Am văzut mii de spectacole teatrale și filme și am scris, în ziare și reviste, despre câteva sute dintre ele. Așa încât ar fi de așteptat ca amintirea lor să se mai fi tocit, estompat, cu timpul. E o chestiune de igienă mentală uitarea, orice s-ar zice. Un intelect care să păstreze totul nu poate fi asemuit decât cu cotlonul imund în care zac câte un bătrân om al străzii complet decrepit și deșeurile, gunoaiele adunate de el de prin pubele, singura sa avere, la care n-ar renunța pentru nimic în lume. Oricât ar părea de ciudat, amintirile mele foarte vii de la teatru și cinema nu sunt chiar așa de multe, ce vreți, numai laptopul meu are 4 gigabiți de RAM, categoric mai mulți decât proprietarul lui.
Iar printre aceste amintiri privilegiate ale mele, iese acum la iveală una fără legătură aparentă cu filmul care a ocazionat-o: Reconstituirea. N-am să povestesc ce impresie mi-a făcut acesta, ce am înțeles atunci, la douăzeci și ceva de ani ai mei, din el (deși, din clipa când i-am văzut, Mihăiță și Găitan s-au transformat în idolii mei), ci doar cât am dat pe bilet: douăzeciși cinci de lei. Eu, care nu cumpăram bilete la negru (asta, mai ales fiindcă nu prea aveam cine știe ce bani de buzunar), am dat fără să crâcnesc cât mi-a cerut bișnițarul din fața cinematografului Luceafărul. Și subliniez că nici la filmele cu John Wayne sau Steve McQueen nu cereau acești înaintemergători ai economiei de piață mai mult de zece - cincisprezece lei pe biletul care costa, oficial, patru. Asta, ca să vedeți care era cota filmului, în unul din rarissimele momente când verdictul criticii docte, culte, a coincis 100% cu opinia publică, a străzii inculte. Am înțeles la un moment dat, mult mai târziu, că Reconstituirea a fost cel mai serios și real film făcut vreodată în Republica Socialistă România.
Și iarăși mult mai târziu, în anii ‘90, am publicat o anchetă referitoare la cel mai important spectacol teatral românesc, la care au răspuns cam treizeci de oameni de specialitate și de mare suprafață culturală. Pe locul întâi a ieșit Revizorul, celebrul și de puțini văzutul spectacol interzis al lui Pintilie (la egalitate de voturi cu Nepotul lui Rameau, al lui David Esrig).
Dumnezeu să-l odihnească pe marele contestatar Lucian Pintilie.
Din nostimadele Istoriei: lumea bună, lumea spălată (prin acest termen înţelegândacea categorie de populaţie care a fost persecutată şi spoliată de comunişti, precum şi toţi posesorii de diplome universitare – care, de altfel, sunt în proporţie de cel puţin treisferturi urmaşi ai persecutorilor cu pricina), a detestat în special primii ani, stalinişti, ai comunismului adus de tancurile ruseşti. Principalul motiv al urii şi dispreţului acestora părea să fie calitatea intelectuală jalnică a noilor tartori: toţi erau ţărani, ca Zăroni, ori „ciocănari” analfabeţi.
„N-o să aştepte clasa muncitoare până îşi dă tovarăşul Dej bacalaureatul”, a ricanat odată celebrul bolşevic Belu Zilber. Ceea ce l-a cam costat, după aia.
Paradoxal şi incredibil, abia după prăbuşirea lui Ceauşescu a urmat adevăratul triumf al comunismului, când câinii lui de pază au putut să-i fure banii şi apoi, ţara întreagă – şi, graţie progresului informaticii şi telecomunicaţiilor, să-şi vadă împlinit visul de a spiona/teroriza pe toată lumea. Abia ucigându-l pe Ceauşescu, a ajuns Securitatea pe cai mari.
Iar lumea spălată a luat-o încă o dată-n bot: astăzi, o mare parte din ştăbime –parlamentari, miniştri şi toate celelalte categorii de vătafi – sunt, ba foşti fierari-betonişti, ba sculeri-matriţeri la bază, ba foşti chelneri, ba foşti şoferi…
Aşa că lumii spălate nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i voteze…
NB. Prin „lume bună, lume spălată” trebuie să înţelegem mai ales categoria de locuitori ai Capitalei capabili a pronunţa „premieră”, cu accent franţuzesc, „pă ţară”. (Să nu credeţi că asta e puţin lucru: ceilalţi, ex-fierar-betoniştii etc., nici n-au auzit vreodată cuvântul „premieră”.)
Pe de altă parte, dacă ne aducem aminte că cel mai bestial guvern al României, guvernul Goga-Cuza, era alcătuit numai din profesori universitari…
*
2014 :
La 1 martie s-au împlinit 74 de ani şi 6 luni de la data considerată drept începutul celui de al 2-lea război mondial - 1 septembrie 1939, când armata lui Hitler a intrat în Danzig “pentru a proteja populaţia germană” din acel oraş.
