Posts Tagged ‘IATC’

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (101)

Sunday, August 14th, 2022

https://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-25687844-nicusor-dan-semnat-dispozitia-demolare-pentru-cathedral-plaza.htm

Timp de cam patru ani, adică până prin februarie 2010, am trecut zilnic pe trotuarul din fața catedralei Sf. Iosif și a noului zgârie nor, ducându-mă la slujbă. A mea fiind la vreo două străzi mai încolo, Transilvaniei colț cu Th. Aman. La un moment dat, când construcția ajunsese pe la etajul 10 sau 12, trotuarul din față a început să se lase, să se înfunde, să se copăiască. În câteva zile, gropița din asfalt ajunsese cam la 20 de centimetri adâncime. În rest, nu era cine știe ce de capul ei, n-avea mai mult de juma de metru lungime. Dar pe mine, care, în 1968, mă aflasem pe șantierul aerogării Otopeni, adică în balta desecată Pasărea, unde văzusem niște gropițe de felul ăsta și unde aflasem de la niște oameni de meserie câte ceva despre structura cam nesigură a solului din zona Capitalei, pe mine, vasăzică, gropița de pe strada Berthelot m-a pus pe gânduri. Mai ales, când am văzut că, după câteva zile, a fost astupată cu beton, cu șapă. Umplutura aia de beton trebuie să fie și acum tot acolo, iar cine are vreo curiozitate n-are decât s-o admire.

& apropo:

Eram la Bulandra, la Sala Izvor, în seara de 4 martie 1977. La premiera ”Răceala” de Marin Sorescu. Când a început să se bâțâie podeaua sub noi și să scârțâie zidurile, i-am spus fetei cu care eram ”stai liniștită, e cutremur”. Și apoi, ne-am strecurat cu chiu cu vai (eram la un mijloc de rând), iar la ieșirea din sală, în ușă, era ceva ca o bocceluță, probabil o femeie, pe jos. N-am putut să mă opresc s-o ridic, mă presa omenetul din spatele meu, n-am putut decât să sar peste ea, s-o feresc. Și nu sunt sigur că toți cei care veneau din spate au procedat la fel. În ziua următoare, am cărat molozul și sfărâmăturile din Institutul nostru, care era în aceeași clădire cu Sala Izvor. Cu ocazia asta, am văzut de aproape crăpătura șerpuitoare de pe casa scării, largă de să-ți bagi pumnul prin ea, care se întindea în zid de jos pînă la etajul 7, în turn. Am fost, de atunci, la câteva zeci de spectacole la Sala Izvor – și de fiecare dată, mi-am adus aminte de crăpătura aia. Mă gândesc și acum că or fi astupat-o cu un pic de șapă, imitația aia de beton din care poți să faci tencuială. Sau podea în cotețul de găini.

*

Cică, acum un secol și ceva, un pacient bucureștean a ajuns la Viena, în cabinetul celui mai celebru psihiatru al vremii. Unde pacientul nostru s-a băgat sub birou și a început să latre. După ce l-au scos de acolo și medicul l-a consultat cu mare atenție, acesta i-a întrebat pe aparținători cu ce anume s-a ocupat bolnavul de-a lungul vieții sale, ce meserie avea.

- A fost prim ministru, au răspuns aceștia.

- Fericită țară! asta-i tot ce a mai putut să zică marele alienist – după cum susține Tudor Arghezi, autorul acestei scurte consemnări.

Mi-am adus automat aminte de povestioara asta dând, pe site-ul Contributors.ro, de o recenzie semnată de dl Mircea Morariu de la Oradea. În care dl prof univ dr în cauză comentează pertinent o recent publicată carte despre teatrul românesc.

https://libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/

Ce face un domn prof univ dr? Pune note, desigur. Că dacă nu el, atunci cine? Așadar, M.M. o face de la înălțimea poziției sale de prof sans peur et sans reproche, judecând sever, din statuara sa poziție universitar-ardelenească, nimicnicia contemporanilor săi din teatrul românesc. Iar tu, cititorul de rând al Contributors.ro, iei – spiritualmente – poziția de drepți în fața competenței, dar mai ales, a stratosfericei sale altitudini morale. Asta, până dai de articolașul acesta dintr-o gazetă locală:

https://www.ebihoreanul.ro/stiri/farse-periculoase-reputatul-critic-si-profesor-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuiri-cu-sms-uri-157884.html

Cum? cum să hărțuiască un ditamai prof univ dr și să amenințe lumea, la adăpostul anonimatului, ca ultimul escroc și prădător șantajist? E posibil așa ceva? Este, zic Organele, dar nu luăm măsuri împotriva sa fiindcă e, vorba aia, persoană însemnată în urbe. Nu e de competența noastră, lasă ele să se înțeleagă – și cam au dreptate: e de competența Secției Psihiatrie.

