Posts Tagged ‘Herta Muller’

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (70)

Wednesday, April 25th, 2018

Din nesfârşita înţelepciune a demnitarului român:

Motostivuitor, genuche, pamblică, douăzeci-douăzeci, branconaj, pieptu-n faţă – curu’ înapoi

*

Zilele trecute, primarul comunei Albeni, din Gorj, a luat măsuri contra doctoriței (probabil, singura) de la dispensarul local. Aceasta, deoarece ea, până atunci amanta lui, nu-l mai voia. Ca atare, dom’ primar a tăiat apa, curentul şi gazele la dispensar. Ca să vadă ea cine fute acolo, după cum bârfeşte presa.

Tot zilele trecute, Uniunea Scriitorilor a suspendat-o pe Herta Müller, una dintre cei doi laureați Nobel originari din România. Pe care tot ea, Uniunea, şi-o făcuse membră, fără ca, din câte ştiu, H.M. să fi cerut înscrierea.

Întrebare: care e diferența între focosul premar şi Uniunea Scriitorilor din România? Dar asemănările?

http://evz.ro/scandal-primar-doctorita.html
http://www.pandurul.ro/articol/verificari-la-albeni-primarul-foc-si-para-control-_102483.html

*

Dl. Ionel Minea, secretor de stat în Ministerul Transporturilor, se rățoi azi la piloții de Boeing 747, care, neavându-le pe astea cu parcarea laterală, au nenorocit asfaltul de la Otopeni. Aşa cum au procedat şi la Ploieşti, în 44, dacă vă mai aduceți aminte. Aşa că băgați la cap: Boeingu dăunează grav sănătății aeroporturilor noastre!

Post scriptum: în vara lui 1968, eram angajat al ICST 3, pe şantierul noului aeroport Otopeni, la Lotul Aerogară. Am luat parte în mod direct la construcţia aerogării, mai exact la a platformei din faţa acesteia (plasată fix pe locul bălţii Pasărea, care a fost desecată atunci cu eforturi imense) şi a căii de rulare. Auzisem şi eu, ca tot omul, pentru ce a fost prevăzut Otopeniul cu o pistă de 3500 de metri: pentru faimosul supersonic Concorde. Cel puţin, ăsta era zvonul răspândit de …organele de resort. Mai aproape de realitate e, însă, presupunerea că noua pistă, pusă peste cea veche, de 1200 de metri, era bună şi pentru decolarea/aterizarea simultană a două Mig-uri, la o adică.

Ziua de 21 august, când ruşii au invadat Cehoslovacia, m-a prins acolo, pe pistă. N-am s-o uit, cât oi trăi, ziua aceea. Mig-urile noastre n-au trecut, atunci, pe acolo – ci doar radarele, tunurile şi mitralierele antiaeriene, era realmente plină pista de ele.

Iar în ce-l priveşte pe Concorde, din câte ştiu, în afară de Londra, Paris şi New York, alte aeroporturi n-a apucat să vadă, săracul. Pe noi ne-a ratat, în orice caz.

În altă ordine de idei: cică Concorde avea greutatea maximă la decolare de 187 de tone, în vreme ce Boeing-urile actuale au o greutate mai mult decât dublă. Dacă dom’ Minea ar fi spus chestia asta pe şleau, nu s-ar mai fi făcut de râs la televizor.

Realitatea e că avem nevoie de cel puţin încă un aeroport, cu caracteristici pe măsura giganţilor din ziua de azi.

https://www.digi24.ro/stiri/economie/transporturi/reparatiile-celor-doua-piste-de-la-otopeni-definitivate-in-iunie-914353
http://www.mediafax.ro/economic/secretar-de-stat-in-ministerul-transporturilor-sunt-avioane-care-opereaza-fara-probleme-pe-pista-2-a-aeroportului-otopeni-17133572

*

R.S.R.

E greu de spus cine de la cine fura: Statul de la Bizonul Naţional, pe care-l plătea mizerabil, ori creatura cu pricina, care trăgea chiulul şi şutea tot ce apuca.

Am auzit, la un moment dat, o poveste pe care n-am vrut, pur şi simplu, s-o cred, dar îl cunoşteam de mult pe cel ce mi-a spus-o şi părea om serios, cu minţile la locul lor.

Aşadar, cică la Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte (care, pe atunci, încă nu ajunsese pe mâna prietenilor noştri de la Răsărit) se foloseau nişte arzătoare imense. Unele de acelaşi fel cu cele din sobele noastre de acasă, numai că mult mai mari.

Oamenii le furau de la COS şi le instalau în apartamentele lor nefinalizate, în care se trăseseră, adică, doar gazele, dar sobe nu fuseseră construite şi nici contoare nu fuseseră puse. Apoi aprindeau gazele şi cu fereastra doar un pic crăpată, le lăsau să ardă în prostie, în disperare, ore şi ore în şir, până ce se încălzeau bine pereţii. După aceea, aeriseau – şi se duceau frumos la culcare în încăperile acelea, care rămâneau aproximativ încălzite timp de câteva ceasuri.

Şi nici acuma nu ştiu cum aş putea numi fenomenul: risipă de gaz metan, sau economie de sobe?

*

Breaking news

Aurina a urinat.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Din FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU, Bucureşti 2012

Sunday, November 4th, 2012

Impresia generală, acum, la sfârşit de festival, este că selecţia a fost judicioasă, că ea chiar reflectă starea actuală a teatrului din România - iar pentru asta,  meritul îi revine, fără îndoială, colegei mele Alice Georgescu, în calitatea ei de director artistic şi selecţioner unic. Unic, căci, nu-i aşa? un cal desenat de o comisie, de un grup de oameni ai muncii, va arăta mai degrabă a cămilă.

