Radio GUERILLA despre festivalul DAKINO & al Dv. DAN PREDESCU
Monday, April 8th, 2013auzi http://www.radioguerrilla.ro/emisiuni/vocea-filmelor_54.html din 7 aprilie a.c.
vezi şi http://www.famart.ro/
auzi http://www.radioguerrilla.ro/emisiuni/vocea-filmelor_54.html din 7 aprilie a.c.
vezi şi http://www.famart.ro/
CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE
proze de DAN PREDESCU - editura NICULESCU, 2013.
Volum publicat cu sprijinul financiar al CopyRo.
Lansare, la librăria Cărtureşti / str. A. Verona, 2 aprilie 2013.
Speech-uri: RADU ALDULESCU, scriitor, prof. univ. dr . ION BOGDAN LEFTER, critic literar, CLAUDIU ISTODOR, actor, VLAD RĂDESCU, actor - şi autorul.
Îl cunosc de câţiva ani pe Dan Predescu. Şi citind această carte pe care m-a rugat să i-o prezint, acest superb regal de proză scurtă, mi-am amintit de discuţiile noastre din anii aceia, mai mereu focalizate pe epoca antedecembristă – şi pe reverberaţiile ei în prezentul nostru, în actualitatea noastră. Cam la acest lucru se referă şi cartea de faţă. Mi-aduc aminte că, în conversaţiile noastre, sesizam adesea, cu surprindere sau stupefacţie, amploarea, magnitudinea schimbării. De parcă vechile vremuri ar fi fost ceva greu de conceput, ceva străin, ca de pe altă planetă. Dacă, printr-o minune, un tânăr din ziua de azi s-ar trezi transplantat în anii 70, sau 80, e puţin probabil că ar putea să se adapteze. Şi viceversa, dacă, printr-o minune, cineva care a murit în 1989 ar reînvia în zilele noastre, ar fi foarte dezorientat. Şi nu e sigur că n-ar vrea să se întoarcă de unde-a venit. Adică în mormânt.
Vreau să spun că s-a întâmplat o ruptură. A fost chiar o ruptură, politică, socială, culturală, care ne-a aruncat pe altă planetă. Totodată, iar lucrul ăsta e sesizabil în această carte, a existat şi atunci o ruptură socială, care s-a perpetuat în prezentul nostru. Ruptura între clasa culturală, ca să zic aşa, pe care Dan Predescu a cunoscut-o foarte bine şi România, ca să zic aşa, profundă, „talpa ţării”, cum i se zicea odată. Să ne aducem aminte că această „clasă culturală”, această elită socială n-a avut habar de acele mişcări sociale, ale minerilor din Valea Jiului, în 1977 şi ale muncitorilor de la Braşov, din 1987.
Dacă mi-aduc bine aminte, imediat după Revoluţie, Doina Cornea deplângea lipsa de comunicare între elita culturală şi România profundă. Această ruptură socială s-a perpetuat şi cred chiar că s-a adâncit. Avem iarăşi o elită culturală care n-are habar de cealaltă parte, de acea Românie profundă, de acea „talpă a ţării” de care vorbeam. Este posibilă, totuşi, o joncţiune, o trăsătură de unire între cele două feţe ale conştiinţei de sine a naţiunii. Prin marea literatură. Marea literatură de la noi, reprezentată de un Marin Preda, de un Eugen Barbu – sau, pe plan universal, de Dostoievski, de Tolstoi ş.a.m.d.
Şi, păstrând proporţiile, de autorul de faţă. Prin cartea sa, prin harul său prozastic, el izbuteşte să facă această legătură, această joncţiune între epoci, vorbind totodată de ruptura socială dinăuntrul lor.
Cam ăsta e meritul lui Dan Predescu – şi de aceea, am fost fericit să scriu câteva rânduri despre această carte.