Așa că domnul prof univ dr rămâne prof univ dr și influent publicist.

Bine-a zis doctorul de la Viena, fericită țară!

https://www.contributors.ro/o-carte-cu-de-toate-pentru-toti/

*

DCE comentează, pios-înfiorat, fragmentul dintr-un roman scos, mai acum câțiva ani, de Dumitru Popescu-Dumnezeu – în care celebrul zbir ceaușist descrie trăirile prilejuite de futaiul conjugal, legitim, calmul și serenitatea induse de găozul familiar, împăcarea de-a dreptul serafică prilejuită de sentimentul că Fut Frumos a nimerit unde trebuie și nu rătăcește în bezna cine știe căror cotloane excitante și crevase obscen-incandescente, unde-l pândesc ghearele și colții vreunor bestii antipartinice și perfide inamice ale Spermatozoidului Partidului Comunist Daco-Scorniceștean, Doamne apără și păzește.

https://www.dcnews.ro/scriitorul-roman-lingusit-inainte-de-89-si-criticat-ulterior-daniel-cristea-enache-altii-la-varsta-asta-isi-agata-ghetele-n-cui_869997.html

Mai multe despre acest subiect:

https://www.contributors.ro/vechilul-ideologic-popescu-dumnezeu-tezele-din-iulie-si-mitul-omului-nou/

*

Țoapă grasă între două vârste, de pe la Târgoviște, absolventă de UNATC zice ea, dă contracost lecții de comportament în lume și de succes în viață. Toate astea, într-o românească stâlcită, de parcă ieri a debarcat venind din Somalia.

Hai că ești bestie, îmi zic. Păi poți să i-o iei în nume de rău? Miniștrii noștri sunt mai culți? Vorbesc ei o limbă mai corectă?

*

”Nici eu.” Am comentat cu aceste două vorbe postarea unui prieten - și deodată, fulgerător, mi-am adus aminte că ele, cuvintele astea au constituit cea mai mare gafă din viața mea (care, de altfel, n-a dus deloc lipsă de așa ceva). Pe la începutul anilor 90, în Piața Amzei, am dat nas în nas cu Silviu, un vechi prieten al meu, ajuns după 1989 o importantă personalitate, cu care nu mă mai întâlnisem de mai bine de un deceniu. Dar, în urmă cu vreo doi ani, fusesem coleg de birou cu Jeni, nevastă-sa. Pe care, schimbându-mi eu locul de muncă, n-o mai întâlnisem de atunci. Silviu, un tip cu șapte ani mai bătrân ca mine, se afla acum, în Piața Amzei, însoțit de o tânără despre care am crezut că e fiica lui, știam că are una.

- Salut, Silviule, am zis, ce mai faci, cum o mai duci? Ce mai face Jeni? n-am mai văzut-o de mult.

- Nici eu, face el, pe un ton glacial.

Și atunci am priceput într-o fracțiune de secundă, că liceanca de lângă el era noua Jeni. Și că ar fi fost mai bine să mă teleportez, naibii, altundeva. De exemplu, în vreo mină de cărbuni. Sau în gaură de șarpe.

*

Pe la începutul anului 1990, m-am trezit cu un telefon de la ACIN. Asociația Cineaștilor, așa se numea în momentul acela actuala Uniune a Cineaștilor, adică UCIN. Mă invitau la ședința Secției Critică a ACIN, care avea să aibă loc la răposatul cinema Studio de pe Magheru, în dimineața următoare. Am întrebat-o pe ființa de la telefon (femeie, mi se pare) ce aveam eu de căutat acolo.

- Aveți, cum să nu, mi-a răspuns ea, sunteți membru ACIN de șapte ani. N-ați depus dumneavoastră o cerere de înscriere în 1983?

Am început să râd nervos și mi-am reținut cu greu niște vorbe sincere.

- Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta mai de mult?

- Nu aveam numărul dumneavoastră de telefon.

În fine, a doua zi eram prezent la ședință. Mi-aduc aminte că eram acolo vreo douăzeci de inși. Ne cunoșteam cu toții, dar nu ne mai văzusem de ani buni. Nu ne învârtisem prin aceleași locuri în deceniul precedent. Eu, de exemplu, fusesem muncitor necalificat în industria grea, șomer…

Una dintre organizatoare m-a abordat scurt:

- Aveți de plată cotizația restantă. Din 1983 până la zi.

Asta făcea cam o mie de lei. Desigur că-mi venea s-o cârpesc, dar m-am abținut. Mi-am zis că dacă tot visasem încă din studenție să fiu critic de cinema cu acte…

…După inevitabilele înjurături rituale la adresa lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român (așa era obiceiul la ora aceea), s-a intrat în fondul problemei, adică în chestiunile organizatorice. Una dintre cele mai arzătoare fiind șefia revistei Cinema. Aici, discuția a fost mai rău decât aprinsă. Una dintre tinerele și prezentabilele mele colege de facultate, angajată a revistei, avea ce avea cu șefa ei. A sfârtecat-o, alt cuvânt nu găsesc, a rupt hălci din ea. Ajunge să spun că, începând din clipa aceea, respectabila cronicăreasă de cinema și autoare dramatică de succes nu a mai existat, a trecut într-o altă stare de agregare a materiei – nici lichidă, nici gazoasă, ci mai degrabă ectoplasmică. Nimeni n-a mai auzit de ea timp de aproape un sfert de secol.

Asta, până am dat eu de un volum al memoriilor ei. Al doamnei ex-tovarășe – care, de altfel, a fost una dintre cele mai talentate femei din cultura românească. Unde scena sângeroasă la care asistasem în 1990 era descrisă ca o discuție amicală, iar tânăra colegă cu porniri canibale, ca o bună prietenă a memorialistei.

*

Pe vremuri, când am făcut eu armata, era în mare circulație un banc potrivit căruia oamenii se împart în – citez – șefi, șefuți, futuți și răsfutuți. Iar în `91, după mica noastră Revoluție, le cam țâțâia curu` la toți, dar mai ales celor din a doua categorie menționată aici. Șefii cei mari, adică securicii, știau că-i păcăleală, că doar ei îi scoseseră la înaintare pe nea Nelu și ai lui, așa că-i durea în paratrăznet, dar șefuții nu erau prea siguri de chestia asta. Și ca să n-aibă surprize, s-au apucat de făcut cadouri Popeurului Revolționar, adică acelei subîncrengături de vietăți la care se referă (și) tabelul de mai jos.

https://www.presidency.ro/files/userfiles/anexa_decret_revolutionari.pdf

La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București, instituție de învățământ superior absolvită pe vremuri și de subsemnatul, studenții făceau răzmeriță. În fruntea lor, un tânăr revoluționar, fecior de general de Securitate, zbiera pe coridoare că profesorii trebuie dați afară, fiind nomenclaturiști. Așa că aceștia, în frunte cu rectorul și cu decanul, nu prea mai dormeau bine noaptea, tot stând ei să chibzuiască în ce fel ar putea fi îmbunată gloata furioasă de la poarta Bastiliei. Una din soluții fiind admiterea în recent rebotezata Academie de Teatru și Film București. Dacă, până în urmă cu doi ani, se intrase pe bază de pile, telefoane de la CC și DSS, rudenii și în cel mai rău caz, pe bani gheață, acum venise momentul să se schimbe lucrurile. Cifra de școlarizare a fost suplimentată la iuțeală, iar tinerii cu înfățișarea cea mai revoluționară au fost admiși pe baza unor examene care doar Dumnezeu știe dacă au avut loc. Sau poate nu tocmai El.