Da’ nerăbdător mai e Big Brother Volodea, n-a putut el să mai aştepte 6 luni cu dezrobirea fraţilor ruşi de sub ocupaţia fraţilor ucrainieni? măcar să se fi făcut fix 75 de ani de la ultima eliberare de soiul ăsta… număr rotund…
*
Auzi la snobişorii ăştia recenţi: “flashmob” ! păi pe vremuri îi zicea “happening”… să-nţeleagă tot românu’, ce pisici…
*
Şarpele cu ochelari bifocali
*
CATIFELAŢIA, organ de presă
*
Întrebarea lui PULICĂ FRANARIUL: ce tot aveţi cu diminutivele, ce vă tot legaţi de ele?
*
Somnul raţiunii naşte miniştri.
*
…Şi, după ce al nostru N. C. Munteanu publică pe Facebook hârtiuţa de mai sus, îi iau unii apărarea, bietei femei, dând lumii peste ochi cu jumătăţi de adevăruri.
Aşa că nu-i pot băga în mă-sa decât pe jumătate.
*
Şăfu unui spital din Argeş zise azi la tembelizor că nu-i nici o problemă că subalternii lui i-au dat vitamine uneia cu accident vascular cerebral şi au trimis-o acasă. Că cică nu-i nici o diferenţă între o migrenă şi AVC (popular, dambla).
Că cică simptomele celor două belele sunt uşor de confundat.
…Oare o fi confundat el vreodată hârtia de-o sută, din plic, cu una de două sute ? mă-ntreb eu.
*
*
ROMÂNIA TEUTONICĂ
Pe tot mai mulţi prezentatori radio şi TV, de regulă proveniţi de prin nord-estul ţării, începe să-i cheme Johann, Klaus, Hilde…Au trecut vremurile când se numeau Serghei şi Volodea…
*
VĂLENI & TANACU, JUD. VASLUI
Omul de azi, rural, fără carte ori meserie, fără experienţă de viaţă, fără convingeri. Electorat, telespectator. Şi alcoolic. Pe scurt, acerebrat şi nevertebrat. Predestinat a-şi găsi un exoschelet în religie ori în mafiile politice. Carne de tun multă şi ieftină, ca în Rusia, ori bestie a-socială necontrolabilă, ca la noi.
Bibliografie: „ La scoici, exosecheletul este reprezentat de două valve calcaroase dure, în interiorul cărora este protejat corpul moale al moluştei. La lăcuste, scheletul conţine un strat subţire şi dur, alcătuit dintr-o substanţă organică rezistentă, numită chitină. La raci, crusta chitinoasă, pentru a fi mai dură, este impregnată cu săruri de calciu. „
(Wikipedia, mama noastră)
*
Cazino GARA DE NORD
.
.
1972: Olimpiada (numită de unii tragică şi de alţii, infamă) de la München.
Înotătorul Mark Spitz din SUA ia nu ştiu câte medalii. E răsfăţatul presei. Mai arată şi ca un star de la Hollywood, aşa că poza lui e în toate revistele din lume, chiar şi în ale noastre.
Ne atrage, însă, în mod special atenţia Paris Match-ul în care e pozat în costum de baie, în culori. Treaba asta petrecându-se la serviciu, în timpul, vorba aia, al orelor de program, ne îngrămădim toţi la biroul pe care se află revista adusă de unul dintre noi.
Şi aproape că nu îndrăznim să scoatem vreo vorbă: campionul poartă un slip făcut din drapelul naţional al Americii !
Sacrilegiul acesta face să ni se încleşteze fălcile şi să ni se zbârlească părul pe spinare. Nici nu îndrăznim să ne imaginăm ce-ar fi dacă ne-am duce şi noi la ştrand cu tricolorul îmbrăcând acea parte a corpului nostru care, oficial, nici nu există şi despre care doar doctorii au voie să se pronunţe în deplină legalitate şi impunitate !
*
COD CĂCĂNIU. VREMEA VA FI PANICULARĂ mai ales pentru cei care n-au bani să meargă la mare.
Rectificăm : VREMEA VA FI CALICULARĂ (pentru susmenţionaţii).
