La urma urmei, dacă Dinu Săraru scrie în Adevărul, de ce n-ar publica şi Popescu Dumnezeu în România literară? A avut şi el nişte realizări: să nu uităm că meritul de a-l turba pe Niculae Ceaşcă al nostru, lingându-l frenetic în cur şi astfel făcându-l din prost nebun, e frăţeşte împărţit între două persoane: Adrian Păunescu şi Popescu Dumnezeu.
În seara asta, pe B1TV, unul dintre dătătorii cu părerea de pe ecran pomeneşte ceva despre un individ (sau cărucior pentru butelii de aragaz, n-am reţinut exact) care ar avea „pedigri”. Văd că s-a răspândit utilizarea englezismului ăsta pentru tot ce ar vrea să însemne „fişă de activitate”, dosar de Cadre, sau cazier etc. Mi se pare că a venit vremea să-i explicăm Tovarăşului Popeur că pedigree au numai caii şi câinii de rasă. Nu oamenii şi nici obiectele. Şi nici măgarii.
(8 iulie 2014)
*
Daţi click pe cele două imagini de mai sus. Cam aşa arăta plaja de la Epava din Costineşti în 1979 - şi apoi, în 1988. Observaţi cum cele două cazemate din beton armat, aflate în 1979 pe plajă, s-au depărtat încet-încet de ea. Sau, mai exact, plaja de ele. Pentru a ajunge, în zilele noastre, la o distanţă de cel puţin 50 de metri în larg (vezi imaginea de mai jos).
Asta, pentru că nici stăpânirea de dinainte de ‘89 şi nici cea de după nu s-au îndurat să facă naibii un blocaj de stabilopozi în dreptul plajei acesteia, care era odată superbă. Dacă nu un dig civilizat, care nici măcar nu era nevoie să fie prea lung…
Încă nu i-am ajuns din urmă pe ruşi, care au reuşit să sece Marea Aral. Dar facem tot posibilul să-i ajungem.
Suntem o civilizaţie bătrână, de mult sterilă. Am spus deja tot ce-aveam de spus, am experimentat, gustat, trăit, fumat totul – iar artei noastre nu i-a mai rămas de explorat decât perimetrul atrocelui şi violenţei.
Se pare că “atroce” este cea mai adecvată denumire a unui concept sui generis, a unei noi categorii, aflată într-un tot mai sesizabil proces de constituire. Mi se pare că esteticienii vor începe să vorbească despre “atroce” şi “disperat”, aşa cum, pe vremuri, se vorbea despre noţiuni ca “frumos”, sau “comic”, sau “sublim” etc.
“Atunci când nimeni nu te ascultă, când nimeni nu vrea s-audă ce-ai de spus, nu-ţi rămâne decât să pui o bombă, care să vorbească pentru tine”, aşa gândea un personaj dintr-un film despre IRA (Armata Republicană Irlandeză).
Cine să-l asculte pe povestitorul căruia nu i-au mai rămas de spus decât poveşti de mult cunoscute de toată lumea ? Creatorului ce vrea să mai fie văzut şi auzit, în zilele noastre, se pare că nu i-a rămas decât soluţia violentă, explozivă, singura aflată într-o legătură oarecare cu realitatea pe care ne-o bagă zilnic pe gât televiziunea.
Gata cu “épater le bourgeois”! Am trecut la “valorificarea superioară a potenţialului artistic”, cum ar fi zis secretarul de partid al Şcolii de Literatură, prin anii 50… la “terroriser et effrayer tout le monde”.
Cam în asta constă, zic eu, demersul expresiv al lui von Trier, de la Antichrist încoace. Ultimele lui filme pendulează între obscen şi atroce şi îşi pun comentatorii în situaţia delicată de a nu putea, din motiv de convenienţe, să relateze ce anume se petrece în ele, obligându-i la o exprimare perifrastică, sau, dacă sunt mai tâmpiţi, la născociri de un caraghioslâc de-a dreptul urmuzian. (O zearistă dâmboviţeană pretinde că, în scenele de sex, protagonista din Nymphomaniac a utilizat un …vagin artificial ! curat Pâlnia şi Stamate, ce mai încoa’ şi’ncolo…)
Von Trier îi dedică Antichrist lui Tarkovski, perplexându-şi privitorii care ştiau că acela a fost un mare mistic creştin ortodox – în vreme ce opera dedicată miroase mai degrabă a satanism… Tragă de aici fiecare ce concluzii vrea şi poate…
În ce mă priveşte, cred că afinitatea esenţială, primordială, a danezului nu e cea cu negurosul regizor sovietic mistic (o persoană, de altfel, dotată cu imensă forţă expresivă), ci cu la fel de neguros-fanaticii atentatori sinucigaşi actuali, de a căror teamă tremură o lume-ntreagă.
În Nimphomaniac, exhibiţionismul pornografic dinamitează convenienţele, obligându-ne să ne reamintim că automatismele, reflexele noastre numite „reguli de bună purtare” sunt, până una-alta, chiar tabù-urile aflate la temelia civilizaţiei. *
A civilizaţiei iudeo-creştine detestate de Nietzsche – şi numite de alţii „umanistă”, care este un sistem de supravieţuire colectivă.
