Posts Tagged ‘Maestrul şi Margareta’

N. STEINHARDT - o intuiţie de geniu

Sunday, May 26th, 2013

Văratec, 1970

Maestrul şi Margareta, recomandată stăruitor de Pillat.

Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pământ, în Uniune(a Sovietică – n.m.), luând chip de motan negru care duce cu el un Primus.

Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul?

(Zât! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!)

Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului.

Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi – lepădându-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă – se dă pe brazdă şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului – triumf al bunei stări.

Când dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică acoperişurile, ce se vede? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe câte un Primus masa de seară.

Ăsta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocteiluri Molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii.

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gândul miliardului acela şi jumătate, cine stă să se gândească, îl apucă nebunia.

Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi va fi altceva.*

Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social**, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit.

Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.

Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător.

JURNALUL FERICIRII

(ed. Polirom, 2008, pag. 276-277)

* În ce mă priveşte, l-am văzut pe viu, în Danemarca, în 1997 – şi chiar era altceva. Era comunism, dar nu semăna nici de-al dracului cu al nostru, sau cu al ruşilor. E adevărat, era un comunism făcut cu dolarii Planului Marshall (de nişte oameni disciplinaţi şi obişnuiţi cu munca). Şi, repet, era în mult mai mare măsură comunism decât capitalism.

** E nostim că Steinhardt vorbeşte de “rasism social”, el, care abia de-a scăpat de bestialităţile rasismului propriu-zis, antisemit…

La Zilele filmelor ruseşti: AMIRALUL

Saturday, November 26th, 2011

Cinema STUDIO

Bucureşti, 25-27 noiembrie 2011

AMIRALUL JIVAGO

Motto:

Ce e adevărul ?

Pilat din Pont

Un film rusesc recent despre amiralul Kolceak, comandantul unei armate a “albilor”, înfrânt de către bolşevici şi executat la Irkutsk în 1920, constituie un subiect deosebit de interesant mai ales pentru români.

Aceasta, deoarece descoperim că faimosul amiral era descendentul unui strămoş moldovean, Iliaş Colceag, personaj din secolul al XVIII-lea cu o uluitoare biografie rocambolescă. Convertit la Islam sub numele de Hussein, făcut paşă şi ulterior, vizir, el a fost, la un moment dat, comandantul otoman al cetăţii basarabene Hotin. În cursul unuia dintre multele războaie ruso-turce, asediat şi rămas cu doar 900 de oameni contra celor 60.000 de ruşi atacatori, el se predă în condiţii onorabile şi după un prizonierat de lux de câţiva ani, este eliberat şi ia hotărârea să se întoarcă la Constantinopol. Pe drum, află că sultanul are de gând să-l condamne la moarte, considerând predarea Hotinului drept trădare, aşa că-şi schimbă traseul şi se angajează în servicul contelui polonez Józef Potocki, hatman al Kievului (şi tată al lui Jan Potocki, autorul celebrului “Manuscris găsit la Saragosa“).

Iliaş a murit la Jitomir, în 1743. Fiul său a revenit la ortodoxie, fiind înnobilat şi dăruit cu moşii de împărăteasa Elisabeta Petrovna (1741-1762). Câţiva dintre urmaşi au făcut cariere militare. Unul dintre ei a fost amiralul Alexandr Kolceak, ultimul conducător suprem al Rusiei fost ţariste.

Iar acum, ca să revin la oile noatre, adică la civilizatele secole XX-XXI, cele mai sângeroase din istoria omenirii, o să încep printr-o constatare de natură personală. Şi anume, că tinereii de-alde mine au avut parte, în viaţă, de două mari ghinioane:

1. că au prins şi vremurile “dinainte”;

2. că nu şi-au pierdut memoria.

Aceste două nefericite circumstanţe mă obligă să constat că secvenţa cu care începe filmul, cea a unei bătălii navale din primul război mondial, seamănă binişor cu multe alte scene din acele filme în care soldatul sovietic trecea, călare pe tanc, pe sub gheaţă, trăgând din ţigare şi fluierând, în acelaşi timp, Internaţionala. Numai că, acum, nici vorbă de Internaţionala. Acum, nava comandată de amiral trece fără păs printr-un câmp de mine, după ce el şi toţi ofiţerii săi se închină şi pupă icoanele. În vreme ce monstrul de cuirasat nemţesc, care-i fugăreşte, calcă pe o mină şi se duce, cu ajutorul lui Dumnezeu, la fund.

Altă confuzie supărătoare care nu mi-a dat pace, puţin mai încolo, a fost cea din secvenţa atacului la baionetă împotriva tranşeelor bolşevice: aveam impresia că atacatorii strigă “Za Stalin, za rodinu !“ Ce să-i faci, zaharisiţilor de vârsta mea poţi să le fluturi şi-un tramvai… că tot asta or să audă…

Spre deosebire, însă, de filmele pe care le-am văzut înainte de prăbuşirea imperiului sovietic, aici, “băieţii răi“ sunt bolşevicii, portretizaţi ca un fel de şmecheraşi de Cuţarida siberian-jenicăbarbiană.

Văzând toate astea, îţi pierzi orice urmă de îndoială: nici regizorul Andrei Kravciuc şi nici starurile sale de aici nu au avut printre părinţii şi bunicii lor vreun membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. E clar.

Propaganda rusească post-sovietică este mult mai ineficientă decât cea dinainte, care era servită de nume precum Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko, Vertov, Kalatozov, Alov şi Naumov, Tarkovski, Bondarciuk, Mihalkov…

Asta, chiar şi atunci când, ca de exemplu în filmul lui Kravciuk, ne pune în faţă interpretări actoriceşti meritorii şi prezenţe feminine încântătoare: Konstantin Habenski, Elisaveta Boiarskaia şi Anna Kovalciuk (inubliabila Margareta din excepţionalul serial Maestrul şi Margareta regizat de Vladimir Bortko).

Post scriptum: toată mândra şi culta noastră  presă  se  înghesui să scrie că filmul lui Kravciuk are ceva în comun cu Crucişătorul Potiomkin. Păi sigur că are, vorbeşte despre acelaşi lucru. Dar e ca şi cum ai spune că  Hitler şi Churchill au ceva în comun. Evident că au: al 2-lea război mondial. În care au fost, de altfel, inamici.