Posts Tagged ‘O MIE SI UNA DE MORTI de Dan Predescu’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (6)

Saturday, September 24th, 2011

observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune

Ziarul Cotidianul a fost făcut din banii unui român democrat, Ion Raţiu. (Democraţi sunt numai românii care au reuşit în Vest; ceilalţi plâng, pe bloguri, de dorul legionarilor, SS-iştilor, sau al miliţienilor, care erau, cu toţii, băieţi buni, dar au fost greşit înţeleşi de posteritate, fiindcă şi-au băgat coada jidanii, masonii etc.) Ironia sorţii face ca tocmai pe forumurile de la ziarul Cotidianul, din toată jegoasa şi analfabeta presă românească, să se fi adunat cei mai înverşunaţi apărători ai lui Codreanu, Antonescu şi ai Securităţii de mai târziu. Judecând după insistenţa şi frecvenţa cu care postează, ei o fac în cadrul programului şi atribuţiunilor lor de serviciu. Nu ştiu cum le zice acum - pe vremuri, ar fi fost colonei, acum poate că se numesc consilieri – dar fac aceeaşi treabă ca şi înainte de 1989. Şi tot de la bugetul de stat iau leafă – una mare, fiţi siguri. Aceştia sunt românii adevăraţi, cei cu leafă mare de la buget. Tu, române-ceva-mai-puţin-adevărat, care n-o să iei în veci de veci o asemenea leafă, eşti liber s-o ştergi în Spania, Italia, sau unde vezi cu ochii. Şi de acolo, să trimiţi euroi acasă, pentru ca prăpădita ta de familie să aibă din ce-şi plăti dările. Din care să ia leafă coloneii. Ai vrut democraţie, na democraţie.

*

Cele o mie de tancuri T34 din remiza de pe deal, care n-ar fi putut fi, în nici un caz, folosite în vreun război, fiind mult prea debile pentru armele antitanc din anii 1966-68, când am făcut eu armata la unul dintre cele două regimente de T55 din orăşelul acela ardelenesc cu douăzeci-treizeci de mii de locuitori, dar care erau păstrate acolo, în conservare, adică gata de a fi puse în mişcare într-o oră sau două – ghici pentru ce ? (ca să le uşurez viaţa cititorilor mei candizi, reamintesc că asta se întâmpla la zece ani după contrarevoluţia de la Budapesta…)

*

Dintre lucrurile care m-au oripilat în ‘91, la São Paulo – şi nu m-au mai surprins după aceea, când le-am văzut şi la noi :

- rucsăceii purtaţi de fete invers, peste piept şi nu pe spate, de frica tâlharilor ;

- adolescentul omorât pentru adidaşii din picioare (o pereche de Puma costa, pe atunci, 200 de dolari în Brazilia), treabă repetată, la câţiva ani după aceea, în Ferentari ;

- homeless-ii dormind pe trotuarele din faţa vitrinelor opulente, pe care-i întâlnesc, azi, tot timpul, în faţa blocului unde locuiesc .

*

Şi totuşi, nu acolo am înţeles de ce s-a sinucis Stefan Zweig, în timpul războiului, tocmai când reuşise să scape din Europa ocupată de Hitler. Abia debarcat la São Paulo, a dat nas în nas tocmai cu cultura germană, respectiv cu o grămadă de svastici purtate-n piept şi de Sieg Heil urlate pe străzi. Bietul ‘telectual, evreu şi nevropat, n-a mai rezistat, s-a sinucis cu nevastă cu tot. Şi cam acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Paul Celan, la scurt timp după ce s-a întâlnit cu Heidegger, prin anii ‘70, adică mult după război. Poetul, căruia i se părea insuportabil să mai scrie în limba celor care i-au omorât toată familia, n-a putut scoate o vorbă în prezenţa filozofului (uşor hitlerist cu câteva decenii mai ‘nainte), iar la scurt timp după aceea s-a şi sinucis. Evreul, desigur. Aşa sunt ei: nevropaţi, complexaţi…

*

Spania, cel mai dobitoc imperiu colonial din istoria omenirii, care a distrus un continent întreg, cu oamenii şi culturile sale, fără ca din asta să rezulte vreun câştig durabil pentru ea însăşi, pentru Spania, rămasă la fel de săracă. Tot argintul Indiilor s-a transformat în guleraşele de dantelă apretată purtate de nobili cu nume kilometrice, în timp ce cusătoresele rubiconde şi zâmbăreţe au creat, cu tenacitate şi fără fasoane, zestrea Ţărilor de Jos.