În 1991, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, iar atribuțiunile mele se numeau, pompos, ”Buget, Personal, Achiziții de texte dramatice”. În anul acela și în următorul, mi-aduc aminte că am făcut față cu stoicism unui număr oarecare de vizite ale diverșilor solicitanți de posturi în teatrele din Capitală. Pe care, din păcate, i-am refuzat, de unde naiba posturi noi, când nici bani de salarii pentru cele vechi nu prea erau? Printre solicitante, mi-au reținut atenția câteva studente de la Teatrologie - cursuri de zi, secția pe care-o făcusem și eu (cu mențiunea că, pe timpul meu, ea s-a numit Teatrologie-Filmologie). Toate, trecute de vârsta studenției. Iar una dintre ele, în mod special. Mai întâi, fiindcă ”fata” în cauză arăta cam 40-45 de ani, cu uzură avansată. Grasă, buhăită (unde ești tu, Bufnici?), părea, fără exagerare, o boschetară trezită dintr-o grea beție. Și nici prea multe cărți nu părea să fi citit la viața ei, asta se vedea de cum deschidea gura. Mi s-a recomandat ca revoluționară din orașul ei ardelenesc și m-a somat s-o angajez într-un teatru bucureștean, ca să aibă din ce trăi.

Dat fiind că, până atunci, o diplomă de IATC fusese un privilegiu de care se bucuraseră doar câțiva, lumea avea tendința să creadă că așa aveau să stea lucrurile și în continuare, iar perspectiva obținerii ei ”democratice” a fost fluturată atunci prin fața nasului unei mulțimi de veleitari naivi; ceea ce, printre altele, a dus la totala demonetizare actuală a meseriilor artelor spectacolului în Patria noastră.

Revoluționarilor din orașe unde nu s-a întâmplat vreo Revoluție nu li s-au dat decorații, ci, în unele cazuri, locuri la IATC.

Iar studenta de care zisei s-a apucat de astrologie.

Pampam!

*

KKREA LUMII

https://www.kaufland.ro/utile/avantaje/broasca-testoasa-reciclare.html

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Și îi colectează Kaufland sticlele goale și cutiile goale de bere.

*

.

*

”Tigrul alb”. Pot spune că n-am văzut în viaţa mea minciuni mai sfruntate ca în filmul ăsta. Că tancul T34 ar fi avut stabilizatorul giroscopic care i-ar fi permis să ochească din mers – în realitate, scula aia, care e un semi-pilot automat, o copie adaptată a sistemului de navigaţie al rachetelor nemțești V1 şi V2, a fost pusă abia pe tancul rusesc T54, apărut după război. M-am jucat cu T34 şi cu T55, conducându-le şi trăgând cu ele, aşa că ştiu bine ce spun. Şi mai sunt şi alte aberaţii în filmul ăsta, dar nu mai mi-aduc aminte de ele acum. Ar trebui să-l revăd – şi chiar nu merită.

PS. Ajunge să ştim că Tiger avea blindaj frontal de 10 cm grosime, iar T34, numai de 6 cm şi că viteza inițială a proiectilului de 88 mm nemţesc era de cca 900 m/sec (după alte surse, de 1000 m/sec), iar a celui de 85 mm rusesc era de 700 m/sec. Regizorul ăsta, Șahnazarov, chiar era ceva de capul lui înainte de clipulețul ăsta publicitar, nici nu-ți vine să crezi cât de repede s-a tâmpit. Propaganda rusească din ultimii 30 de ani e cu zece clase sub performanţele bunicilor ei din anii 1920-1940. Sau poate că s-o mai fi deșteptat lumea între timp.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tigrul_alb_(film_din_2012)

*

Cine vrea să înțeleagă ce anume vede la telejurnal poate să citească acest mic roman despre New York-ul de după 11 septembrie. În care autorul spune că pe toți taximetriștii newyorkezi îi cheamă Mohamed (sau așa i se pare lui).

https://www.nytimes.com/2022/08/13/nyregion/rushdie-video-stabbed-ny.html


Ministere și mistere

Friday, November 23rd, 2018

I-auzi, i-auzi. Încă o rectificare bugetară. Ministerele care nu și-au cheltuit până acum banii rămân fără ei.