Iar această civilizaţie, oricât i-ar indispune afirmaţia pe diverşii ideologi de ocazie, este una singură, cea europeană – înconjurată şi penetrată de numeroase culturi, subculturi şi infraculturi ostile, care nu dau doi bani pe cuvântul „umanism”. Şi nici pe vieţile altora.
* De altfel, le-au mai dinamitat şi alte filme care-au trecut pe la Cannes, ba au luat şi premii (v. http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179). Dar Von Trier prea o face sistematic…
Ca să se înţeleagă mai bine de ce spun cele de mai sus despre posibila nouă categorie estetică, citiţi acest lung poem al lui George Vasilievici (1978-2010). Mie mi s-a părut cel mai puternic lucru pe care l-am citit în ultimii douăzeci de ani. Scuze pentru lipsa diacriticelor, n-am mai stat să i le pun eu.
POEM ÎN CARE EMILIA SE POVESTESTE
“du-te fa si te spala“ îmi zicea mamica “c-o sa ne umpli de boli” si tatutu venea beat în fiecare noapte si-l batea pe frati-miu pentru ca nu adormea la timp si eu aveam saispe’ jumate, de, de unde sa stiu, într-o noapte era chiar sa ma sufoc pent’ ca nici macar nu ma lasa sa ma trezesc si ma lua asa din somn, si m-am trezit cu ditamai darabaua îndesata pe gît si-am vomitat si atunci mi-a zis taticu, “fa tu esti mai proasta decît curva de mata”, de, eu aveam saispe jumate si nici nu stiam si dupa aia n-am mai putut sa dorm pent’ca mirosea a ciapa si a borîtura si ciarceafurile erau ude de transpiratia lu’ tatutu care muncise toata ziua sa ne puna noua o pîine pe masa, asa zicea, pent’ca de cînd se nascuse ala mic nu mai ne ajungeam cu niciunele si atunci mi-a zis mamica sa ma duc si eu sa caut ceva de munca ca cu scoala oricum nu ma mai primea de cînd m-a prins directoru cu portarul în veceu si asa am ajuns la Bibi care avea fete multe si frumoase si i-a zis lu mamica ca-i da doua sute de parai daca ma lasa sa muncesc la el si mamica a fost de acord, numa sa vin dimineata cînd termin sa dorm acasa ca ea numai poate si tatutu este si el barbat de! asa zicea mamica si dadea din cap ca numa Dumnezeu stie prin cîte a trecut ea de cînd a dat-o afara de la fabrica, ca directorul a adus pe una mai tînara în locu ei dupa ce o…. si rîdea stii tu zicea mamica aproape patru ani dar acum se saturase si zicea ca nu mai da randament sau ceva de genu asta si ca este nevoie de forta de munca, de vîna tanara si tatutu s-a îmbatat rau, praf s-a facut de nervi si-a batut-o s-a zis ce fa si ala s-a saturat de tine? si s-a dus acolo si i-a spus lu’ domn director ca el stia tot si s-a rugat sa n-o dea afara ca asa femeie afurisita n-o sa mai gaseasca el prea curînd, da acu, mamica nu mai poate si are scurgeri tot mai des si miroase tare rau ca nici nu putem sa stam la masa cu ea si eu plîng ca nici ala mic n-o mai suporta si trebuie sa am grija si de el da acu nu mai pot pent’ca nu mai am timp de cînd cu Bibi, de, aveam saispe’ jumate si voiam si eu sa cunosc lumea ca de cînd cu frate-miu ala mai mare pe care l-au internat si l-au uitat acolo toti ziceau “uite, aia-i sora lu ‘ Dili” si fugeau de mine de parca eram ciumata si copii la scoala ma scuipau si ma bateau, spuneau ca asta este pentru ce le-a facut frate-miu ala mai mare pîna m-a prins directoru cu portaru în veceu si m-a dat afara pentru ca el nu are nevoie de o curva care sa-i strice lui scoala, asa zicea, si mamica m-a dus la Bibi atunci si tatutu a baut toti banii pe care-i luase mamica si tot nu au facut nimic si atunci au vîndut casa pe care o aveam de la bunicu care a fost profesor cu facultate si de-aia l-au primit pe taticu la posta ca era baiatu lu’ nea Nae, om învatat, de, cu relatii, da dupa ce a murit bunicu si tatutu s-a tot dus beat la munca l-au dat afara si apoi a mai fost si treaba cu mosu’ ala si cu plîngerea lui care zicea ca tatutu ii furase banii de pensie dupa ce îl pusese sa semneze si atunci a fost cînd tatutu nu a venit acasa patru zile de l-a gasit mamica beat mort în Tabacariei si se umflase si vomita sînge, dar tatutu om puternic a scapat si nici nu l-au tinut mult la spital atunci s-a îmbolnavit mamica si spunea ca numai din cauza lui, ca ce daca mai faceau un copil, s-asa ala mare este acolo unde este si pe ea nu o mai intereseaza, ca vrea si ea sa aibe un sprijin la batranete, ca cu curva