RADU ALDULESCU
Este o carte veselă, de o adresabilitate directă, jovială, aceasta e impresia de ansamblu. M-am amuzat citind, de exemplu, povestirea despre altruistul ce dă de mâncare câinilor vagabonzi care, finalmente, îl vor mânca pe el – chiar dacă finalul nu-i vesel de loc.
Autorul nostru, indiferent de temele povestirilor sale, sau de epocile pe care le explorează acestea, este esenţialmente un umorist. Mediile literare specializate, academice sau de alte niveluri, tind să marginalizeze creaţiile umoristice. În cultura română, avem tandemul (nu ştiu dacă fondator, dar, în orice caz, esenţial) Eminescu-Caragiale, deci, alături de figura poetului naţional, şi un mare satiric. Dar tot atât de adevărat e că, la nivelul mentalităţii comune, al României profunde, reprezentativ, caracteristic, identitar este considerat, este simţit Eminescu. Pe Caragiale, umoristul, satiricul, îl acceptăm că-i mare, de atâtea ori s-a spus încât e greu de negat lucrul ăsta, însă nu pe el îl selectează tradiţia, mentalitatea noastră colectivă, atunci când încercăm să ne descriem identitatea. Umorismul, comicul, satira sunt forme razante, pe care tindem să le marginalizăm.
Există o bogată, interesantă şi sofisticată tradiţie a comicului în literatura română. Avem exemple de dinaintea lui Caragiale, la paşoptişti, în special în teatrul acestora, găsim exemple de umor chiar în cronicile medievale, mai ales la cronicarii munteni… dar nu e nevoie să ne întoarcem atât de mult în urmă. Avem umorişti de mare vână în perioada interbelică, Damian Stănoiu, maiorul Brătescu şi alţii… În perioada postbelică, Baranga, Mazilu, Băieşu… şi ajungând la…
Dan Predescu: La Paul Georgescu, la I. D. Sîrbu. Şi neapărat, la Puşi Dinulescu, aici de faţă.
Ion Bogdan Lefter: … la Viorel Cacoveanu, la Groşan, la Cătălin Ţîrlea. Dar acum, gândindu-mă la cartea lui Dan Predescu, realizez că, dacă nu greşesc, printre prozatorii afirmaţi în ultimul deceniu nu prea sunt umorişti. Literatura acestora e dominată de un realism cotidian destul de sumar, de crud, de priză directă, fără distanţa pe care umorul, comicul, satira o presupun.
Nu poţi crea comedie fără o anumită detaşare care să-ţi permită, prin distanţa ironiei, o percepţie a grotescului, a absurdului existenţei, a comicului implicit în multe situaţii. De multe ori, oameni serioşi, în situaţii serioase, sunt involuntar comici, ridicoli. Avem cu toţii exemplele noastre, câteodată chiar trăite pe pielea proprie.
Dan Predescu e un autor, să-i spunem, risipitor, un scriitor care nu şi-a văzut de scris, care a avansat în viaţă pe trasee zigzagate, a practicat mai multe meserii, a fost operator de televiziune prin satelit, profesor, secretar literar la un teatru, jurnalist, funcţionar la stat… La un moment dat, s-a gândit, probabil să-şi adune între coperţi productele. A scos mai întâi o carte de publicistică teatrală, apoi o carte de versuri, pe care n-o cunosc…
Pentru ca, mai de curând, să publice micul roman “Tatăl mielului” şi acum, această culegere de proze. Şi aici există două microromane, unul de vreo 70-80 de pagini, celălalt de cam 30-40. Plus încă 13 proze scurte şi foarte scurte, dintre care una are cu totul 5-6 pagini şi se numeşte “Două romane despre Obsedantul La Modă (prin anii ‘80)”…
Nota lor generală este perspectiva comico-satirică asupra existenţei. În prozele lui foarte scurte, asta presupune un anume decupaj rapid, o schiţă de situaţie şi eventual, o poantă finală. Sunt cel puţin patru-cinci texte, aici, care lucrează foarte frumos şi curat în această manieră, dezvoltând o anumită idee şi ajungând, în final, la o asemenea poantă, sau la o răsturnare de perspectivă.