*

Regizorul Marii Bulibăşeli Naţionale din decembrie 1989 care face un film despre cum au intrat tinerii în catedrala din Timişoara, fiindcă preoţii le-au deschis porţile ei ca să adăpostească înăuntru – şi nu că, de fapt, aceia i-au lăsat să fie măcelăriţi pe trepte, cum s-a întâmplat în realitate. Tot el, în calitate de expert nr. 1, spune, în 2004, adevărul despre teroriştii de la revoluţie – şi anume, că armele lor foarte performante, cu lunete şi sisteme de vedere şi ochire în întuneric, cu infraroşii, sau cu amplificatoare de lumină, erau de fapt carabine de vânătoare. E adevărat, unele scumpe. Şi că, pentru a afla pe loc cine erau teroriştii, ar fi fost suficient să fie luate la puricat evidenţele Asociaţiei Generale a Vînătorilor şi Pescarilor Sportivi din R.S.R. Marele regizor, portavocea fostei (?) Securităţi. Din motive care îl privesc.

*

Teatru sărac? Teatru sărăntoc, mai degrabă. Teatru mitocan, teatru nătâng, teatru «de fiţe», teatru analfabet, teatru – neam prost. Un teatru al sărăciei cu duhul zgomotoase. Omul medieval, care gândea exclusiv cu creierul colectiv al religiei, ideologia oficială şi unică, vedea în sărăcie, inclusiv în aceea spirituală, o mare virtute. Protestantismul, însă, în zorii erei moderne, o considera un păcat.

*

Delamort S.R.L., magazin de îmbrăcăminte second hand.

*

Occidentul are înclinaţia asta cam zoofilă, de a se lăsa stăpânit de animale, aşa că degeaba daţi vina pe comunişti pentru asta… cum o chema pe aia cu taurul? Nu Europa?

*

Care e diferenţa între oameni şi animale? Animalele sunt frumoase.

*

România: ce se face nu se spune, ce se spune nu se face.

*

E o mare diferenţă între mine şi el. El radiază de satisfacţie când dă de unul mai prost ca el şi poate, în linişte, să-l bălăcărească în emisiunea lui televizată. Eu mă bucur mai ales atunci când dau de unul mai deştept ca mine. Poate e o tâmpenie, dar apariţia câte unuia dintr-ăsta mie-mi pare un semn că lumea devine locuibilă. De către oameni, vreau să spun. Poate că e o copilărie, un idealism imatur, dar aş vrea cu disperare ca lucrul ăsta să fie adevărat. Şi dacă nici asta nu se numeşte credinţă…

*

În armată, ne aflam la un loc băieţi de toate soiurile - şi studenţi daţi afară din anul doi sau trei, dar şi ciobani. Cei care făceau cele mai multe fiţe erau totdeauna ăştia din urmă, ba că mâncarea nu-i bună, ba că bocancii nu-s noi. La liberare, când ne-am îmbrăcat în hainele noastre aduse de-acasă, i-am văzut pe cei mai mofturoşi dintre noi : erau – fără exagerare – în zdrenţe.

*

Faza cu M. B., din 1991, de la premiera cu Ospăţul lui Balthazar, montat de Dabija la Nottara : în foaier, sunt puse nişte afişe mari cu citate din Vechiul Testament.

- Ia te uită, fac eu, asta-i din Ecleziast.

- O fi, zice colega mea cronicăreasă de teatru (fostă, printre altele, politrucă la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), că dumneavoastră, ăştia mai tineri, aţi citit mai multe…

*

Sufleu de caracatiţă, apud Sanda Marin: luaţi o caracatiţă apetisantă şi suflaţi-i în fund.

*

Opinie publică: atunci când e aceeaşi cu a mea.

Prejudecăţi şi superstiţii de-ale mulţimii tâmpe: atunci când nu e.