aia de fita si cu fitu ala care a început sa semene cu tine sigur o sa ma manînce viermii în casa, asa zice si eu plîng, cum am plîns si atunci cînd m-a batut Bibi prima data cînd am plecat cu baiatu ala frumos si am lipsit doua nopti, si tatutu m-a batut atunci da eu nu stiam ca nu am voie si am jurat pe ochii lu mamica si m-am rugat la Fecioara sa nu mai dea si dupa ce s-a oprit Bibi mi-a zis sa vin peste cîteva zile cînd ma fac bine ca el nu ma tine toata ziua pe mîncare si bautura fara sa fac nimic si eu plîngeam si am fugit acasa si atunci m-a luat tatutu în primire si eu juram ca il iubesc pe Claudiu, si ce fa ala este mai coios, las ca-ti arat eu tie pula, asa zicea tatutu si-mi cara pumni si picioare în burta pîna cînd am lesinat si nici atunci nu m-a lasat a început sa-si îndese darabaua în gura mea si eu scuipam sînge si atunci m-a batut mai tare, ai ajuns ca proasta aia de mata zicea, toata viata au frecat-o toti pe unde au vrut s-acum pute ca un hoit de-ti vine sa borasti si eu am vrut sa fug la Claudiu dar m-au prins si el nu a mai venit dupa mine asa cum a promis si m-a prins iarna acolo la Bibi si era frig pent’ca doar ei stateau în camera aia din fund unde era cald, pe noi ne tinea în camerele din fata si eram vreo zece fete care ne plîngeam de mila si Bibi nu trebuia sa auda ca ne batea altfel futu-va muma-n cur de tîrfe ordinare asa zicea si începea sa ne care pumni eu muncesc toata ziua pentru voi si voi tot faceti gît? nu mai gasiti voi asa baiat ca mine s-a batut-o pe Carmen în seara aia si a venit politia si ne-a luat pe toate sa ne vaccineze si eu nu stiam si mi-am suflecat mîneca si ei au început sa rîda suge fa, numai trage de timp asa zicea domnu’ politist, fara dinti fa, fara dinti si mi-a dat cu pumnu-n cap si eu l-am muscat de durere si tatutu a rîs cînd a auzit ce fa, nu te-am învatat? degeaba ai crescut sub acoperisu’ meu si rîdea si m-a tinut în curte toata dimineata de-am crezut ca mor de frig si mi-a zis ca nu intru în casa pîna nu sparg toate lemnele si eu l-am ascultat toata viata pe tatutu da acum era prea frig si nu-mi simteam mîinile s-am fugit la tanti Ana care a vrut sa cheme politia cînd m-a vazut în halul ala da a venit mamica dupa mine sa va spalati pe cap cu familia voastra nenorocita zicea tanti Ana si mama nici nu voia sa auda, ma tîra dupa ea si eu nu-mi mai simteam picioarele si m-a dus direct la Bibi ca sa nu ma omoare nebunu spunea si nu m-am dus acasa mai multe zile, mamica venea si-mi aducea mîncare pe ascuns si zicea ca tatutu parca era turbat si mie îmi era mila de el si ma simteam vinovata s-am vrut sa fug dar îmi era frica de celelalte fete sa nu ma spuna pent’ca Bibi era plecat sa aduca niste fete din Targu’ Mures, acolo erau mai ieftine si unele veneau chiar pe degeaba ca oricum nu aveau bani de mîncare sau de alte alea si Bibi era foarte dragut la început si peste cîteva zile el tot nu s-a întors si atunci s-au gîndit ca trebuie sa se fi întamplat ceva cu el si au mai plecat doi baieti sa-l caute pen’ca la politie nu puteau sa mearga si au lipsit si ei mai multe saptamîni, au dat telefon de cîteva ori dar noua nu ne-au spus nimic, doar susoteau pe la colturi si în camera din fund si atunci Mirela care era sefa noastra a spus ca sigur s-a întîmplat ceva, ca nu trebuia sa plece singur în tara ca avea multi dusmani si cînd l-au adus noi am plîns, desi acum nu prea stiu de ce dar arata ca un copil avortat, stiu eu cum arata astia de cînd am fost cu fratele lu’ Bibi care ne-a luat dupa aia la el, la doctor ca ramasesem grea si tatutu a spus ca mai bine ma omoara decît sa aduc pe lume alta secatura, asa arata Bibi ca niste bucati de carne si mirosea tare rau desi era iarna si statuse înghetat, mirosea a porc pîrlit da cel mai tare a plîns Mirela care zicea ca ea ce-o sa faca, ca este destul de batrîna si sigur n-o s-o vrea nimeni sa munceasca în alta parte si cred ca-l iubea c-au gasit-o si pe ea peste doua saptamîni atîrnata în camera din fata cu limba iesita printre dintii ei cariati si-au dus-o la spital si noi nu am mai vazut-o de atunci, în iarna aia nu am mai muncit ca domnu’ doctor a spus ca nu am voie o luna si m-au trimis acasa da’ n-am stat decît vreo doua saptamîni ca ne descurcam tot mai greu si