Chestia asta mi-aduce aminte de o întâmplare de prin 1991 sau 1992. La bilanțul anual, un șefuț din Ministerul Culturii (de la Direcția Teritoriu, sau cum s-o mai fi numit ea, aia care se ocupa de căminele culturale și de cei 2051 de ani ai lui Burebista) raportează mândru că n-a cheltuit nici un leu din fondurile aflate la dispoziția lui – iar ministrul Andrei Pleșu îl dă afară, fără alte explicații. În anul următor, șeful inspectoratului județean de cultură Argeș fute toți banii inspectoratului într-o manifestare festivă câmpenească cu durata de vreo patru ore. Totul, dat pe consumabile și pe contracte cu niște firme de care nu mai știe nimeni nimic cu începere din săptămâna următoare. Prinde orbu’, scoate-i ochii, tehnică dusă la desăvârșire de primarii zilelor noastre.
Hoțului de atunci, vechi culturnic ceaușist, nimeni nu i-a făcut nimic. Probabil că o fi ajuns și el, ca tot omu’, deputat PDSR sau PRM. Sau măcar subprefect. Omul s-a aflat, cum s-ar zice, pe o pantă ascendentă – spre deosebire de ministrul A. P., care viceversa.
La vreun an după asta, Ministerului Culturii, al cărui funcționar eram, i se întâmplă ceva foarte ciudat. Stăpânirea dă un decret referitor la încadrarea funcționarilor din ministere (sau numai din Ministerul Culturii, nu mai țin minte). Aceasta urma să se facă după vechimea în funcție. Adică, dacă aveai vechime zero, cum era cazul unui număr de cinci dintre cei șase noi consilieri ai Direcției Teatrelor, printre care și subsemnatul, precum și ai celorlalți angajați, din 1990, ai ministerului, o luai de la bază, ca începător absolut, cu salariul minim din grilă. Ceilalți, care se aflau acolo de pe vremea lui Gheorghiu Dej, erau plătiți la maximum. N-avea importanță că ei erau foști securiști, ori barem neveste de securiști, absolvenți de Fane Ideologu și foste activiste de la UTC și de la Pionieri și că ăștia noi, angajați prin concurs cinstit pe posturi de consilier, erau toți de meserie. Era pentru prima și poate, ultima dată când toți angajații Direcției Teatrelor avuseseră efectiv de-a face cu teatrele, unii ca secretari literari, alții ca ziariști de profil, deci știau realmente despre ce era vorba acolo.
Din câte mi-aduc aminte, în mai puțin de un an, toți ăștia noi au dispărut de acolo, fără ca cineva din minister să se supere pentru atâta lucru. Asta, probabil, fiindcă dl Pleșu o fi fost el dizident și persecutat de regimul comunist, dar dlui Ion Iliescu n-avea inima să-i refuze ceva. Și fatalmente, nici tovarășilor acestuia.


Am făcut o facultate fițoasă. Vreau să spun, una piloasă rău, în care nu intra oricine. Prima condiție, desigur, era să știi carte - și prin asta trebuie înțeles ceva foarte precis: anume, că trebuia să cunoști bine mai ales acele lucruri care nu se învățau, la noi, în învățământul pre-universitar. După cum se știe, istoria care se învăța la noi numai istorie nu era; iar despre istoria culturii, programa analitică de la liceele zise ”de cultură generală” nici n-auzise vreodată (las’ că nici cea de la liceele de muzică și de arte plastice nu era mai brează). Și mai era o condiție: să ai pile. Dacă le aveai, prima condiție nu mai conta.
La admitere, am fost vreo sută și douăzeci pe șapte locuri. Asta face cam șapteșpe inși pe un loc, la prima vedere. La o privire mai atentă, pe care eu am putut s-o arunc abia la câteva luni bune după ce intrasem, am descoperit că acelea nu erau nicidecum șapte, ci, efectiv, două. Două locuri, pe alea se bătuseră cei 120 de idealiști neinformați, fiindcă restul de cinci erau rezervate, ocupate de mult.
Am auzit spunându-se că eram cea mai piloasă grupă din istoria IATC-ului. Și probabil că era adevărat.
Cea mai amărâtă de acolo (în afară de mine, firește, care eram chiar un nimeni) era o fată de colonel, comandant – oltean – de Miliție județeană, undeva în Ardeal. La vreo zece ani după absolvire, când ajunsesem, din motive despre care am mai vorbit, jos de tot, profesor de Foto Cineclub la o Casă a Pionierilor, am cunoscut la niște cursuri de perfecționare didactică un coleg din județul acela, care, aflând ce diplomă aveam, mi-a povestit cum l-a anchetat odată, cu pumnii și cu bocancii, tatăl acesta al colegei mele. Numai lume bună în jurul meu, ce mai încoa’ și-ncolo!
Fiind o facultate atât de selectă și de râvnită, nu-i de mirare că faptul de a te afla acolo și de a pleca de acolo cu o diplomă (și cu un post în Capitală, căci IATC-ul fusese, până cu vreo doi ani înainte să termin eu, cam singura facultate care oferea așa ceva) era considerat drept o mare răsplată.
Și chiar ca recompensă a fost folosit în primii ani post-ceaușiști. Vreo câțiva dintre cei care luaseră parte, în vreun fel sau altul, la Revoluție, chiar în orașele unde ea nu s-a manifestat nicicum, au ales ca, în loc de (sau pe lângă) altceva, să fie miluiți cu diplome de la IATC.