Există aici chiar şi o povestire fantastică, tot în cheie comică, grotescă, despre nişte personaje aflate pe capacul unei sticle de lapte hipertrofiate, onirice…
În altă povestire, poanta e seacă : personajul, angajat ca salahor la întreprinderea Deflagraţia, are un moment când recapitulează, fulgerător, toate ghinioanele şi frustrările existenţei lui mizere de până atunci. Şi comite gestul eliberator, dând de pământ cu lada de exploziv pe care o căra, moment când se şi produce deflagraţia din denumirea uzinei.
Sunt asemenea finaluri care închid frumos unele texte de aici. Umbra lui Caragiale pluteşte pe deasupra prozelor ăstora – şi poate nu întâmplător, prima bucată din volum, intitulată “Bolero. Nu de Ravel”, aduce aminte de schiţa în care un acelaşi eveniment e relatat în ziare de orientare politică diferită în moduri diferite, chiar opuse. La Dan Predescu, e vorba de un şir succesiv de ipostaze ale bărbaţilor din familia Copăceanu, între 1824 şi 1956, de la slugerul Iordache Copăcianu la Émile Copatchano şi apoi la Marcel Copăceanu, ajutor de şef de echipă la Întreprinderea de Salubritate. Fiecare dintre ei afirmă, la un moment dat, în jurnalul pe care-l ţine, că nu şi-a bătut niciodată copilul. Ceea ce copilul cu pricina, devenit om mare, infirmă, în jurnalul pe care la rândul lui îl ţine, notând „câtă bătaie am mâncat eu de la tata…”
E, deci, un aer caragialian, care vine spre zona Mazilu, Băieşu, Puşi Dinulescu…
Prozele acestea scurte sunt, după toate aparenţele, recuperate din revistele în care au fost publicate de-a lungul vremii de autorul risipitor. Unele, de exemplu, au subiecte datate în anii 80, când presupun că au şi fost scrise, iar autorul simte nevoia unor explicaţii, ca şi cum s-ar teme că unele lucruri de atunci au fost uitate de cititorii săi: astfel, într-o notă de subsol se aminteşte că 26 ianuarie era ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu ş.a.m.d.
Presupun – iar dacă greşesc, asta-i viaţa – presupun, deci, că sunt proze mai vechi şi mai recente, strânse acum în volum de Dan Predescu, care etalează, toate, gama lui de tehnici umoristice, satirice. Neuitând nici o clipă că umorul, comicul glisează frecvent în satiră. E destul de greu de găsit în istoria literaturii umorişti puri, ne-satirici. Iar satira presupune, obligatoriu, observaţie realistă, socială şi comportamentală, şi critică sarcastică.
Avem de-a face, aici, cu un autor satiric, cu un bun observator al lumii din jur, chiar dacă prozele lui mai deviază spre fantastic, spre absurd, bunăoară spre dialogul antropomorf al câinilor din proza despre care am vorbit.
Cu cele două proze mai lungi de aici, ne îndreptăm spre o respiraţie amplă, spre romanesc. „Romane”, de altfel, şi-a intitulat autorul, în mod ironic sau autoironic, şi două proze foarte scurte, concentrate din acest volum. Asta, în literatura română, ne trimite obligatoriu la Urmuz, care-şi intitulase şi el roman o proză, „Pâlnia şi Stamate”, în care chiar făcuse o parodie de roman, dar şi, pe filieră urmuziană, la Caragiale. Ca o paranteză, Eugen Ionescu îi indica pe amândoi ca antecesori români ai săi, într-un text destinat publicului occidental. Tot pe filieră urmuziană, am putea pune alături prozele lui Dan Predescu de cele ale unor foarte interesanţi şi foarte speciali, mai „altfel”, umorişti, care au fost Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, doi scriitori care au făcut mai mult umor de parodie livrescă decât umor de observaţie imediată şi de radiografie ironică a realităţii înconjurătoare.