mamica m-a trimis înapoi s-aduc bani ca nici taticu nu mai muncea si statea în pat toata ziua cu sticla de rachiu si scuipa verde într-un ligean da’ noroc ca era martie deja si începuse sa se mai încalzeasca si ne mergea mai bine, aveam clienti mai multi da’ oricum nu era ca vara ziceau fetele cînd vin strainii si studentii care în sesiune nu au timp asa ca vin la noi si ele deja ajunsesera sa-i cunoasca cam pe toti pen’ca rar se întîmpla sa vina cîte unu nou si fiecare avea fata lui si ele stiau cam tot ce le place si ziceau ca astia sunt cei mai perversi da si cei mai curati si nu le miroase chiar daca nu platesc la fel de bine ca strainii da’ trebuie sa fiu atenta cu ei ca vorbesc frumos si sa nu patesc ca Magda, fata de anu trecut care s-a îndragostit de unu si nu-i mai lua bani si a aflat Bibi, Dumnezeu sa-l ierte, si a batut-o pîna a ramas lata si-au dus-o la spital a cazut pe scari asa au zis si ea a murit acolo dupa ce si-a înghitit limba într-o noapte cînd asistenta dormea si nu a auzit nimeni nimic chiar daca erau mai multe fete în camera da eu nu-mi faceam griji, de, aveam saispe’ jumate si il iubeam pe Claudiu care nu a mai venit da’ eu il asteptam înca si plîngeam cîteodata noaptea si de cîte ori venea cîte un client ma rugam sa fie el si ma ascundeam în spatele fetelor cînd ne scoteau la ales pîna cînd au început sa-mi dea tot mai putini bani si de cîte ori veneam acasa tatutu ma batea si mai tare si mamica plîngea de foame cred pen’ca toti banii se duceau pe bautura si ei se plîngeau ce-ti pasa tie fa, tu manînci la aia dar noi? uite în ce hal ne-ai adus cu lenea ta curva dracului sa vad unde o sa te duci cînd nu o sa mai fim noi fa, ce-o sa te faci atunci, asa zicea mamica si plîngea, ca numai tu o sa ma bagi în mormînt si eu nici macar sa plîng nu mai puteam de oboseala si voiam doar sa dorm da tatutu avea chef tot mai des în ultimul timp si nu ma lasa si atunci am început sa ma ascund în magazie unde am gasit Biblia lu’ bunica si am dormit acolo cîteva saptamîni pîna m-a gasit tatutu asa dormind cu Domnu nostru Isus lînga mine si a rîs si a început sa strige la mamica, vino fa femeie sa vezi ce face proasta asta a ta, acum crede ca asta o sa-i dea de mîncare, da’ mamica, femeie cu frica lu’ Dumnezeu s-a închinat si mi-a luat cartea ca cica aia nu-i pentru curve ci numai pentru oameni cu sufletu’ curat si-n ziua aia a venit Claudiu da’ nu m-a recunoscut si a luat-o pe Carmen fata cea noua s-atunci parca mi s-a rupt inima în mine si n-am mai putut sa manînc cîteva zile si n-am mai dormit si nici sa muncesc nu mai puteam pentru ca începeam sa plîng si spuneau ca nu au platit sa ma auda pe mine bocind sau cum îmi trag mucii si se plîngeau la Elvis fratele lu’ Bibi ca blonda nu mai vrea sa-si faca traba cum trbuie, ca si-a luat-o-n cap asa ziceau si atunci m-au luat si m-au dus în Piata Ovidiu si m-au vîndut lu’ nea Birol care oricum avea nevoie de mai multe fete pe timpu’ verii si ei oricum aveau prea multe si nu mai aveau cum sa ne tina pe toate si nea Birol a spus ca ma ia la el dar trebuie sa ma încerce întîi sa vada daca sunt rezistenta, cinci luni am stat la nea’ Birol care nu prea ma lasa sa ma duc acasa si mamica se prapadea deja, nu mai putea sa se ridice din pat si eu îi trimiteam bani printr-un copil din cartier care venea des pe la mine si-l primeam în camera aia plina de zdrente si ziare vechi în care erau doar patru saltele aruncate pe jos si alea ca vai de ele de ne pisam pe noi de frig iarna, si-un lighean în care ne spalam toate patru cîte stateam acolo si fetele au fost dragute la început si s-au purtat frumos da’ eu aveam mai multi clienti ca eram mai proaspata, asa ziceau si ele au început sa vorbeasca urît despre mine si sa-mi fure banii pe care eu voiam sa-i trimit lu’ mamica care a murit în vara aia si am avut voie sa ma duc trei zile acasa si nu era mai nimeni în afara de tatutu si tanti Ana si eu am plîns-o pe mamica care era asa frumoasa asezata acolo în pat si am vrut s-o sarut dar mirosea prea tare ca tatutu nu mai venise acasa de multe zile si ea murise si statuse asa si se umflase si umpluse casa de sînge pentru ca se rupsese ceva în ea si nu a mai putut sa se ridice de jos si toti vecinii au spus ca a murit ca o nenorocita, asa