Țin minte că, prin 1991, m-am trezit în biroul meu de la Direcția Teatrelor cu o apariție bizară. Supraponderală, trecută binișor de treizeci de ani, ba chiar și de treizecișicinci, domnișoara venea de prin Ardeal, mi se prezenta drept eroină a Revoluției și studentă la IATC și îmi cerea ultimativ să-i fac rost de o slujbă într-un teatru din Capitală. Sincer vorbind, în prima clipă am crezut-o nebună, prea arăta a bețivă boschetară sau a prostituată uzată de prin preajma gării. Dar mă înșelam îngrozitor, domnișoara chiar era studentă la fostul IATC, care, între timp, își schimbase denumirea, acum îi zicea, parcă, ATF.
Ei bine, recompensa aceasta s-a devalorizat extrem de rapid, în câțiva ani după aceea mulțimea de facultăți de teatru nou înființate a umplut piața de Licențe în Arte utilizabile ca șampon, sau, eventual, hârtie igienică – iar, pe de altă parte, banii Culturii au început să fie tot mai puțini.
Mi-am adus aminte de toate astea acum vreo jumătate de oră, când am văzut-o pe studenta de atunci la televizor; prezenta o emisiune de, ca să zic așa, spiritualitate: horoscopul.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Grid Modorcea. HAPPENINGS: NEW YORK, 1958-1963

Thursday, February 23rd, 2012

Miscarea Happening

Evoc anii ’70 de la IATC. Sunt de neuitat momentele cand profesorul Radu Penciulescu ne antrena, pe studentii de la diferite clase, sa participam la crearea unor momente de happening stradal. Tin minte ca Anca Pandrea s-a urcat la un moment dat pe umerii lui Toca (Alexandru Tocilescu) si asa, cu pulpele ei frumoase (avea o rochie mini, neagra), au intrat intr-un magazin din apropiere (eram in Piata Kogalniceanu). Si noi, ceilalti, dupa ei, cu Penciulescu in frunte, care ne tot spunea sa nu radem, sa fim seriosi. Vanzatorii din magazin au ramas masca. Personajul Pandrea-Tocilescu a cerut ceva, o conserva. Pe care vanzatorul i-a dat-o imediat, iar personajul ne-a dat-o noua, celor grupati in spatele sau. Am transmis conserva din mana in mana. S-a iscat intre noi un dialog spontan, desigur, filozofic, despre rolul conservei in conservarea limbajului metafizic. Care e mai de efect? Conserva de linte sau de mazare?

Si multe alte traznai asemanatoare faceam cu Radu Penciulescu, un ghidus si jumatate. De la el am auzit si am invatat pentru prima oara ce e un happenng si cum s-a nascut acest gen de spectacol in anii ’60 in America.

Si iata ca, deunazi, la The Pace Gallery, de pe 25 St., Chelsea, New York, am participat la vernisajul unei formidabile expozitii, numita Happenings: New York, 1958-1963, prima expozitie document despre originile si istoria artei de tranzitie, un adevarat pivot, Miscarea Happening, cum s-a manifestat ea intre anii 1958 si 1963, dupa care initiatorii ei au abandonat-o sau au trecut dincolo de ea, asimilandu-i rezultatele in alte directii sau experiente.