*

H., secretar de stat la Cultură, explicând, prin 2003, de ce i-a mutat pe toţi funcţionarii într-o singură hală, în noua clădire a ministerului: din cauza problemelor de comunicare.

“Dom’le, păi ăştia lucrau de douăzeci de ani în birouri vecine - şi nu-şi dădeau bunăziua când se întâlneau pe holuri, sau în lift!”

*

E şi el un fel de rege Midas: transformă în căcat tot ce atinge.

*

Decembrie 1976: tabăra studenţească de la Sângiorz-Băi şi cantina ei, unde tacâmurile, din argint veritabil, cu monogramă, sunt cele care au aparţinut, pe vremuri, grofului nu-ştiu-care de prin partea locului. Acum, sunt date pe mâna studenţilor veniţi în tabără, care le mai şi strică, pierd, fură etc. Pentru asta, nu există decât două explicaţii posibile : ori şefuţii locali sunt nişte troglodiţi care habar n-au de valoarea reală a acestora, ori, hoţi obişnuiţi, care au trecut mobilierul şi vesela contelui pe inventar şi acum aşteaptă răbdători termenul de casare ca să le poată lua acasă, fără ca asta să se cheme, legalmente, furt. De altfel, ei, şefuţii aceştia, sunt chiar cei care au organizat tombola de revelion, al cărei unic premiu este un purcel de lapte, premiul fiind câştigat - neagră fatalitate! - de nevasta directorului taberei.

Pentru viitorii istorici naivi ai secolelor următoare (de va mai exista aşa ceva) : cam aşa au ajuns averile “burghezo-moşierimii” pe mâna “oamenilor muncii”. Şi cam tot aşa a fost privatizată şi averea ţării, după ‘89.

*

Adrian Marino a fost, probabil, singurul adevărat şi original specialist român în morfologia culturii. “Dicţionarul” său “de idei literare” e una dintre puţinele lucrări cu care am putea defila noi prin lume. Într-o cultură de imitaţii şi de plagiate, el a fost autentic şi original. Într-o epocă în care lumea înţelege prin “estetică” scoaterea punctelor negre de pe ten şi operaţiile de mărire a ţâţelor, el era un estetician. Nu-i de mirare că le-a parut bizar şi că l-au urât. Prea era mare diferenţa între el şi mediul ambiant. Iar ce spune el despre unii sau alţii e teribil de adevărat şi asta v-o confirmă unul care i-a cunoscut mai îndeaproape pe vreo câţiva dintre ei. Nu ştiu cine ar putea dărâma judecăţile lui despre ditamai monştrii sacri de ieri şi de azi. Corul lor de chelălăieli, la apariţia acestei cărţi, nu face decât s-o confirme.

*

Pe la începutul anilor ‘90, prin toate birourile de mahări mai mari sau mai mici (şi nu neapărat din domeniul culturii), dădeai de cele 6 sau 8 volume groase, albăstrii cu auriu, din Enciclopedia dello spettacolo – erau ajutoare din Italia, că aşa era pe atunci, eram ajutaţi, dragii de noi, dar Enciclopedia asta mirosea inconfundabil a mucegai, stătuse mult şi bine prin nişte pivniţe înainte să ne ajute pe noi, asta e sigur. Calul de dar nu se caută la dinţi. E numa’ de decor.

*

CORECTITUDINE POLITICĂ

Să le purtăm de grijă persoanelor cu dizabilităţi : locurile la Facultatea de Belle Arte vor fi rezervate în proporţie de 10% candidaţilor nevăzători.

*

Tică Păun, regizorul, fostul meu coleg de facultate, îmi readuce în amintire întâmplarea de la un colocviu studenţesc de teoria artei, desfăşurat la Sibiu, la care am luat parte amândoi, în 1975.

Un individ de la U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist, pentru cine nu ştie) se arătă nemulţumit de faptul că, în comunicarea mea, se întâlneşte de mai multe ori termenul Weltanschauung. Ce, n-avem nici o expresie pe româneşte care să exprime acelaşi lucru ?

I-am răspuns ţâfnos că, de trei generaţii critice încoace, în limba română, Weltanschauung se traduce prin Weltanschauung.