cum a trait si nimeni nu a venit la priveghi doar eu cu tatutu care s-a îmbatat si m-a pus sa ma dezbrac ca daca nu ma omoara, asa zicea ca oricum nu sunt fata lui ca cine stie cu cine s-a futut proasta asta de mata de ai iesit asa o jegoasa, si de acum n-am decît sa ma fac bors zicea ca pe el nu il mai intereseaza si mamica parca dormea asa desi era umflata eu o iubeam si tot mi se parea frumoasa si n-am vrut sa ma dezbrac si atunci m-a scos de par afara în curte si m-a batut cu lantu de la cîine si tanti Ana a chemat politia ca asa ceva nu se poate zicea, ca dupa ce a bagat-o pe biata mama în mormînt acum se leaga de copilul asta pe care l-a nenorocit oricum si politia a venit si l-a luat pe tatutu si eu am plîns ca-l iubeam si stiam ca trebuie sa aibe el un motiv ca doar nu ma batea degeaba si m-au întrebat multe si eu le-am povestit tot si tatutu spunea sa tac din gura si ca nu este adevarat ca sunt o mincinoasa ordinara si ca nici macar nu sunt fata lui si atunci am ramas doar cu tanti Ana care nu m-a mai lasat sa ma duc la Nea Birol si a spus ca are ea grija de mine, asta a fost vara trecuta si am stat ceva la tanti Ana si au venit de mai multe ori dupa mine da’ tanti Ana le-a spus ca nu ma cunoaste si nici nu ma lasa sa ies afara ca sa nu ma vada cineva si eu mai ieseam noaptea la poarta dupa ce se culca ea si atunci l-am vazut pe Claudiu într-o noapte si am iesit tot mai des dupa aia da el nu a mai trecut pe acolo si un baiat i-a spus lu’ nea Birol ca m-a vazut si au venit într-o noapte si au dat buzna în casa si-au lovit-o pe tanti Ana cu capu’ de calorifer si pe mine m-au legat si m-au bagat într-un sac de plastic si nu mai vedeam nimic doar simteam din cînd în cînd cum ma loveau cu ceva greu si nici macar nu puteam sa tip de durere ca aveam gura plina de sînge, la fiecare lovitura mi se umplea gura de sînge si simteam cum ma înec si deodata nu m-a mai durut nimic si-am lesinat, doctorii au spus ca m-a adus aici un sofer de tir care m-ar fi gasit într-un sant aproape de un refugiu, dincolo de Ovidiu si pierdusem mult sînge aproape ca nici nu mai respiram si este atît de multa lumina în camera asta de spital si asistentele sunt asa de bune ca macar acum sa se poarte cineva frumos cu mine zic ele dar eu nu sunt suparata nici pe mamica si nici pe tatutu si este atîta alb aici aproape ca…aproap…. apr….
Martin Heidegger a consacrat un întreg eseu spusei lui Nietzsche : “Dumnezeu a murit”(Holzwege: Nietzsches Wort “Gott ist tot”),iar concluzia este următoarea :
“Astfel, vorba «Dumnezeu a murit» înseamnă: lumea suprasensibilă este lipsită de forţă eficientă. Nu mai răspîndeşte nici un fel de viaţă. Metafizica, adică pentru Nietzsche filozofia occidentală înţeleasă ca platonism, s-a sfîrşit. Nietzsche îsi înţelege filozofia ca pe o mişcare antimetafizică, adică, pentru el, antiplatoniciană. (…) Dacă Dumnezeu, în calitate de Cauză suprasensibilă şi Scop al oricărei realităţi, a murit, dacă lumea suprasensibilă a ideilor şi-a pierdut forţa constrîngătoare şi mai ales forţa de redeşteptare şi de elevaţie, nu mai rămîne nimic căruia omul să i se poată conforma şi după care să-şi poată îndrepta paşii. De aceea… apare întrebarea: «Nu rătăcim noi oare ca printr-un neant nesfîrşit ? »[La Gaya Scienza,af. 125, din 1882].
Astfel, formula «Dumnezeu a murit» constată că neantul începe să se întindă. Aici, neantvrea să spună : absenţa unei lumi suprasensibile cu putere de constrîngere. Nihilismul este o mişcare istorială*, şi nu părerea sau doctrina unei persoane sau a alteia. Nihilismul, «cel mai neliniştitor dintre oaspeţi», bate la uşă. (…) Nihilismul mişcă Istoria în felul unui proces fundamental abia recunoscut în destinul popoarelor occidentale. Nihilismul nu este aşadar un fenomen istoric printre altele, sau un curent spiritual care, în interiorul istoriei occidentale, s-ar înfătişa alături de alte curente spirituale, cum ar fi creştinismul, umanismul ori iluminismul. Nihilismul, gîndit în esenţa lui, este mai curînd mişcarea fundamentală a Istoriei Occidentului. (…)
*Este folosit termenulhistorial vs. historique,cu valoare adjectivală dar şi substantivală, pentru heideggerianuldas Geschickliche,“destinalul”, opusul a ceea ce este “istoric”, accidental. (n.tr.)