Cât despre festival, atâta cât am văzut din el, a fost, pentru mine cel puţin, unul dătător de surprize - şi plăcute şi mai puţin plăcute. La urma urmei, tocmai ăsta e rostul unei asemenea cantităţi de spectacol / metru pătrat / oră, să te surprindă. “Fa stupir”, aşa zicea poetul manierist de acum câteva secole - să te uimească, acesta e rolul principal al artei, iar artistul care nu ştie s-o facă n-are decât să se apuce de ţesălat caii, mai adăuga el.

*

Herta Müller

ŢINUTURILE JOASE / NIEDERUNGEN

Dintre uimirile plăcute ale acestei ediţii, aş începe cu cea provocată de Teatrul German de Stat din Timişoara, venerabilă instituţie ale cărei producţii, cam reumatice pe atunci, le-am comentat în câteva cronici publicate pe la sfârşitul anilor 70, în revistele Orizont şi Teatrul.

Recunosc că, de atunci, multe spectacole ale acestui teatru n-am mai văzut.

Cu atât mai plăcută a fost surpriza descoperirii, acum, a unei trupe noi, tinere, în Ţinuturile joase, un scenariu din textele Hertei Müller realizat de Niky Wolcz, Valerie Seufert şi Ulla Wolcz (traducerea în română a prezentei versiuni scenice fiind semnată de Nora Iuga şi Alexandru Al. Şahighian).

Niky Wolcz este actor, regizor de teatru şi de operă şi de câţiva ani, cadru didactic, alături de Andrei Şerban, la Columbia University din New York. Până la plecarea sa din România, în 1975, a luat parte, ca actor şi ca asistent de regie, la câteva evenimente excepţionale din istoria teatrului românesc, printre care Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig.

Pentru subsemnatul, reîntâlnirea a avut o uşoară tentă nostalgică: ultima oară când l-am mai văzut pe scenă a fost în 1975, la Casandra, studioul IATC-ului, într-un spectacol de diplomă cu Galy Gay de Brecht, dacă mi-aduc bine aminte.

Niederungen / Ţinuturile joase este nostalgie pură, aşa cum numai o rememorare a copilăriei şi a unui îndepărtat loc natal poate fi. Locul se numeşte Nitzkydorf, satul timişean al copilăriei autoarei, iar vremurile sunt cele de după al doilea război mondial, cu cortegiul lor de nenorociri prăvălite peste şvabii bănăţeni: confiscări, tot felul de interdicţii, deportări în Siberia…

Întâmplările cotidiene din viaţa unei familii ca oricare alta de prin partea locului sunt povestite cu ironie tandră de naratoarea Herta (Eszter Tompa) şi trăite cu dăruire inocentă de Herta-copil (Mara Bugarin), ambele, foarte expresive şi convingătoare în rolurile lor. Culmea, Eszter Tompa chiar seamănă cu autoarea.

E descrisă, cu umor sec şi enorm, scena băii şvăbeşti, în care toată familia se spală, săptămânal, pe rând în aceeaşi apă caldă, puţină, căci lemnele de foc sunt scumpe. Sunt pomenite aluziv, fără comentarii şi amănuntele mai puţin avuabile din istoria aceleiaşi comunităţi, respectiv înrolarea voluntară a unora dintre tinerii săi în armata lui Hitler. Şi scriitoarea şi regizorul au darul litotei, cel de a comunica mult cu mijloace puţine.

Toate acestea, într-o dublă ambianţă scenografică, cea propriu-zisă, semnată de celebrul Helmut Stürmer şi cealaltă, cinematografică, regizată de Bogdan George Apetri. E remarcabil felul cum acestea două se completează, se continuă şi se susţin reciproc, într-un ingenios dialog al personajelor şi decorurilor de pe scena de teatru cu cele de pe ecranul din fundal, proiecţia de film nefiind o simplă ilustrare sau un simplu ornament, cum s-a întâmplat să mai văd uneori, ci participant la acţiune, cu drepturi depline.

Ideile lui Erwin Piscator, comilitonul lui Brecht, care a folosit primul, acum vreo opt decenii, proiecţiile cinematografice într-un spectacol de teatru, capătă aici o înfăţişare trimiţând la tablourile lui Chagall: sunt imagini fugitive, în filmul din fundal, care par de-a dreptul parafraze chagalliene şi traduc întocmai lirismul textului.

Dincolo de rafinamentul mizanscenei, însă, ceea ce contează (şi impresionează) cu precădere sunt prezenţele actoriceşti.

Eszter Tompa, Mara Bugarin, Ioana Iacob, Radu Vulpe, Ida Jarcsek-Gaza, Franz Kattesch, Enikő Blénessy, Daniela Török şi toţi ceilalţi - numeroşi - interpreţi de pe afişul acesta atât de multicultural fac să rezulte un spectacol viu, alert, memorabil.

D.P.

Referinţe suplimentare:

http://www.teatrulgerman.ro/repertoriu.html?no_cache=1&L=3&action=single_view&spectacol_id=123

http://atelier.liternet.ro/articol/7077/Alina-Mazilu-Niky-Wolcz/Actorul-instrumentist-si-instrument-Trebuie-sa-mergi-la-teatru-ca-sa-te-formezi-ca-om.html

Counter instalat la 17.12.2023