Spectacolele experimentale au inceput in Provincetown, considerat orasul “gays and lesbians”, si au cuprins apoi tot New York City, manifestandu-se intr-un numar foarte mare de spatii si galerii, schimband pentru totdeauna definitia artei si posbilitatile ei de a fi. Sunt prezentate peste 30 de Happenings. Expozitia este insotita de o documentatie vasta, de fotgrafii, carti, tablouri, texte, ziare, dar mai ales filme. Miscarea i-a avut ca initiatori principali pe Jim Dine, Simone Forti, Red Grooms, Allan Kaprow, Claes Oldenburg, Lucas Samaras, Carolee Schneemann si Robert Whitman. Expozitia prezinta peste 300 de fotografii inedite, realizate de 5 fotografi, martori ai spectacolelor care au avut loc in acea perioada, dar si filme unicat, despre o arta efemera, cum este happening-ul, poate cea mai efemera arta, care se naste prin improvzatii spontane, in functie de mediul in care are loc o intamplare. Chiar acest lucru insemana happening, intamplare, incident, accident, o patanie pe care un grup de actanti o provoaca spontan.

Am vazut filmele din expozitie. Sunt inregistrari ale unor Happenings-uri, care arata ca niste spectacole de commedia dell’arte, bufonerii, elemente de circ, pantomima pura, fara nici un text, decat sunete, de la batai, care emit zgomote. Orice show include o prezentare esentiala a evenimentului, titlu, autor, distributie, story, apoi schite de decor, scenarii, communicate de presa, anunturi si postere, tot ce presupune un eveniment artistic.

Expozitia prezinta primul spectacol creat de Red Grooms in Provincetown, in 1958. El s-a numit A Play Called Fire. Urmeaza o instalatie fara titlu, din 1959, creatia lui Robert Rauschenberg si Jasper Johns, o pictura pe muselna, care a facut parte din spectacolul 18 Happenings in 6 Parts, conceput de Allan Kaprow, parintele genului (a creat peste 200 de Happenings), care schimba pentru totdeauna cursul istorie artei, prin mutarea spectacolului de pe scena in sala, incluzand publicul, sunetul, mirosul, poezia, muzica si luminile. Tot ce vedem azi in teatrul minimalist, unde spectatorii sunt pe scandura cu actorii, s-a nascut in Movement Happening.

Expozitia prezinta apoi manifestarile miscarii la Reuben Gallery din New York, cu spectacolul Jim Dine’s Car Crash, din anii 1959-60. Sunt numeroase fotografii ale acestui spectacol, dar si cateva tablouri iconice ale lui Jim Dine, un excelent artist plastic, axat pe semne, pe simboluri.

Interesanta este si Claes Oldenburg’s muslin sculpture “Freighter and Sailboat”, din 1962, de la Guggenheim Museum, o formidabila demonstatie de nonconformism, fiindca artista expune un cargou si o barca cu panze precum in vorba romaneasca “ghivolita pe franghie”. Intr-adevar, pe o franghie, prinse cu carlige, se afla un fel de perne mari, vopsite, avand formele din titlul lucrarii, cargou si barca cu panze. Cu totul remarcabila este si lucrarea Carolee Schneemann’s Quarry Transposed prezentata la Judson Dance Theater, in ianuarie 1963. Carolee este cea care face, prin Glass Environment for Sound and Motion, trecerea spre o alta varsta a teatrului american, de un mare efect european, spre “Living Theater”.

Pentru prima oara expozitia prezinta Inside Out de Robert Whitman, o instalatie cu cinci filme, incepute in 1963, pe pelicula alb/negru de 16 mm, prezentand o conversatie in jurul unei mese rotunde intre Simone Forti, John Vaccaro, Suzanne De Maria si Larry Rutter. Si e suficient sa va spun cine a fost John Vaccaro: colaboratorul cel mai apropiat al lui Jack Smith. Filmele sunt proiectate simultan cu cinci proiectoare intr-o incapere din mijlocul galeriei, patru pe peretii incaperii, iar al cincilea pe tavan, prin tehnica numita “ochi de pasare”.

In anul 2009, Whitman a revizuit acest vechi proiect nerealizat, adaugand trei bucle de sunet cu interviuri derivate din discutia lui Vaccaro si Rutter. Efectul este tot de happening intrucat cele patru sunete sunt pe o bucla continua, fara sa existe un sincronism intre imagine si sunet, imaginile sar aleatoriu de pe un ecran pe altul. Daca pe un perete vezi un detaliu de scrumiera, sa spunem, sau de buze, in altul vezi planul general al celor patru interlocutori. Pe tavan e mereu masa rasturnata a colocviului (poate de aici si titlul Inside Out / Pe dos). Spectatorul e cel care uneste cele cinci imagini simultane si creeaza o poveste coerenta, sincretica, sau isi mentine starea de alternativitate.

Grid Modorcea

New York