…Şi mă mai miram, pe urmă, că toate-mi merg de-andoaselea … şi că am ajuns muncitor necalificat la uzina Vulcan, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar…

*

Revista literară Ficţiunea & Micţiunea

*

Revista săptămânală Boul şucărit – organ de opinie & atitudine

*

Revista Enuresis

*

Site-ul Urocultura

*

Experienţele şi copiii se fac personal.

*

Promisiunile făcute unui copil şi unui duşman trebuie neapărat ţinute, aşa m-a învăţat o veche prietenă, acum vreo patruzeci de ani. Ce pot să zic ? În orice caz, mi-am dat osteneala…

*

Tartori, jupâni, vătafi, trepăduşi, argaţi – societatea românească din mileniul III…

*

Numai boii sunt consecvenţi, zise porcul.

*

Miştocăreala tipic bucureşteană ajunge la suprarealism în momentele-i de graţie.

*

În 1985, într-un tramvai, pe undeva, între Militari şi Crângaşi. Un boschetar beat sparge, cu o cărămidă, parbrizul unei Dacii oprite în dreptul staţiei de tramvai. Pasagerii asistă, fără reacţie. În clipa când individul din Dacie se dă jos şi-l înşfacă pe beţiv, lumea din tramvai începe să-l huiduie, luând apărarea bietului boschetar, om amărât şi el, care n-are Dacie.

*

Comunismul românesc, suprapus (exact ca şi capitalismul, de altfel) pe cutume : slugărnicie abjectă în sus / ciocoism sălbatic în jos. Aici, „subaltern” înseamnă întotdeauna „slugă”. Pe de altă parte, aici, ideea de împărăţie totalitară este veche şi adâncă, datând încă de la Bizanţ. Iar individul se află întotdeauna în raport de adversitate cu structura statală, Moromete versus fonciirea. Aici, în general, cam tot ce i-ar prii individului este interzis. Nimic nu este permis, totul este tolerat (asta însemnând „cu şpaga corespunzătoare”).

*

Cuvântul “experienţă” este un alt nume dat “învăţăturii de minte”.

*

Dezbateri pe tema hârtiei igienice folosite de împăratul Nero

*

Seninătatea care domneşte într-o locuinţă prevăzută cu două grupuri sanitare.

*

Matracuci de la Tecuci. Şi gealaţi din Afumaţi.

*

În 1980, public în revista Teatrul cronica unui spectacol jucat la teatrul din Arad. Fiind vorba de o traducere, spun două  vorbe şi despre calitatea ei, care nu mi se pare grozavă. Ceea ce declanşează “ura şi mânia oamenilor muncii”, după cum bine zicea jurământul militar, în armată (ce-oi fi având astăzi, de-mi tot aduc aminte de militărie?)

Mai exact, traducătorul trimite la redacţie o scrisoare în care mă, vorba aia, înfierează. Şi încheie apoteotic, spunând că mârşavul meu gest “nu trebuie să rămână incognit“.

*

Un ziar publică un articol cu tematică religioasă, dacă-mi mai aduc bine aminte. Incredibil, pe forumul ziarului, se încinge o discuţie interminabilă pe tema asta. E un pic ridicol să porţi, în anul 2007, discuţii care au mai avut loc prin secolul al XVIII-lea, iar problema părea, dracului, clasată. Asta mă trimite cu gândul la un personaj inventat de un scriitor libertin francez. Pentru acela, zice autorul, toate femeile erau fecioare – asta, apropo de calibrul de obuzier greu al băiatului. Pentru noi, toate ideile par virgine, dar din motivul contrar, de calibru (telectual) gen puşcoace cu aer comprimat, à la Bouvard & Pecuchet. Nu mai descoperiţi America, fraţi români, mafioţii ruşi au făcut-o înaintea voastrăşi încă aşa de bine, că le e frică băştinoşilor să mai iasă din casă.

*

Patriot profesionist : îşi iubeşte patria pe bani.

*

AMINTIRI DESPRE CEAUŞESCU :

Pentru mine, animăluţ mic şi prost, viaţa e grea fără Jupânu’. Viaţa pe cont propriu înseamnă răspunderi şi riscuri, iar asta cere creier. Eu n-am alt creier decât pe al turmei din care fac parte.