Penultima oră: despre javre şi potăi
Friday, September 6th, 2013Timeo Danaos
lui François de La Rochefoucauld,
care s-ar mira că-i este
dedicată o asemenea poveste
A fost odată un om care se tot învârtea prin micul nostru orăşel. Umbla aşa, brambura, de colo până colo. Te izbeai la tot pasul şi puteai fi sigur că o să dai de el la orice oră a zilei, fie prin parc, fie în faţa primăriei, fie la gară, fie la fabrica de şuruburi. Căra întotdeauna cu el o pungă din plastic, în care avea cârnaţi. Nu prea mulţi, o jumătate sau un kilogram, iar cârnaţii erau din cei foarte ieftini, plini de zgârciuri, de oase măcinate şi de şoric nebărbierit.
Nici el nu prea era bărbierit, iar hainele sale erau foarte uzate. Nu le schimba niciodată.
Nu l-ai fi băgat în seamă dacă n-ai fi dat de el la tot pasul. De câte ori întâlnea un câine, unul la fel de nearătos ca şi el însuşi, omul scotea din pungă o bucată de cârnat şi i-o azvârlea. Câinele o prindea din zbor, o hăpăia şi, fericit, îi făcea o plecăciune dând din coadă şi zicând “să trăiţi”.
Adesea, după ce îşi făcea pomană cu unul, mai veneau încă doi-trei şi nu îl lăsau să plece până nu le împărţea tot conţinutul pungii. Apoi, omul se ducea să cumpere alţi cârnaţi. Asta socotea el, pesemne, că e menirea lui pe lume: să-i sature pe câinii flămânzi. Şi toţi erau flămânzi.
În scurt timp, au ajuns să-l cunoască toate potăile din oraş. Pe unde trecea el, se adunau în haite şi îl preamăreau chelălăind.
În cele din urmă, omul n-a mai putut face altfel decât să-şi dea întâlnire într-o bună zi, la prânz, cu protejaţii săi. Ei îl aşteptau, adunaţi în marea groapă a cărămidăriei de lângă depozitul de cherestea.
Omul le-a împărţit ceea ce adusese, un cărucior plin cu cârnaţi, pe care câinii i-au înfulecat la iuţeală. Apoi, cum nu mai rămăsese nimic de mâncare, l-au halit pe donator. Cei care se săturaseră priveau cu interes.
– A fost un binefăcător, spuse unul, în chip de discurs funebru.
– Mă tem de oameni chiar dacă aduc daruri, recită un câine bătrân, care-şi făcuse liceul pe timpuri, aşa că mai apucase să audă de “Iliada”.
– Era ahtiat de reclamă, se auzi un altul.
– Mai dă-l în mă-sa de megaloman, scuipă interlocutorul său. Încă un paranoic! Ce-şi închipuia, că ne dă el nouă de mâncare?
în vol. CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE
de Dan Predescu
editura Niculescu, Bucureşti, 2013
pag. 23
NB:
Javrele au fantezie. Au forţă creatoare, la o adică. Ultima zmecherie pe care-au inventat-o e că pe bietul copil din parcul Tei l-au sfâşiat pedofilii. O fi vorba de pedofilii de la Asociaţia aia care protejează… chiar aşa, pe cine protejează ea ? şi unde cotizează ? ghici ciupercă…
NB 2:
Hai că începură şi agenţiile internaţionale de presă să se intereseze de chestia asta. Ghinionul şi nenorocirea României: rahatul prea mare şi preşul prea mic.