*
Decalog sec. XX (apud Dan Predescu) :
Heinrich Böll
Mihail Bulgakov
Louis-Ferdinand Céline
Jaroslav Hašek
Ernest Hemingway
James Joyce
Franz Kafka
Thomas Mann
Gabriel Garcia Marquez
Marcel Proust
Post-Decalog sec. XX :
Ivo Andrić
Isaac Babel
Samuel Beckett
Saul Bellow
Massimo Bontempelli
Jorge Luis Borges
Pierre Boulle
Ray Bradbury
Bertolt Brecht
André Breton
Dino Buzzati
Italo Calvino
Albert Camus
Elias Canetti
Karel Čapek
Truman Capote
Raymond Chandler
John Cheever
Paul Claudel
Colette
Joseph Conrad
Julio Cortazar
Heimito von Doderer
John Dos Passos
Petru Dumitriu
Marguerite Duras
Lawrence Durrell
Friedrich Dürrenmatt
Umberto Eco
Antoine de Saint Exupéry
William Faulkner
Alain-Fournier
Romain Gary
Jean Genet
Michel de Ghelderode
André Gide
William Golding
Günter Grass
Vasili Grossman
Daniil Harms
Hermann Hesse
Stefan Heym
Hugo von Hofmannstahl
Bohumil Hrabal
Aldous Huxley
Ilf şi Petrov
Eugen Ionescu
Alfred Jarry
Jerome K. Jerome
Ernst Jünger
Ismail Kadaré
Yasunari Kawabata
Nikos Kazantzakis
Jack Kerouac
Milan Kundera
Giuseppe Tomasi di Lampedusa
David Herbert Lawrence
Stanislav Lem
Claude Lévi-Strauss
Primo Levi
Mario Vargas Llosa
Jack London
Norman Mailer
Curzio Malaparte
André Malraux
François Mauriac
André Maurois
Ian McEwan
Henry Miller
Robert Musil
Vladimir Nabokov
George Orwell
Giovanni Papini
Boris Pasternak
Cesare Pavese
Luigi Pirandello
Marin Preda
Raymond Radiguet
Liviu Rebreanu
Erich Maria Remarque
Władysław Stanisław Reymont
Philip Roth
Jerome David Salinger
Jean Paul Sartre
Arthur Schnitzler
George Bernard Shaw
Ion Dezideriu Sîrbu
Aleksandr Soljeniţîn
John Steinbeck
Arkadii şi Boris Strugaţki
Italo Svevo
Ludmila Ulițkaia
John Updike
Vercors (Jean Bruller)
Boris Vian
Kurt Vonnegut
Herbert George Wells
Virginia Woolf
Marguerite Yourcenar
Evghenii Zamiatin
Móricz Zsigmond
Stefan Zweig
*
Într-o discuţie, aseară, cineva a încercat să mă convingă că filme româneşti bune, înainte de ’89, n-au fost doar Pădurea spânzuraţilor şi Reconstituirea, ci mult mai multe, că regizori talentaţi erau pe atunci, la noi, cu zecile – şi mi-a citat o listă lungă de nume.
În acel moment, l-am întrebat, cu sadismul meu înnăscut, dacă ar fi de acord să se supună următorului experiment: să fie obligat să vizioneze, în fiecare zi, câte trei-patru filme dintre cele la care s-a referit el – şi asta, timp de vreo lună. Omul a pălit şi a lăsat-o moartă. Probabil, fiindcă i-o fi venit în minte acelaşi lucru ca şi mie:
*
O doamnă a pus poza lui Lady Di pe FB şi a scris dedesubt „Şi acum mă întristez cand mă gândesc la ea”.
Probabil că şi răposata simte la fel, adică se întristează când se gândeşte la doamna noastră cu pricina. Căci ce motiv ar avea să se binedispună ?
*
Am fost de curând la cimitir, la ai mei.
Ne salutăm, eu cu paznicul – şi îl întreb, în treacăt „ei, ce mai e nou pe-aici ?”
„Nimic, domnule,” face el „n-a plecat nimeni, toţi sunt la locul lor”.
Negreşit, groparii sunt o breaslă de umorişti. Încă o dată se dovedeşte că Shakespeare ştia totul despre neamul omenesc.
*
DATORII ? CARE DATORII ?
NOI V-AM DAT CIVILIZAŢIA, MIZERABILILOR !
George Topîrceanu, pe care lumea îl ştie, în general, de poet, a scris şi ceva proză. Care, după părerea unor oameni avizaţi (Garabet Ibrăileanu, Nicolae Manolescu ş.a.), era excelentă. Şi rămâne astfel, mi s-a părut şi mie, când am citit, acum câţiva ani, TURTUCAIA * PIRIN-PLANINA, memoriile lui din primul război mondial, publicate în 1937.
Mi-am adus aminte de ele acum, în hărmălaia stârnită de datoriile Greciei şi de politica ei vis à vis de lumea civilizată, care-i cere să le plătească. Şi în vociferările celor care ne tot amintesc că în Grecia s-a născut civilizaţia şi nu în altă parte – uitând să ne spună dacă ea, civilizaţia, domiciliază tot acolo, ori s-o fi mutat, între timp, altundeva.
În privinţa asta, mi se pare că Topîrceanu a pus un mare punct pe i. E drept că notaţiile luise referă la Macedonia, unde s-a aflat prizonier în 1916, dar am impresia că se potrivesc ciudat de bine şi Greciei de mai de la sud: “Macedonie, pământ cu trecut istoric, unde civilizaţia antică s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, şi s-a tras apoi îndărăt de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură; … amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată şi mai brahicefală, care se sfâşie între ele de-atâta vreme cu dinţii şi se violează reciproc, până ce-au ajuns să fuzioneze în această perlă – homo balcanicus – tip unic pe faţa pământului, european prin definiţie geografică şi comitagiu din naştere…”