Ioan Petru Culianu
Notă (D.P.):
<< Nihilismul, gîndit în esenţa lui, este mai curînd mişcarea fundamentală a Istoriei Occidentului. >>
Ar trebui adăugat, la ani buni după ce au fost puse pe hârtie aceste lucruri, că, aşa cum putem constata, nihilismul nu este un capăt de drum. Negativismului nihilist, care nu respecta nimic şi pe nimeni, i-a urmat şi îi va mai urma fundamentalismul, adică acea ideologie care respectă multe, dar nu şi vieţile altora.
În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.
În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri.[2]
Fragmentele dintr-o trilogie anticăpuse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.
Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.
Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerbana montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi.Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y comprismuzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.
Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.
Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.
S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă înMedeeaeste o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip regeşi în Medeea.
Personajul Troieneloreste un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei StanaIonescu, Ioanei Bulcă, Tatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen Ionescu, Iulianei Moise, lui Claudiu Istodorşi lui Alexandru Bindea– şi tuturor celorlalţi.
Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească.A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen Galin, Claudiu Bleonţ, Mircea Anca, Florina Cercel, Costel Constantin, Alexandru Finţi, Simona Măicănescu, Cerasela Stan, Constantin Dinulescu, Dan Puric, Andrei Ionescu, Vasile Filipescu.
RadioAntena Bucureştilor, emisiuneaRepere culturale, 4 decembrie 1990
(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)
Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor, în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…
Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean din 1990 al lui Andrei Şerban, a parcurs un număr de kilometri mai mare decât au totalizat turneele Teatrului Naţional din Bucureşti de la înfiinţarea sa până azi. Unul dintre cele mai excitante voiaje ale acestui spectacol a fost, fără îndoială, cel în Brazilia, din 1991, căruia am avut marea şansă de a-i fi fost unul dintre organizatori.
E o întreagă poveste că am ajuns în Brazilia tocmai eu, pe atunci un simplu consilier de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Asta, după ce am “tras tare” cam două luni cu scriptologia organizatorică a turneului (colegul meu care făcuse primele demersuri, în urmă cu aproape un an, plecase între timp la Londra, cu o bursă şi lăsase treaba destul de nelămurită pentru ca succesorul - subsemnatul, în speţă - s-o ia de la zero). Situaţia era delicată în vara lui 1991, cu două-trei luni înainte de plecare, nu numai din cauză că brazilienii, neprimind nici o veste de la noi timp de o jumătate de an, erau convinşi că am renunţat la turneu - ci şi pentru că, trezindu-ne aproape la spartul târgului, îi anunţam cu seninătate că, desigur, venim, cum au putut să-şi închipuie că am renunţat? Venim, desigur - şi nu singuri, ca să nu ne fie urât pe drum.
N-am să vă înşir aici toate amănuntele multe şi zemoase ale acestei poveşti (Doamne, ce cantitate de mizerie omenească poate răscoli perspectiva unui voiaj intercontinental moca!), deşi ar trebui s-o fac fie şi numai pentru a spune că acela care m-a trimis, ca unic reprezentant al ministerului la evenimentul cu pricina, a fost Andrei Pleşu. Domnul ministru Andrei Pleşu, care a hotărât astfel în şedinţa de la ora 4, cu 16 ore înaintea decolării - şi anume, în prezenţa mărimilor din minister. Care au receptat decizia sa cu (vă imaginaţi ce) entuziasm.
O poveste şi mai palpitantă este, însă, cea despre amabila invitaţie a curatorului Bienalei de arte plastice de la São Paulo, adresată Trilogiei (deci, unui ansamblu teatral de vreo 70 de persoane), care s-a transformat într-una cu doi destinatari, respectiv, două teatre bucureştene (respectiv, 122 de persoane) - cărora, în ultima clipă, li s-au mai adăugat 7. Total general = 129.
Trebuie stomac zdravăn ca să înghiţi o surpriză dintr-asta. Brazilienii au înghiţit-o - fără a se manifesta zgomotos, rămânând amabili. Semn că bugetul municipiului São Paulo era ceva ce nici n-ar fi îndrăznit să viseze Bucureştiul de atunci (şi teamă mi-e că nici cel de azi). Fapt este că 127 de membri ai delegaţiei noastre au fost cazaţi în hoteluri de 3 şi de 4 stele. Într-unul de 5 stele au fost găzduiţi numai dl. Ion Caramitru şi defunctul meu prieten Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat la Externe.
La întoarcere, am publicat, în ziarul Adevărul, o relatare în care, nu neapărat din oportunism, ci mai degrabă din jenă şi lehamite, n-am pomenit nimic despre lucrurile mai sus înşirate. Cu timpul, însă, aceste plăcute sentimente au trecut. Iar naţia, nu-i aşa? are dreptul să ştie.