Cele două romane scurte din cartea lui Dan Predescu se află în apropierea descrierilor din „Bibliografia generală” a lui Mircea Horia Simionescu, sau din „Dicţionarul onomastic al aceluiaşi”.
În „Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente” şi în proza care poartă un titlu scurt şi uşor de ţinut minte, „Placido – dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui”, se articulează mai ambiţios, pe spaţii mai largi, nişte tablouri cuprinzătoare.
În „Chix…” e vorba despre un arhitect bănăţean, din zona Aradului, nemulţumit de concesiile pe care le face comanditarilor săi, clădirile pe care le proiectează nereprezentând gustul lui, ci acela al clienţilor săi – şi de existenţa sa, din 1913 şi până după sfârşitul celui de al doilea război mondial.
ION BOGDAN LEFTER
foto: Irina Predescu
http://librarie.carturesti.ro/b090-chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-294083
http://www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara/actualitatea-literara-nr-31-aprilie-mai-2013/
& auzi toate speech-urile de la lansare, la http://www.youtube.com/watch?v=SGcrfAC0Vqk
*
IO SONO LI
(SHUN LI ŞI POETUL)
“Ning la cinematografe grave drame sociale”, zicea Bacovia - şi întocmai aşa se întâmplă în cele trei filme itinerate de Parlamentul European, de la Bruxelles, prin toată Europa, în cadrul unei manifestări numite Zilele Filmelor LUX, la capătul căreia deputaţii din numitul Parlament vor desemna un câştigator al Premiului LUX. La 21 noiembrie a.c.
Astă seară, la cinematograful Studio din Capitală, l-am văzut pe primul. Evenimentul a fost prezentat de dna Irina Margareta Nistor.
Audio: LUX Prize - speech Irina Margareta Nistor, 16.11.2012
Io sono Li, al (până acum) documentaristului Andrea Segre, este o co-producţie italo-franceză, care o obţinut, în cele câteva luni scurse de la ieşirea ei pe piaţă, premii la festivalurile din Valencienne, Reykjavik şi Londra.
Filmul lui Segre spune istoria veche şi des auzită a emigrantului, a veneticului nimerit într-o comunitate mică şi nu prea dornică de oaspeţi, pe care o ştiam încă de la nişte romancieri de prin secolul nouăsprezece. Da, numai că, aici şi acum, datele conflictului sunt ridicate la puterea n. În prezentul nostru globalizat, tânăra (şi frumoasa) intrusă este chinezoaică, iar vârstnicul pescar italian căruia îi cade ea cu tronc, într-o idilă nedusă până la capăt din cauza opiniei publice şi a mafiei chinezeşti, este un mai vechi emigrant iugoslav. Şi uite-aşa v-am relatat trista poveste a turnului Babel.
Babilonie de care, să nu uităm, forurile de la Bruxelles sunt primele preocupate, cele trei filme din cadrul prezentei selecţii constituind o dovadă elocventă în acest sens.
Lăsând, însă, deoparte aceste consideraţiuni total ne-filmologice, trebuie să remarcăm atu-urile lui Segre. Mai întâi, câţiva interpreţi de un firesc foarte cald, foarte apropiat, forţând simpatia spectatorului; e vorba, desigur, de Zhao Tao şi de Rade Sherbedgia, în rolurile principale. Şi, nu mai puţin, de cei câţiva pescari, prieteni şi colegi ai bătrânului Romeo.
Şi apoi, fotogenia. Locurile acţiunii, Chioggia şi Veneţia, cu marea, laguna (şi inundaţiile) atotprezente sunt de o picturalitate minunat pusă în valoare aici. V-aş fi spus şi numele operatorului, dar n-am dat de el oricât l-am căutat.
DP
Referinţe suplimentare: http://www.europarl.ro/