purcărete, era firesc ca el să ajungă să se autoplagieze şi să-i plagieze şi pe alţii. Iar criza sa de creaţie, fundătura în care a ajuns, se numeşte Gulliver’s Travels / Călătoriile lui Gulliver. Care puteau să se numească, mai neaoş, Călătoriile lui Păcală sau, ca să nu-l jignim pe faimosul personaj, Călătoriile mele, adică ale lui Purcărete, fiindcă nu e suficient să aduci un cal pe scenă şi să imaginezi nişte oloage care dau din copite, ori scot nişte nechezături, ca să spui că ai recreat fabuloasa Ţară Houyhnhnms, adică a cailor, fiinţe înţelepte şi cu bun simţ, superioare oamenilor. Dar aici houyhnhnmiţele sunt nişte schiloade şi schizoide, vin din lumea răului, a vrăjitoarelor de mahala.

În studenţie, această ţară a fost prilej de studiu la clasa lui David Esrig şi probabil că Purcărete n-a uitat şi s-a întors în copilăria sa. De altfel, personaj principal este un copil care merge pe un cal de lemn şi citeşte din cartea ruptă de houyhnhnmiţe, care l-au doborât cu furia lor pe Gulliver, un personaj imaginat ca un orator, care venise să ne citească din jurnalul său de bord, el fiind, după cum se ştie, medic pe corabia cu care călătorea.

Şi astfel se naşte o lume total strâmbă, deformată. Dovadă că decorul reprezintă un spital, cu paturi pe rotile, care devin mici spaţii, unde au loc tot felul de operaţii şi decapitări, ca în spectacolele precedente ale regizorului.

Trist este că în Călătoriile lui Gulliver totul este déjà vu. Nici o surpriză, dimpotrivă, o saturaţie. Dar Purcărete merge mai departe. După experienţa unui film, pe care nu l-am văzut, fiindcă nu e difuzat nicăieri, se adapă vârtos din comedia mută. Fură cu toptanul! Ia idei din Mack Sennett, din ce s-a realizat în studiourile Keystone, până la Stan şi Bran şi le traduce în cheie proprie, adică le bălăcăreşte, le ia tot farmecul naiv, ingenuu, şi-l mozoleşte, îl îneacă în balele lui numite „exerciţii scenice”. Ba le amestecă şi cu umbrele chinezeşti, cu efecte minore, ieftine, de şcoler la nea Alecu.

Pe cât de limpezi sunt lumile la Swift, fie că e vorba de ţara piticilor, a uriaşilor, a savanţilor, a cailor, fie a fiinţelor „yahoos”, oameni-maimuţă, fiinţe brutale, arierate mintal, pe atât de confuz e totul în acest spectacol ignobil. Efortul lui Purcărete este să surprindă şi el aceste lumi şi o face pe calea gagului. A gagului de circ, de hocus-pocus, de iluzii fumate, ca oamenii-plastilină, ca târfele-pitic şi alte iluzii optice. Până şi o poantă a trupei VocaPeople este imitată.

Gagurile au şi ele o caligrafie a lor, chiar şi când vedem o bătaie generală cu rupere de haine, ori bătăile cu frişcă, dar Purcărete ne oferă o mâzgă-litură, cam aşa cum a fost ruptă cartea Oratorului şi copilul citeşte ce mai găseşte din resturi. Da, e un spectacol făcut din resturi, resturi de costume, resturi de poante, resturi de idei.

Imaginea generală este de vomă, de degradare, de mizerie a fiinţei umane, ajunse la starea de zombie. Totul e urât în această lume. Toată mitologia lui Swift este făcută praf. Sau înecată în nori de fumigene.

*

În tot spectacolul nu există un moment de frumuseţe, de poezie, de mister, totul e, repet, o vomă generală, o scârbă de tot şi toate, în primul rând, de om. Omul e subom, fiinţa umană e batjocorită, începând cu pruncii făcuţi la kilogram, o dată cu făina sau tărâţele care ţâşnesc din pântecul gravidelor (asta să însemne că li „s-a rupt apa”?), şi aleşi să fie sacrificaţi. Femeile fată mai urât ca porcii, din picioare şi direct în găleţi de lături. Vine un domn doctor, alege un prunc şi îi scoate ficaţii sau inima, o pune la prăjit, chiar există un radiator în care vedem cum arde, îi pune mirodenii, apoi porţia îi este oferită copilului, care gustă şi dă din cap, că-i place, ca la sfârşit să vină doi şobolani uriaşi care se înfruptă şi ei din cea mai rămas din biata inimă a pruncului sacrificat. Ce umor! Să te prăpădeşti de râs, să te mai încălzeşti, nu? fiindcă în Sala Mare a TNB mureai de frig!

Infantilismele au miez când sunt în stadiul popular, ingenuu, dar aici se pretinde un umor cult, iar ele fac răul cel mare, adică ucid umorul. Purcărete a ajuns la performanţa să ucidă umorul prin infantilismele lui macabre. Totul se datorează goanei nebune după imagini, după efecte optice, în detrimentul textului, al teatrului propriu-zis, care în esenţa lui înseamnă text (aici textul, puţin, este pe bandă, iar actorii fac playback, ce ruşine!).

Această goană după imagini scenice nu poate înlocui arta imaginii, care constă în fotografie şi film. Regizorul de teatru nu poate face minuni, să transforme scena în ecran, deşi asta urmăreşte. De mult Purcărete oscilează între scenă şi cinematograf, dar trebuie să meargă la Upside Down să vadă cum are loc această simbioză, care pe scenă ar fi infantilă. Desigur, scuza lui e că se joacă, dar ludicul are şi el nişte reguli, nu este fără măsură, mai ales fără acea măsură care îl face să cadă în naturalism, cum se întâmplă aici.

Şi ce departe suntem de literatura lui Swift, de parabolele sale satirice, care au făcut să se cutremure societatea engleză a timpului. Era bine ca tembelismele să rămână la ele acasă, acasă, adică la Sibiu, unde se practică prostituţia nemiavăzutului, a ruperii gurii târgului. Credeam că s-a terminat demult cu astfel de infantilisme, care nu au legătură nici cu România, nici cu arta.

GRID MODORCEA

Referinţe :

http://www.eif.co.uk/gulliver

http://www.youtube.com/watch?v=33ISUg2Lxbk

http://www.sensotv.ro/arte/FNT2012-3515/calatoriile-lui-gulliver-fnt-2012#/0

http://easyhitcounters.com