România la São Paulo
Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvao, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.
La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : “La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă.” Şi nu e vorba numai de fier… Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.
În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură. După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii (care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise).
Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracana, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.
În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că “presa” orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre “publicuri”, ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.
Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar “călduţe”) nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.
Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandracu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, fără traducere la cască, durând cam patru ore. Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic… Totul e relativ… Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.
Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.
În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-Călineşti, Ioan Aurel Mureşan,Mircea Popescu şi Marian Zidaru.
Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale “mineriadei” aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine… Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi cã, în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.
Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.
Adevărul, 16.10.1991
—————————————————–
Anchetele mele despre teatrul românesc, publicate în 1996 şi 1998, au fost alcătuite din răspunsurile câtorva cunoscători bucureşteni – nu foarte mulţi, dar competenţi în materie. O parte semnificativă a opiniei de specialitate din acel moment, zic eu, formată din critici, dramaturgi, ziarişti, regizori, actori, precum şi din alţi oameni de cultură de mare suprafaţă - tineri sau mai puţin tineri. Unii dintre ei au avut ocazia să vadă marile spectacole româneşti din anii ‘60-’70, alţii au auzit numai de ele, unii se dădeau în vânt după noutăţi, alţii le detestau, unii ţineau cu partidul la putere, alţii cu opoziţia. Iar câţiva (profesori şi prieteni de-ai mei, unii) nu mai sunt printre noi: Ileana Berlogea, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Iosif Naghiu, Dumnezeu să-i odihnească în pace.
Scurtă anchetă – 1996
1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră? 2. Dar în ultimii şapte ani? 3. Dar în ultima stagiune?
Răspunsuri:
* Prof. univ. dr. Ileana Berlogea, Academia de Teatru şi Film Bucureşti:
1. Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1990.
2. Acelaşi.
3. Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova.
- - -
* Valentin Silvestru, critic de teatru:
1. Danton de Camil Petrescu, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1972.
2. Danaidele, Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1995. 3. Chira Chiralina, după Panait Istrati, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Maria Filotti din Brăila.
- - -
* Mircea Ghiţulescu, critic de teatru:
1. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1975; Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui György Harág, la Teatrul Maghiar Cluj, în 1979; Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, în 1980.
2. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.
- - -
* Doru Mareş, critic de teatru, ziarul Cotidianul :
1. …au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, la teatrul Odeon, în 1992.
2. Acelaşi.
3. Antigona de Sofocle, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ; Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale, în regia lui Anton Tauf, la Teatrul Dramatic din Baia Mare.
- - -
* Ion Caramitru, actor, preşedintele UNITER:
1. Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1971.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1991.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.
- - -
* Cristina Dumitrescu, critic de teatru, ziarul Cotidianul:
1. Livada cu vişini de Cehov, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1968; Nepotul lui Rameau de Diderot, în regia lui David Esrig, la teatrul Bulandra, în 1969; Cum vă place de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1961; Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1972; Livada cu vişini de Cehov, în regia lui György Harág, la Teatrul Naţional Târgu Mureş, în 1982.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.
- - -
* Vlad Rădescu, actor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Medeea din Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.
- - -
* Prof. univ. Sanda Manu, regizoare, vicepreşedintă a UNITER:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Ubu ex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.
- - -
* Ionela Liţă, ziaristă, Adevărul literar şi artistic:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
2. Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Dramatic din Braşov.
- - -
* Iosif Naghiu, dramaturg:
1. Tango de Mrožek, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Mic, în 1969.
1. Marat /Sade de Peter Weiss, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Naţional Cluj, în 1991.
2. Profesionistul de Duśan Kovacević, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti.
- - -
* Mihai Mălaimare, actor, directorul teatrului Masca:
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1981.
2. Şi a venit îngerul, după Gabriel Garcia Márquez, în regia Ancăi Florea, la teatrul Masca, în 1995.
3. –
- - -
* Olivia Chirvasiu, ziaristă, Evenimentul zilei:
1. Furtuna de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1981.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban; Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.
- - -
* Alexandru Darie, regizor, teatrul Bulandra:
1. Furtuna, Liviu Ciulei; Procesul de Suhovo-Kobîlin, în regia lui György Harág, la Teatrul de Comedie, în 1985; Troilus şi Cresida de Shakespeare, în regia lui David Esrig, la Teatrul de Comedie, în 1964; Livada cu vişini, György Harág.
2. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1991; Fuga de Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în 1994.
3. Trei surori de Cehov, în regia lui Alexandru Darie, la teatrul Bulandra.
- - -
* Oana Popescu, consilier, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii:
1. Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1982; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1983.
2. Pelicanul de Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Levant, în 1994; Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. O, ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui George Tudor, la teatrul Arlechino din Braşov.
- - -
* Nicolae Scarlat, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Mireasa mută de Ben Jonson, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie.
- - -
* Virgil Ogăşanu, actor, directorul teatrului Bulandra:
1. Rinocerii de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie, în 1965; Răceala de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Bulandra, în 1977.
2. Patul lui Procust, după Camil Petrescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Bulandra, în 1995.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.
- - -
* Alice Georgescu, critic de teatru, revista Teatrul azi:
1. Regele Lear de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1970.
2. Visul unei nopţi de vară, Liviu Ciulei.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.
TEATRUL AZI, Bucureşti, nr. 10-12/1996, pag. 20-22
Sertarele memoriei
1. Care este cel mai bun spectacol românesc de teatru văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar din 1990 încoace?
Răspunsuri:
* Cătălina Buzoianu, regizoare:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig. 2. Fedra, după Racine şi Euripide, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1994.
* Dominic Dembinski, regizor:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. …au pus cătuşe florilor…, Alexander Hausvater.
* Radu Gabrea, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. N-am văzut destule ca să mă pot pronunţa.
* Dan Grigore, pianist:
1. Leonce şi Lena, Liviu Ciulei.
2. Îmi vine să zic Richard al III-lea, de la Royal National Theatre din Londra, care a fost în turneu aici, în 1991, cu un protagonist excepţional, Ian McKellen. A fost unul dintre vârfurile carierei mele de spectator, ca să spun aşa. Dintre ale noastre, aş zice La Ţigănci, după Mircea Eliade, pus în scenă de Alexander Hausvater la Odeon, în 1994.
* Prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, critic literar:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Decameronul 645, după Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în 1993.
* Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
* Adriana Popescu, teatrolog:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
2. Acelaşi răspuns ca mai înainte.
* Silviu Purcărete, regizor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Am văzut destul de puţine, fiind mult timp plecat în străinătate. Cu această rezervă, aş zice Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, în 1993.
* Victor Rebengiuc, actor:
1. Nu le-am văzut. Am jucat în ele. În afară de cele în care am jucat, Revizorul lui Lucian Pintilie.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
* Răzvan Teodorescu, istoric:
1. În tinereţea mea, consideram că toată “seria” Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu era un summum. Pentru acea vreme, fără îndoială, era. Astăzi, aş spune că cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă în 1988 de Silviu Purcărete, la Teatrul Mic (care s-a soldat şi cu o celebră anchetă, despre care nu ştiu dacă aţi aflat prea multe) – şi Danaidele, spectacol regizat tot de Purcărete. Pentru mine, Purcărete este regizorul absolut al românilor.
2. Repet: tot Danaidele. Dacă a fost ceva excepţional după 1989, atunci a fost acest spectacol.
* Dorel Vişan, actor:
1. O scrisoare pierdută de Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, la Naţionalul bucureştean, în 1957, cu generaţia aceea de aur – Giugaru, Finteşteanu, Beligan, Nicky Atanasiu… Acela era teatru, unde actorul era vioara întâi – şi nu “imaginea” sau alte farafastâcuri.
2. Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, pus în scenă de Mircea Marin la Teatrul Naţional din Cluj. A fost pusă prin 1982, dar se mai juca şi în 1996. Sau Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, spectacol regizat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 1996.
Aprecierile exprimate în răspunsurile la întrebarea nr. 1 a acestei anchete (a cărei primă parte a apărut în nr. 10-12/1996 al revistei Teatrul azi) configurează următorul “top” – provizoriu, pentru că la completarea lui ar mai putea fi invitaţi mulţi alţi cunoscători:
1. Revizorul lui Lucian Pintilie şi Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig – câte 5 opţiuni.
2. Fragmente dintr-o trilogie anticăde Andrei Şerban – 4 opţiuni.
3. Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei – 3 opţiuni.
PRIVIREA nr. 106, Bucureşti, 28 ianuarie 1998, pag. 54
+Răspunsul realizatorului anchetei, hors texte:
1. Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şiNepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta(Cătălina Buzoianu), Tartuffeşi Cabala bigoţilor (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex(Silviu Purcărete), Lulu (Dragoş Galgoţiu) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.
[1]Încep cu ea din motive absolut personale (şi egoiste): a fost una dintre cele două la care am fost organizator şi selecţioner. Şi despre care am şi scris. Eram plin de energie pe vremea aceea… şi încă mai credeam în, ca să zic aşa, comestibilitatea Obiectelor Zburătoare Neidentificate…
[2]Iată una demnă de colecţia “Cele mai frumoase nerozii”: în Electra, ultima parte a Trilogiei lui Şerban, este prezent în scenă un şarpe Boa viu şi măricel. Toată lumea vede în el un simbol, ceea ce şi este. Avântându-se să ni-l tălmăcească, o tânără colegă din presa scrisă afirmă că e vorba de un simbol al păcatului, al Diavolului, sau ceva pe-acolo. În realitate, legendarul şarpe Python ucis de zeul Apollo este animalul de la care acesta şi-a luat supranumele (Apollo Pythius), căci finalul scăldat în lumină al Trilogiei este pus sub semnul ordinii raţionale şi seninătăţii apollinice, în opoziţie cu bezna dionisiac-confuz-violentă, plină de “zgomot şi furie”, în care se desfăşoară Medeea, prima parte a acesteia.